Deci „Cultura sfinţeniei”

0
39

Deci „Cultura sfinţeniei”
Zilele trecute, la o emisiune a unui post german de televiziune, o tânără mărturisea că cele zece porunci „îi restrâng libertatea personală”, că se simte închisă într-o strâmtorare a spiritului. Un convorbitor, călugăr la o mănăstire benedictină, i-a răspuns: „Dacă vezi la o intersecţie un indicator pe care scrie <pe aici se ajunge la München>, te simţi restrânsă în libertatea personală? Este doar o indicaţie de drum, care îţi spune pe unde s-o iei ca să ajungi la ţinta propusă. Şi poţi s-o urmezi, sau nu…!”


Poate că acest drum duce la patria spirituală de care vorbea teologul german Hans Küng. Din păcate, peste noţiunea de patrie spirituală se trece prea des.


De fapt, nici nu se vorbeşte despre ea. în general, cuvântul „patrie” a fost scos în afara legii, dacă pot să mă exprim astfel. Patrie, ce înseamnă? Este un cuvânt tabu, nu numai demodat, dar de-a dreptul ridicol. în mod explicit, mărturisit clar şi răspicat, în lumea noastră folosirea lui este o dovadă de lipsă de modernitate şi de simţ al actualităţii. Chiar atât de demodaţi suntem, încât să ne mai preocupe asemenea idei minore, o noţiune depăşită, un fel de colivă teoretică?


Acceptând-o, ne situăm la nivelul babelor cu colivă (reală) pe care o duc la biserică, împreună cu pomelnice şi lumânări. Patrie, religie, sunt cuvinte care se pot menţiona cel mult în mici publicaţii bune pentru uzul bătrâneilor urmăriţi de gândul morţii!

N-am citit, cu câtva timp în urmă, ceea ce scria cu emfază şi stil elegant un tânăr intelectual supradotat, într-o revistă de mare prestigiu şi care ar fi meritat un altfel de text, anume că religia este o treabă a babelor cu accesoriile lor, respectiv coliva şi lumânările? Numai în această formă babele, coliva şi lumânările puteau fi caligrafiate într-un articol destinat să dovedească ce cuantum bogat de inteligenţă adăpostesc publicaţiile noastre!


În primul capitol al Genezei, ultimul verset încheie faptul creaţiei: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea” (Facerea 1,31).



Toate erau deci bune foarte, se spune, şi ar fi putut rămâne astfel, dacă şarpele nu i-ar fi întins Evei mărul cu pricina. Astfel a intrat răul în creaţia celor „bune foarte”. De aici a început istoria cu tot cortegiul de nenorociri, de ură şi crime, de războaie şi distrugeri. Istoria care consemnează mai mult acţiuni sângeroase, răzbunări, duşmănii, negarea a tot ceea ce ar putea fi ziditor pentru omenire, decât ceea ce înseamnă binele în adevăratele sale manifestări. Apoi, spun Scrierile Sfinte, Dumnezeu care-Şi iubea creaţia pe care o destinase veşniciei, a mai intervenit o dată, trimiţând pe însuşi Fiul Său, care, cu preţul sacrificiului unic în toată istoria neamului omenesc, a restaurat firea, a redat omului posibilitatea de a-şi dobândi viaţa veşnică, de a o readuce la ceea ce trebuia ea de la început să fie.


Se spune şi nu degeaba, că la Naşterea Sa îngerii cântau: „Pe pământ pace şi între oameni bună ’nvoire.” Aşa citim, aşa auzim de pildă în colinde, adevărate mici compendii de teologie, unice în felul lor, care vorbesc despre profunda religiozitate a unui neam născut creştin.


Oare acest imn îngeresc a fost adoptat de lumea noastră, pe care am dori-o pătrunsă de necesitatea unei schimbări capitale de direcţie a traiectoriei, de drum spre pace și bunătate, anticameră a apropierii de desăvârşire? Din păcate nicidecum. Istoria, această ilustrare nefericită a imperfecțiunii umane, spune cu totul altceva. Omul poate alege între bine şi rău, între a asculta cântarea îngerilor şi porunca lui Irod. Şi trebuie să constatăm cu tristeţe că cei care pleacă urechea la porunca demonicului rege sunt mult mai numeroşi decât cei pentru care imnul îngeresc a trasat o cale nouă nefericitului neam omenesc.


Referindu-se la compatrioţii noştri, Cioran îi numeşte într-o scrisoare a sa „neam uşurelnic”. Trebuie să îl corectăm: expresia se potriveşte tuturor neamurilor, pe toate meridianele globului nostru…


Lăsând la o parte alegoria biblică şi cercetând istoria cu o neutralitate dincolo de conceptele spirituale de oricare coloratură, în tot cursul ei, răul a înscris cu pregnanţa care îi este proprie nenumărate pagini arogante, ce-şi pretind cu violenţă întâietatea. Mai mult, el îşi clamează utilitatea, dreptul la existenţă, necesitatea de a exista, pentru că, se spune, el este cel ce asigură obiectivitatea în judecăţile noastre. Obiectivitatea şi o aură de „intelectualism”, proclamând negarea divinităţii, adică un „rafinament” snob, botezat blazonul nobiliar al omenirii.


