Descălecări, întemeieri, suveranităţi

0
18

Descălecări, întemeieri, suveranităţi

Pe Argeş în jos,
Pe un mal frumos,
Negru-Vodă trece
Cu tovarăşi zece,
Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Şi Manole, zece,
Care-i şi întrece.
Fragment dintr-o poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Tradiţia (doar legendă sau şi puţin adevăr?) spune că Negru-Vodă, coborând/ descălecând din Ţara Făgăraşului pe la 1290, s-a aşezat la Câmpulung (care era un fel de avanpost al Regatului Ungar) şi a reuşit să unifice formaţiunile statale româneşti de la sud de Carpaţi.

Majoritatea istoricilor români îl ignoră pe Negru- Vodă, dar recunosc că în urma lichidării autonomiei Ţării Făgăraşului de ultimul rege arpadian, Andrei al III-lea, s-a produs o deplasare spre sud a unei comunităţi catolice. Este însă acceptată expresia folosită de primul rege angevin al Ungariei, Carol Robert de Anjou (1308-1342), care certifică atât recunoaşterea ca voievod al Ţării Româneşti (Ungrovlahiei) a lui Basarab, cât şi vasalitatea sa: „Basarab, voievodul nostru transalpin”. Prin forţă, dar şi prin bună înţelegere, cum frumos arată Florin Constantiniu, Basarab a reuşit să unifice micile cnezate şi voievodate dintre Dunăre şi Carpaţi, din dreapta şi din stânga Oltului, ba chiar şi-a extins autoritatea şi spre nord-est, smulgând prin luptă de la tătarii Hoardei de Aur stăpânirea asupra Gurilor Dunării: de aici provine şi numele de Basarabia pentru teritoriile de dincolo de Prut şi la nord de Delta Dunării.

Mai mult, Basarab şi-a extins stăpânirea şi spre vest, ocupând, spre furia regelui Ungariei, Ţara Severinului.

 

Turnul mănăstirii Negru- Vodă din Câmpulung- Muscel, pe o carte poştală din anii ’60-’70.

Solul regelui Carol Robert de Anjou la Basarab-Voievod

Astfel voievodul muntean a ajuns să controleze segmentul final al marelui drum comercial ce lega Europa Centrală de Marea Neagră, ceea ce însemna o mare bogăţie pentru vistieria statului, alimentată din taxele de protecţie a acestei zone.

Aşa se explică valoarea uriaşă a sumei (7000 de mărci de argint, echivalentul a 74 kg de aur) oferite în toamna lui 1330 de Basarab (plus restituirea Ţării Severinului), pentru obţinerea păcii, regelui ungar Carol Robert de Anjou (1308-1342), puternic susținut de Papalitate. Acesta a intrat cu oaste mare în Ţara Românească, pentru a-și impune suzeranitatea şi a-l schimba pe rebelul voievod schismatic cu un credincios al său, desigur un drept-credincios catolic.

Arogant şi prea încrezător în forţele sale, regele ungar a refuzat bănoasa ofertă a lui Basarab şi i-a asediat reşedinţa de la Curtea de Argeș, fiind însă nevoit să se retragă din cauza lipsei resurselor de subzistenţă.

În aceste condiţii, Basarab i-a pregătit armatei lui Carol Robert o mare ambuscadă, undeva într-o vale stâncoasă şi muntoasă, numită „Posada” (dar nu în localitatea actuală cu acest nume de pe Valea Prahovei). Între 9 și 12 noiembrie 1330, Basarab a nimicit, în alianță cu tătarii Hoardei de Aur, forţele ungare, regele ungar abia reușind să scape cu viaţă din măcel. Faptele au fost descrise şi ilustrate în superba Cronică pictată de la Viena, realizată chiar atunci, în secolul al XIV-lea. Prin victoria zdrobitoare de la Posada, Basarab a reușit să înlăture suzeranitatea Regatului ungar şi să asigure, temporar, independenţa Ţării Româneşti.

Basarab-Voievod, ctitor al bisericii Curtea de Argeș

Cu toate acestea, în 1344 Basarab a acceptat suzeranitatea regelui ungar Ludovic I de Anjou în schimbul recunoaşterii Ţării Românești.

Relaţiile de suzeranitate şi implicit cele de vasalitate erau o practică generală în politica externă a Evului Mediu, în care erau implicate aproape toate capetele încoronate ale Europei. Suzeranitatea însemna dreptul suzeranului asupra seniorilor vasali, care recunoşteau a avea faţă de acesta o serie de obligaţii politice şi militare. În contrapartidă, suzeranul se obliga să-i acorde vasalului său nu doar protecţie, ci şi unele beneficii (de stăpânire a unor teritorii, de exemplu).

