Descoperirea inimii duhovniceşti echivalează cu descoperirea persoanei

0
135

hjj„Descoperirea inimii duhovniceşti echivalează cu descoperirea persoanei. Cel care, prin asceză întru Har, pătrunde în inima sa – acel loc unde Se revelează Hristos ca împărat al său devine o persoană, deoarece persoana poartă în sine asemănarea cu Dumnezeu”.
Învăţătura Sfinţilor Părinţi arată potenţiala asemănare a chipului omului cu Dumnezeu, iar această asemănare fiind chip în lucrare. „Creat de Dumnezeu şi recreat prin Sfântul Botez în Biserică, omul este, în mod virtual, persoană; atunci când dobândeşte asemănarea cu Dumnezeu, prin strădania proprie – şi mai presus de toate, prin Harul Dumnezeiesc, el devine cu adevărat persoană. Prin urmare, priviţi din perspectivă ontologică, toţi oamenii sunt «persoane» chiar şi satana. Din perspectivă soteriologică însă, nu toţi suntem «persoane», întrucât nu toţi am dobândit asemănarea cu Dumnezeu.
Fără să ignorăm ontologia persoanei, dorim să scoatem în evidenţă viaţa ascetică, îndeobşte ignorată de teologii contemporani”. Constatările părintelui arhimandrit Sofronie sunt edificatoare în această privinţă: „în Fiinţa Dumnezeiască, Ipostasul constituie cel mai adânc principiu fiinţial. în mod asemănător, în făptura umană, ipostasul este elementul cel mai intrinsec. «Persoana» este fiinţa cea tainică a inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, ceea ce e de nare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Petru 3, 4). Ea constituie cel mai preţios miez al întregii fiinţe şi se manifestă în capacitatea omului de autocunoaştere şi autodeterminare, în energia sa creatoare, în capacităţile sale cognitive îndreptate atât spre tărţmul omenesc cât şi spre cel dumnezeiesc. Arzând de dragoste pentru Dumnezeu, omul simte că s-a unit cu Preaiubitul său. Prin această unire, el ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu – şi astfel, iubirea şi cunoaşterea se contopesc într-o singură lucrare”.
„Persoana este deci omul cel tainic al inimii. Aceasta este denumirea cea mai adecvată, întrucât fiind o comuniune şi o unire mistică cu Hristos, persoana nu se poate defini în termeni ştiinţifici. Aşa cum Biserica nu poate fi definită altcum decât ca Trup al lui Hristos, astfel nici omul şi nici inima lui, care este sălaşul comuniunii mistice dintre Dumnezeu şi om, nu se pot defini altfel”. Părintele arhimandrit Sofronie observă: „Cunoaşterea ştiinţifică şi filosofică pot fi formulate teoretic, dar «persoana» este dincolo de orice formulare; dacă nu se revelează ea însăşi pe sine, este incognoscibilă privită din exterior. Aşa cum Dumnezeu este un Dumnezeu ascuns, şi omul are tărâmurile sale de taină. El nu este, desigur, nici autorul existenţei şi nici sfârşitul ei. Dumnezeu este Alfa şi Omega, nu omul. Atributele dumnezeieşti ale omului se reflectă în calitatea vieţii sale: aceasta este «asemănarea» după fiinţă, despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură.
Persoana reprezintă o realitate care se naşte prin Harul Dumnezeiesc; ea identificându-se cu inima, putem afirma că şi inima se naşte tot prin Harul lui Dumnezeu, ca şi persoana – locul inimii neputându-se discerne decât prin Harul lui Dumnezeu”. Pe de altă parte, nici persoana, nici inima nu pot fi definite în termeni obişnuiţi: „Persoana se naşte de sus şi nu se supune legilor naturii; ea transcende hotarele pământeşti. Fiind singulară şi unică, ea nu poate fi cuprinsă în cuvinte”. „Când spunem că persoana renaşte de sus”, continuă părintele Sofronie, „spunem, de fapt, că o floare negrăit de gingaşă se deschide în adâncurile fiinţei noastre: ipostasul sau persoana. Ca şi împărăţia lui Dumnezeu, persoana nu vine în chip văzut (Luca 17, 20). Procesul prin care spiritul uman pătrunde în tărâmul veşniciei divine diferă pentru fiecare dintre noi”.