Mimând obiectivitatea şi ceea ce unii vor să numească „tărie de caracter”. (Hai să mărturisim adevărul: cine mai citeşte astăzi pagini care încep cu un citat din Biblie?)


Dar nu numai răul în forma lui clară, sinceră, pe faţă, îşi spune cuvântul. Şi mai demn de luat în considerare este răul mascat, ascuns în diverse manifestări, chiar şi în aşa-numite mărturisiri de credinţă, etalări ale unei religiozităţi prost înţelese, în care divinitatea nu mai e decât un pretext pentru autoslăvire, pentru un bigotism din care dispare reala moralitate, cea care ni s-a transmis prin cele zece porunci şi care se spune clar şi repetat: Să nu… Să nu… Să nu…


„Să nu…” sunt cuvinte care trebuie să dispară din dicționarul „sfinţeniei noastre”. Altfel ne vom simţi restrânşi în libertatea personală! Deja faptul de a se preocupa de rău şi bine aduce cu sine note proaste.

Aşa cum am mai spus-o, se ajunge la mărturisiri pe care le fac politicieni cu nume ilustru, precum că n-are rost să mai clădim biserici, pentru că „biserica este inutilă”! (Am mai menţionat această expresie nefericită.) Iar într-un foarte preţios şi pretenţios link al unei verve „luminate” se declara că nu avem nevoie de „biserici mari”. Ce să facem cu ele? Ar rămâne de pus întrebarea ce face civilizaţia occidentală, în faţa căreia ne plecăm cu umilinţă, cu domul din Ulm, cu Notre Dame, cu Westminster, cu atâtea altele? Nu cumva ar fi cazul să le dărâme?


Facem faţă unei mentalităţi periculoase. Dar tot atât de periculoasă este şi cealaltă extremă. Chiar mai mult.


Poate ca o reacţie la anii când asemenea tematici erau interzise, au început să apară tot felul de articole şi articolaşe cu ritm săltăreţ, în care este instaurat ca religiozitate un pseudo-extaz, o venerare a formelor exterioare de „cucernicie”, de „sfinţenie”. O imagine fotogenică, o înfăţişare cuvioasă sunt paşaportul de intrare în lumea sfinţilor. Se fac afirmaţii care n-au nimic de-a face cu smerenia şi interiorizarea reţinută a unei adevărate spiritualităţi, care în scrierile Părinţilor Bisericii, de la Răsărit la Apus, poartă numele de dreaptă socoteală, de adâncire a unor sensuri reale ale duhovniciei, de aspiraţie tăcută, modestă, conştientă de obstacolele pe care le întâmpină drumul ce vrea să tindă spre desăvârşire.


Sfinţenia devine un fel de producţie de gang, de literatură de senzaţie, de „minuni” care nu există decât în fantezia admiratorilor. Repet, fundamentală este înfăţişarea romantică, profeţii care cutremură.

Iată ce constituie astăzi arsenalul unei sfinţenii gata programate. Ne mai mirăm că găsim asemenea producţii „religioase” tipărite la chioşcuri, alături de reviste cu programul televiziunii, cu reţete de mâncare, cu cele mai noi ştiri din societatea maneliştilor, a duduilor dezbrăcate conform modei unui anumit strat al societăţii. Am mai vorbit despre asta.


Să nu uităm de asemenea ceea ce spunea Caragiale, butada lui celebră: „Există posibilităţi care se poate și posibilităţi care nu se poate”. Mai ales cele „care nu se poate” îi tulbură pe bieţii oameni, nemaiştiind ce să creadă şi ce nu. Ce haz ar avea cele care „se poate”? Minunile ar deveni banale.

Interesant este doar instrumentarul spectaculozităţii: căruţe de foc aidoma celei a Sfântului Ilie, priviri pătrunzătoare care imită hipnoza, demascându-ţi goliciunea sufletului! Da, asta e cu adevărat altceva.
Undeva în nordul ţării funcţiona un „sfânt” care ghicea necazurile oamenilor numai din priviri. Ajungea să te vadă ca să-ţi spună că ai necazuri cu nevasta, cu copiii care nu vor să înveţe, cu soacra care te terorizează etc., etc. Adevărată senzaţie!


