Despre o teologie a preoţiei

0
92

Denaturarea teologieiCea mai mare parte a răului care chinuie astăzi viaţa noastră bisericească se datorează denaturării tradiţiei noastre bisericeşti, fapt ce a dus la denaturarea ethosului neamului nostru. Urmarea a fost că modul nostru de viaţă contemporan a devenit expresia unui ethos străin, deseori potrivnic propriei noastre tradiţii bisericeşti.

Unul din punctele în care denaturarea a jucat un rol hotărâtor pentru starea rea a vieţii noastre bisericeşti prezente este învăţătura despre preoţie.
Misionarii care au activat înainte şi după Revoluţie prin părţile noastre, asemenea unor protestanţi veritabili, au fost convinşi că competenţa clerului depinde exclusiv de capacităţile lui personale. Cu alte cuvinte, este vorba de o convingere de pe poziţii antropocentrice, care la o analiză mai atentă nu reprezintă decât expresia unei idolatrii dezgustătoare, căci îl desfiinţează practic pe Dumnezeu, înlocuindu-l cu omul.

Plecând de la această concepţie, misionarii protestanţi au evaluat, aşadar, înzestrarea clericilor după reuşita lor omenească, în funcţie de criterii precum gândirea dialectică, evlavia exterioară şi, adesea, sobrietatea anglo-saxonă, care în sistemul lori de valori ocupa un loc de căpătâi. Astfel de concepţii venite pe filieră protestantă, au avut o profundă înrâurire asupra ethosului neamului nostru, deoarece au fost îmbrăţişate cu fervoare de către intelectualii greci. Acestora a început să le fie ruşine cu preoţii noştri care nu vorbeau cu „dumneavoastră”, care mâncau usturoi, care, adresându-se doamnelor nu foloseau apelativul „madam” şi, mai ales, care nu ştiau să poarte masca anglo-saxonă a demnităţii pentru a ascunde stările sufleteşti mai puţin onorabile.

Sunt concepţii, care ajung să impună vieţii omeneşti o idolatrie la dimensiuni nebănuite, au instalat denaturarea într-o aşa măsură ethosul nostru, încât mai mulţi dintre noi ne-am pierdut orice nădejde, idolii nereuşind să mai fie convingători.

În această situaţie unii dintre credincioşi încep să umble în căutarea vreunui „preot bun”, care să le mai facă o Liturghie, sau un Maslu „cumsecade”, sau “cu har”, pentru a avea siguranţa unei credinţe cu putere, ce nu s-a pierdut cu totul, bucurându-se astfel de câte o mică mângâiere.

Desigur că pentru cultivarea acestui climat s-a creat o întreagă mişcare, care a dispus şi mai dispune de profeţi înfocaţi şi virtuoşi, mulţumiţi că aparţin cetei celor „buni”, afirmându-se pe ei înşişi în „smerită”… mulţumire de sine, spre a fi lăudaţi de mulţimile celor credincioşi. Tot aceştia sunt şi cei care îşi vor exprima dezgustul, greu de înfrânat, la adresa tuturor acelor clerici nevrednici, a căror existenţă le umbreşte strălucirea propriei superiorităţi.

Mântuirea noastră nu se datorează, desigur, nici celor omeneşti şi nici oamenilor.

Împărăţia cerurilor este a lui Dumnezeu, El fiind Cel care o oferă oamenilor. Ea nu este creată şi nici oferită lor de către cler. Însă clerul poate uşura sau îngreuia intrarea în ea, după cum făceau cărturarii şi fariseii cărora Hristos le-a zis: “Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici că închideţi Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-I lăsaţi. ” (Mat. 23,14).
Dacă defectele clerului pot constitui uneori pentru noi o piedică în calea vederii lui Dumnezeu, există şi posibilitatea ca “virtuţile” lui să ne dezorienteze într-o măsură, încât să ajungem să-L înlocuim pe Dumnezeu cu acesta (sau cu oricare altă persoană virtuoasă), punându-ne astfel pe noi înşine într-un foarte mare pericol duhovnicesc.

Clericul cu adevărat virtuos este cel care nu îl eclipsează pe Hristos prin propria sa „virtute”. Virtutea autentică Îl slăveşte pe Dumnezeu, Căruia I se datorează în realitate, şi nu pe omul care este doar un purtător al ei.
Totuşi, ceea ce are în cele din urmă o importanţă hotărâtoare este să ne încredinţăm că Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru este Iisus Hristos, care ne poate mântui chiar şi atunci când din perspectivă omenească orice nădejde s-a pierdut. Pentru că „poate Dumnezeu şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Mat. 3, 9) şi „Mângâietor avem către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept (I In. 2,1), Care „şi a mântui desăvârşit poate pe cei cei ce vin prin El la Dumnezeu, pururea trăind ca să se roage pentru dânşii” (Evr. 7, 25).

Dacă nu dobândim această încredinţare vom fi expuşi unui mare pericol.  Pentru acest motiv tradiţia creştină a fost nevoită să dezvolte o teologie a preoţiei tocmai pentru a ne păzi de aşa ceva.

Conform acestei teologii a preoţiei, ţinând cont că Izbăvitorul nostru nu este un om oarecare, ci Hristos însuşi, şi că preotul este purtătorul harului ce izvorăşte din lucrarea mântuitoare a lui Hristos, va trebui să cinstim clerul cu convingerea că-L cinstim în realitate pe Iisus Hristos şi nu persoana omenească a clericului, mântuirea venind de la Hristos pun mijlocirea clerului. «Cinsteşte-i pe preoţi cu evlavie ca pe nişte buni iconomi. Acordă cinstea cuvenită lucrării lor şi nu cerceta faptele lor. După lucrarea lui, preotul este înger, iar după faptă este om. Cu mila lui Dumnezeu a ajuns mijlocitor între Dumnezeu şi om”.
Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here