Renaşterea unei persoane este deci o revelaţie, inima fiind locul unde Dumnezeu se arată omului, ne încredinţează părintele Sofronie: „Dumnezeu Se revelează în inimă ca iubire şi lumină în această lumină, omul contemplă Slava lui Hristos ca pe Unul-Născut din Tatăl, Slava care li s-a arătat apostolilor pe Muntele Tabor, considerând preceptele evanghelice ca pe nişte reflectări pământeşti ale veşniciei cereşti. Revelaţia personală face ca Revelaţia Noului Testament să ne fie familiară duhovniceşte”.
S-a arătat prin citatele anterioare faptul că omul devine cu adevărat „persoană” numai atunci când îşi descoperă inima (duhovnicească n. n.). Totodată, s-a evidenţiat faptul că „inima este locul care ni se dezvăluie treptat printr-o viaţă ascetică după Har, locul înlăuntrul căruia Se arată Dumnezeu. Omul percepe lumina dumnezeiască în inima sa – dar, deşi poate percepe acest loc unde se revarsă dragostea lui Dumnezeu pentru el şi dragostea lui pentru Dumnezeu, nu poate înţelege întru totul mişcările lăuntrice ale inimii sale.
Potrivit învăţăturilor patristice, inima duhovnicească e situată în inima trupească; ceea ce s-a spus despre minte şi inimă se aplică şi în cazul inimii duhovniceşti”. Referindu-se la cuvintele Mântuitorului: Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoţii, mărturii mincinoase, defăimări (Matei 15,19) şi la cele ale Sfântului Macarie Egipteanul: „Inima conduce întregul trup, şi atunci când Harul se înstăpâneşte în ea, împărăţeşte peste toate gândurile şi toate mădularele, căci acolo, în inimă sălăşluiesc mintea şi toate gândurile sufletului”. Sfântul Grigorie Palama afirmă: „Inima este sălaşul capacităţii raţionale a omului, primul organ raţional al trupului”. în sprijinul acestei afirmaţii, Sfântul Grigorie Palama îl citează pe Sfântul Apostol Pavel: Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii; voi arătaţi că sunteţi scrisoare a lui Hristos, încredinţată slujirii noastre, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului Celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (II Corinteni 3, 2-3), precum şi pe Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Când. Dumnezeu vine şi Se sălăşluieşte într-o astfel de inimă, El o cinsteşte întipărindu-Şi propriile Sale litere în ea prin Duhul Sfânt, întocmai după cum a făcut şi cu tablele mozaice”.
Când mintea se întoarce din împrăştierile sale, ea află mai întâi inima trupească şi după aceea intră în adâncul acesteia, adică în inima duhovnicească. Aceasta este experienţa comună a celor care practică rugăciunea lui Iisus şi care cunosc sfânta lucrare a coborârii minţii în inimă: „Prin rugăciunea curată, ascetul învaţă marile taine ale Duhului. El coboară în adâncurile inimii sale, mai întâi în inima sa trupească, şi apoi în adâncurile care nu mai sunt ale cărnii; acolo îşi află inima cea adevărată. Atingând miezul metafizic al fiinţei sale şi contemplându-l pe acesta, ascetul constată că existenţa omenirii nu îi este nici străină, nici exterioară – ci este în mod inexplicabil legată de propria sa fiinţă”. În consecinţă, atletul rugăciunii isihaste poate deosebi inima trupească de inima duhovnicească, deoarece percepe clar existenţa şi energia lor. La început, mintea descoperă inima trupească, iar apoi pe cea duhovnicească, percepându-le mişcările în mod simultan”.

Gândurile bune în viaţa creştinului ortodox, Viaţa ca o prăznuire duhovnicească, Părintele Daniel de la Rarău
[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here