Mai târziu s-a aflat că acest miracol se întâmpla numai celor care făceau autostopul: un binevoitor, devotat informator al „sfântului” îi lua cu maşina în drum spre mănăstire şi necăjiţii, în căutare de mângâiere, povesteau ce necazuri au…

Astfel că de la şoferul binevoitor, sfântul afla precis necazul amărâtului care venea să-şi aline durerea, să capete o încurajare, şi-l flutura cu precizie înaintea omului uluit: „e sfânt cu adevărat, ştie totul despre mine fără ca eu să-i fi spus nimic!”
Spuneam cu oarecare timp înainte că sunt cazuri izolate. Retractez: Nu, nu mai sunt chiar atât de izolate! În ultima vreme există o adevărată inflaţie de relatări ale sfinţeniei, Pe care unii şi alţii le propagă cu totală iresponsabilitate.


Curios este că ofensiva a pornit după ce aproape toţi contemporanii aşa-numitului sfânt au murit. Se colportează istorii fantastice cu minuni (relatate în abstract, pentru că nu pot fi redate cazuri concrete, care nu există).

Se cer sanctificări fără nicio verificare a vieţii şi seriozităţii comportării celor tămâiaţi, stârnind astfel zăpăceala în rândul oamenilor de bună credinţă. Sfinţenia nu este subiect de telenovelă, repet, de falsă cucernicie cu ochi pătrunzători, nici de hipnoză, nici afirmaţii de genul „ce ştiţi voi, mă? Eu sunt…”
(Atenţie! „mă” nu trebuie să lipsească cu nici un preţ din propoziţie, asta impresionează…)


Ar trebui să li se spună oamenilor însetaţi de credinţă, care atâţia ani au fost lipsiţi de posibilitatea unei instrucţii religioase, că sfinţenia este o atitudine de viaţă care trimite la valori interioare şi nu la spectaculozităţi care ne satisfac superficialitatea şi dorinţa de senzaţional!

Se pune întrebarea: Oare această campanie nu este finanţată eficient din buzunare care n-au nimic de-a face cu aspecte spirituale ale vieţii? Este şi un fel de a satisface nevoia de extraordinar. Ne-am deprins să punem mare preţ pe aspecte exterioare, spectaculoase şi spectaculare, până şi ale sfinţeniei. Doar sfinţenia trebuie să facă zgomot în jurul ei! Trebuie să fie pictată în culori ţipătoare, să se manifeste, cum am mai spus, prin situaţii cutremurătoare.


Se simte lipsa circurilor unde să se adune oamenii, fascinaţi de ceea ce văd: să-i treacă sloiuri de gheaţă pe spinare, să li se facă părul măciucă… Nimic fără senzaţional!

Reţinerea, modestia, reculegerea, sunt plicticoase. Vrem senzaţii tari, vrem să ne cutremurăm. Conştiinţa că, ştiindu-ne micimea, trebuie să ne apropiem de bunătatea infinită a Creatorului nostru, care a binevoit să treacă peste păcatul originar şi să ne redăruiască perspectiva veşniciei, n-are nimic spectaculos! Ar trebui să se înţeleagă acest lucru!


Biserica noastră a avut şi are monahi într-adevăr cuvioşi, care ar merita cu prisosinţă veneraţia oamenilor. Care ştiu că în scara virtuţilor smerenia este prima treaptă. Care nu caută laudele, celebritatea. Care se feresc de senzaţional. Călugări cărora aura de sfinţenie li se potriveşte cu adevărat.

Au stat neclintiţi în vâltoarea persecuţiilor, au răbdat ameninţările care planau asupra lor, au fost daţi afară din mănăstire, au răbdat ani grei de puşcărie şi apoi s-au întors iarăşi în mănăstiri, ca să fie sprijin ferm atâtor necazuri. Şi da, ei au rămas în conştiinţa oamenilor. Am mai pomenit de mormântul părintelui Dometie de la Râmeţ care este şi astăzi căutat de mii de închinători. Amintirea părintelui Paisie de la Sihla, a părintelui Serafim de la Sâmbăta a rămas intactă în memoria tuturor.


Repet, ei n-au avut şi n-au nevoie de „jurnalişti” în căutare de senzaţional, care să inventeze fapte ce n-au existat niciodată, toate menite să cutremure. Au rămas în mănăstiri şi au murit în mănăstiri, consecvenţi, modeşti, lepădându-se cu severitate de stolurile de adoratoare, de laudele oamenilor.

Căci ei ştiau ceea ce se uită atât de des: dacă te laudă oamenii nu te mai laudă Dumnezeu.
În Apus, sfinţenia oficializată se mai întâlneşte doar atunci când Sfântul Scaun mai canonizează câte un nume. Viaţa de zi cu zi nu se prea ocupă de aşa ceva. Iar la noi… din păcate noi suntem în cealaltă extremă.
Nu ne dăm seama că se face un prost serviciu religiozităţii, credinţei, Bisericii. Pentru că, din nefericire apare o totală confuzie între aceste accese de senzaţional şi seriozitatea, rigoarea credinţei, a adevăratei religiozităţi a unui popor care s-a născut creştin.