Statutul de vasal nu anula identitatea politică şi nici autonomia internă proprie a statului sau domeniului respectiv, dar putea implica plata unui tribut, prestarea unui jurământ de credinţă de către seniorul vasal şi acordarea unui ajutor militar în caz de război purtat de suveranul în cauză.

Astfel, Basarab i-a avut iniţial drept aliaţi pe tătarii din Hoarda de Aur în bătălia de la Posada împotriva Regatului Ungar – inamicul lor comun; ulterior această alianţă nu l-a împiedicat pe voievodul Ţării Româneşti să intre într-o asociere opusă, adică alături de Regatul Ungar contra Hoardei de Aur – devenit inamic comun, în urma căreia Basarab a extins teritoriul controlat de el până la gurile Dunării.

Bătălia de la Posada, aşa cum a fost reprezentată în Cronica Pictata de la Viena, scrisă în secolul al XlV-lea.

Urmaşii direcţi ai lui Basarab (cum nu se ştie cu siguranţă anul urcării pe tron, nu se cunoaşte nici data exactă a morţii voievodului, probabil între 1 septembrie 1351 şi 31 august 1352), Nicolae-Alexandru (1352-1364), fiul acestuia, şi Vladislav Vlaicu/Vlaicu-Vodă (1364 – cca 1376), nepotul, au urmat o conduită politică asemănătoare faţă de Regatul Ungar condus de agresivul Ludovic I de Anjou (1342-1382).

Extinderea spre est a voievodatului Ţării Româneşti a fost la un pas de cuprindere şi a Moldovei, ce ar fi dus, probabil, la închegarea unui singur stat românesc situat în afara curburii Carpaţilor, dacă nu ar fi fost intervenţia Regatului Ungar şi ameninţarea tătară. Cel de-al doilea rege angevin s-a remarcat prin restrângerea considerabilă a drepturilor românilor din Transilvania, condiţionând prin actul din 28 iunie 1366 recunoaşterea statutului nobiliar de apartenenţă la religia catolică. Aceasta însemna excluderea românilor ortodocşi de la orice demnitate (cneaz al unei țări, nobil, reprezentant în structurile de conducere ale voievodatului).

Motivaţia discriminării românilor de către Ludovic I de Anjou era dată de aşa zisa „viclenie a făcătorilor de rele, mai ales români”.

La fel ca şi tatăl său, Basarab, voievodul Ţării Româneşti, Nicolae- AIexandru a recunoscut în 1355 suzeranitatea regelui Ludovic I, dar a întemeiat în 1359 o Mitropolie ortodoxă la Curtea de Argeş. Urmaşul său,Vlaicu- Vodă a înfrânt în 1368 armata lui Ludovic I în bătălia de la Cetatea Dâmboviţei (unde a şi pierit voievodul Transilvaniei), dar a trebuit apoi să recunoască suzeranitatea regelui ungar şi chiar să accepte un episcop catolic, primind în schimb feudele Severin (unde a întemeiat în 1370 a doua mitropolie ortodoxă din Muntenia), Amlaș și Făgăraş.

Tot Vlaicu-Vodă a fost cel care în 1365, în semn de independență, a bătut monedă de argint: ducatul, dinarul şi banul.

În fine, Constantin C. Giurescu consideră drept cel dintâi document intern de cancelarie păstrat în Ţara Românească actul de danie din 1374 al lui Vlaicu-Vodă pentru mănăstirea Vodiţa din Severin.
Alături de cutuma suzeranităţii şi a vasalităţii, în Evul Mediu a funcționat şi regula (adesea contestată prin sângeroase războaie) recunoașterii capetelor încoronate ale Europei de către Biserică (fie catolică – Roma, fie ortodoxă – Constantinopol) în poziţia lor domnitoare.

În acest context geopolitic, de permanentă ameninţare expansionistă din partea Regatului Ungar catolic şi de presiune din partea proximității bizantine (Patriarhia de la Constantinopol era mai aproape de ţările române decât Vaticanul de la Roma) la trei sute de ani după Marea Schismă din 1054, românii au optat, în sfârşit, din rațiuni politice, pentru ortodoxie.

Descălecarea şi întemeierea voievodatului Moldovei s-a petrecut după o formulă politică asemănătoare. Din nou tradiţia istorică este cea care spune că prin 1347-1352, în urma unei expediţii militare victorioase împotriva tătarilor, peste munţii Carpaţi, a regelui ungar Ludovic I, acesta a decis întemeierea unei „mărci militare” cu capitala la Baia, pe Siret, pentru protecţia regatului faţă de Hoarda de Aur, în fruntea căreia l-a pus pe maramureşeanul Dragoş din Bedeu.

 

Regele Carol Robert de Anjou într-o gravură de epocă

O frumoasă legendă spune că, urmărind un zimbru, Dragoş-Vodă a descălecat de peste munţi şi a întemeiat Moldova.

