Departe sunt de tine…

0
19

Departe sunt de tine…

„Departe sunt de tine şi singur lângă foc,/ Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc“…

Cu aceste două versuri, instantaneu al melancoliei unui om care şi-a încheiat viaţa şi o recapitulează, începe poemul Departe sunt de tine. Eminescu foloseşte inspirat verbul „a petrece“, nu „a-şi aminti“, pentru a da de înţeles că este vorba de mai mult decât de o simplă retrospectivă şi anume de o retrăire. Dacă acest verb are azi pentru români o irizaţie de sensuri euforic-nostalgice atât de bogată este şi pentru că Eminescu l-a reconsiderat cândva, aşezându-l într-un con­text nou şi activându-i o energie semantică latentă. Nu întâmplător, până şi în şirul de sinonime chef, chiolhan, zaiafet etc., petrecere se remarcă printr-o plinătate filosofică surprinzătoare la un cuvânt din registrul stilistic al frivolităţii. (Constantin Noica, poate cel mai bun cunoscător al limbii române din câţi au vorbit vreodată această limbă, a fost şi el interesat de misteriosul cuvânt petrecere, căruia i-a inven­tariat toate sensurile, de la acela de a însoţi pe cineva – „l-a petrecut până la poartă“ şi până la acela de a muri – „s-a petrecut din viaţă“.)
În Departe sunt de tine regăsim atmosfera morală din alt poem publicat în 1878, Singurătate. 1878 este primul an petrecut de Eminescu la Bucureşti, după aducerea sa în redacţia ziarului Timpul. Am putea pune în legătură plecarea poetului din laşi (unde măcar mai putea pri­vi, în plimbările lui nocturne, la „geamul ce strălucea“ al Veronicăi Micle) cu sentimentul de pierdere iremediabilă a iubitei şi de încheiere a unui capitol din viaţă, dacă nu a vieţii cu totul. Ca orice interpretare biografistă şi aceasta ar fi însă naivă şi involuntar caricaturală. Cei 383 de kilometri dintre Bucureşti şi Iaşi puteau fi parcurşi cu trenul în 1878 in mai puţin de 6 ore (cam ca în vremea noastră!), astfel încât Veronica Micle putea fi vizitată oricând, fără mari sacrificii, sau putea veni ea în vizită la Bucureşti. Nu era chiar totul pierdut! Şi apoi, cele două poeme (care iniţial nici nu aveau titluri separate, ci erau juxtapuse) fuseseră schiţate încă din 1875. Plecarea la Bucureşti l-a determinat pe autor doar să le dea din nou atenţie şi să le definitiveze.
Reiese clar şi din alte texte: Eminescu avea felul lui de a iubi, fără legătură cu situaţiile din viaţa reală (care constituiau doar ocazii de afirmare a viziunii lui asupra dragostei şi furnizau acel minim mate­rial epic de care are nevoie o reprezentare poetică). Preferinţa lui era să iubească fără speranţă. Şi întotdeauna, plecând sau neplecând de la realitate, imagina o asemenea iubire. Femeia idolatrizată de el este sau pierdută în trecut, sau moartă, sau incapabilă să-l înţeleagă, sau atrasă de alt bărbat, mai puţin eteric, sau aflată la mare distanţă etc. Reciprocitatea în dragoste funcţionează numai în poeziile scrise cu spi­rit ludic, în care sunt reprezentate exclusiv preliminariile actului sexu­al, ca un joc plin de graţie, sau în poeziile cu structură de basm, cu un sfârşit fericit specific basmului.

Poetul nu refuză dragostea, dar o acceptă (şi o trăieşte cu mare intensitate) numai în varianta de dragoste nefericită. Este ca şi cum ar fugi de fiziologia dragostei, care îl înspăimântă prin vulgaritate. Pentru că o dragoste fericită (realizată) înseamnă inevitabil şi fiziologie. „Că vinovat – avea să scrie Ion Barbu – e tot făcutul,/ Iar sfânt, doar nunta, începutul.“

Mi-ar fi plăcut ca Eminescu să poată cuprinde în mintea lui şi o dragoste fericită, să fie în stare să transfigureze şi fiziologia dragostei, tăcând poezie înaltă inclusiv din viaţa sexuală a doi îndrăgostiţi. Mi-ar fi plăcut să fi fost ca personajul lui Thomas Mann, Hans Castorp, care se uita visător-extatic la radiografiile doamnei Chauchal, contemplând arhitectura scheletului ei.

Dar, oricum, chiar şi fără această depăşire a unor inhibiţii proprii secolului nouăsprezece, Eminescu avea o minte mai cuprinzătoare de­cât a celor mai mulţi oameni; atât de cuprinzătoare încât te poţi întreba dacă el a existat cu adevărat.

Spre deosebire de Singurătate, Departe sunt de tine nu conţine nicio referire la condiţia de poet. Este vorba doar de un bărbat şi o fe­meie care s-au iubit cândva. De un bărbat rămas singur şi de o femeie pe care el şi-o aminteşte în liniştea nopţii, când de afară se mai aud numai zgomotele făcute de vânt:

„Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,/ Se toarce-n gându-mi fi­rul duioaselor poveşti,/ Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci/ Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;/ Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini/ Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…“

Această scenă constituie momentul culminant al poemului. Femeia care ar vrea să-i spună ceva bărbatului, dar renunţă, ne provoacă o puternică emoţie. Niciun mesaj, oricât de uimitor ar fi, nu ar avea un efect mai mare asupra noastră decât renunţarea la intenţia de a trans­mite un mesaj.

 

Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here