Un monument statuar din bronz, semnat de Ion Jalea, în 1987, aflat la Câmpulung Moldovenesc, ilustrează acest episod fictiv. Ulterior, prin 1359, boierimea moldavă s-a răzvrătit împotriva Drăgoşeştilor şi l-a ales domnitor pe un alt cneaz maramureşean, Bogdan din Cuhea, ostil regelui ungar. Bogdan-Vodă a intrat în conflict cu Ludovic I de Anjou, pe care l-a învins în luptă (nu se ştie unde) prin 1364-1365, obţinând astfel, pentru o vreme, printr-o victorie armată (la fel ca şi Basarab), independenţa Moldovei. Tot drept protecţie împotriva prozelitismului catolic venit dinspre Regatul Ungar, în 1382 a fost înfiinţată Mitropolia ortodoxă de la Suceava.

Datorită poziţionării geografice a Moldovei în imediata vecinătate a două puternice regate catolice (Ungaria şi Polonia), fiul lui Bogdan-Vodă, Laţcu (1369-1377), a acceptat în 1371 autoritatea directă a Vaticanului, prin înfiinţarea unei episcopii catolice pe Siret, în schimbul recunoaşterii sale de către Papă drept Duce al Moldovei.

La rândul său, pentru a-şi asigura un scut împotriva ameninţării Ungariei vecine, Petru I Muşat (cca 1377 – cca 1392) a semnat în 1387 un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Wladyslav Jagiello, primind în plus şi drepturi asupra Pocuţiei. Tot el a înfiinţat o mitropolie ortodoxă la Suceava, unde a mutat şi curtea domnească. Ceva mai târziu, în secolul al XVI-lea, domnitorul Petru Şchiopul (patru domnii în intervalul 1574-1591) avea să se convertească la catolicism, Moldova rămânând însă ortodoxă. Probabil că rădăcinile antipatiilor şi prejudecăţilor reciproce dintre maghiari şi români ce subsistă până în zilele noastre în substraturile mentalului colectiv trebuie căutate undeva prin încrâncenările româno-ungare din secolele XIII-XIV.

P.P. Panaitescu a înţeles întemeierea statelor româneşti drept urmare a unei „schimbări a societăţii cu caracter tribal într-o organizaţie de stat”, schimbare legată de progresele demografice, comerciale, urbane, de stratificare socială cristalizate în secolele XIII- XIV.

„Întemeierea statelor româneşti înseamnă două fapte de foarte mare însemnătate pentru istoria noastră: trecerea de la organizaţii primitive, tribale (ţările, voievodatele de pe văi) la forma de stat, adică la maturitate politică, precum şi cucerirea unei vieţi româneşti independente, cea dintâi din nordul Dunării”, scria în ultimul său an de viaţă, 1967, istoricul P.P. Panaitescu.

Raportul de forţe militare şi politice în această zonă răsăriteană a Europei a fost echilibrat prin apariţia puternicei Hoarde de Aur tătare.

În acest fel au fost contrabalansate influenţele dominatoare ungară şi bizantină, ceea ce a permis nu doar coagularea cnezatelor din Muntenia şi Moldova, dar şi apariţia unei formaţiuni politice în Dobrogea dintre Dunăre şi Marea Neagră, sub conducerea unui arhonte bizantin – Balica. Acesta a fost urmat de despotul Dobrotici (de unde şi numele de Dobrogea).
În timpul întemeierii statelor feudale româneşti din curbura Carpaţilor, în Occident începea aşa-numitul Război de 100 de Ani, desfăşurat cu întreruperi între 1337 şi 1453 (an în care, la celălalt capăt al Europei, se prăbuşea Constantinopolul sub asaltul Imperiului Otoman).

În fapt, a fost vorba despre un conflict dinastic anglo-francez legat de posesiunile engleze de pe continent şi de complicatele relaţii de vasalitate ale puternicilor şi orgolioşilor (potrivit codurilor şi moravurilor medievale) regi şi duci din zonă.

Crâncenele bătălii anglo-franceze de la Crécy sau Azincourt au marcat fie debutul utilizării armelor de foc în Occident (1346), fie apogeul şarjelor cavalerilor în armuri grele (reprezentau tancurile de astăzi), fie rolul arcaşilor cu bătaie lungă (artileria grea a acelor vremuri), dar şi importanţa în luptă a factorului psihoemoţional, dovedit de „Fecioara din Orleans”, Jeanne d’Arc. Din peisajul sociopolitic, destul de întunecat, al secolului al XlV-lea a mai făcut parte şi Marea Ciumă, molima care între 1347 şi 1350 a ucis un sfert din populaţia Europei, ţările române nefiind exceptate.

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din antichitate până în zilele noastre, Călin Hentea

Alte articole le puteți găsi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here