Ne mai mirăm atunci că unii încep să pună la îndoială necesitatea de a respecta percepţie unei credinţe religioase? De a considera că negându-le, se eliberează de „prejudecăţi”, de mentalitatea babelor cu colive şi lumânări?

De a nu-şi da osteneala să afle că o reală concepţie religioasă structurează caracterul, impune o ţinută care nu permite fapte ce au început să ne îngrozească prin duritatea şi frecvenţa lor. Să ne amintim ce spunea Dostoievski: „Dacă totul ar fi raţional pe pământ, nu s-ar întâmpla nimic.”
Nu toate fenomenele se pot rezolva ca în algebră, nu putem repeta destul acest lucru. Ce ne facem cu celelalte?
În tot cursul istoriei omenirii, odată cu dobândirea fiecărei cunoştinţe, despre care am crezut că va explica totul, enigma cosmosului a devenit mai mare.


Într-un interviu radiodifuzat, astrofizicianul Harald Lesch s-a declarat credincios, căci: „Ce poate face altceva un astrofizician?”

După opinia lui, modelele pe care ni le-am elaborat, fără a putea trece de caracterul lor empiric matematic, nu oferă alte rezolvări decât, evident, soluţii empirico-matematice. Dar dincolo de ele? Suntem copleşiţi de un macro- şi microcosmos pe care nu-l putem controla, care ne oferă în fiecare zi alte surprize, evident irepetabile, prin însăşi definiţia cuvântului. Pentru că cele mai simple fenomene nu se repetă absolut identic. Nici măcar ploaia, nici măcar curcubeul, nicio furtună nu este identică cu cea precedentă, în manifestările ei, în efectele ei. Nici, nici, nici…


Toată viaţa noastră este dominată de acest cuvânt „nici”, care uluieşte prin asemănări ce se deosebesc între ele. (Oricât ar părea de paradoxal, de absurd, fiecare fenomen „identic” cu altele se deosebeşte de acestea.

Identitatea este mai mult decât imperfectă, trebuie să o recunoaştem.) Chiar dincolo de datele precise, care nici măcar ele nu se repetă absolut identic, fie chiar şi reproduse în condiţii absolut identice.
Da, e adevărat, ştiinţa poate răspunde unui mare număr de întrebări, pe care omul le raporta odinioară la Dumnezeu. Astăzi nu se mai spune: Dacă vrea Dumnezeu să ne scape de secetă, dă ploaie. Astăzi avem servicii meteorologice, ale căror prevederi se împlinesc sau nu…


Şi ne întrebăm, împreună cu matematicianul Grigore Moisil, de ce prognozele a căror precizie este de 40% nu se dau invers- pentru ca precizia lor să fie de 60%?

Sunt pregătite o sumedenie de explicaţii, legate de schimbarea direcţiei maselor de aer, sau câte altele. Avem gata pregătite explicaţii pentru cutremurele distrugătoare. Dar, orice ar spune fizica sau seismologia, întrebarea esenţială rămâne fără răspuns. De ce atunci şi acolo se mişcă plăcile tectonice, după cum frumos se afirmă, şi nu în altă parte? De ce atunci şi acolo uraganul se abate cu efecte distrugătoare asupra unei părţi a planetei şi nu asupra alteia, deşi aşa ar fi prevăzut-o direcţia în care se îndrepta?


Mai mult, deplasarea plăcilor tectonice nu explică suferinţa oamenilor. Obiectiv, ea este un fenomen fizic, pur şi simplu.

Martori oculari ai marelui cutremur din martie 1977 spun că pe cer a apărut un arc de foc uriaş, văzut după ce toate luminile Bucureştiului se stinseseră. De ce? La alte cutremure el nu s-a observat… Întrebarea legată de sensul cosmosului, al destinului lui, al cosmologiei în general rămâne. Întrebarea legată de suferinţa oamenilor rămâne. O modificare neînsemnată şi ei ar putea eventual trăi în condiţii mulţumitoare, demne. Există ei numai pentru a suferi?
Conflictele, crimele, tot ceea ce auzim şi ne îngrozeşte în fiecare zi sunt de fapt rezultate ale opţiunilor noastre.


Dumnezeu există, altă explicaţie nu e posibilă. Dar El ne-a dăruit o libertate pe care nu ştim cum s-o folosim. Unde sunt opţiunile binelui când alegem să trăim mereu în mijlocul celor ale răului?

Ele nu sunt produse, nici explicate prin formule, nici prin legi ale fizicii, care nu ne pot ajuta în greutăţile cotidiene. Chiar dacă Galilei a demonstrat fără drept de apel că pământul e rotund şi se învârteşte.
Şi atunci nu ne rămâne decât să repetăm ceea ce Sfântul Apostol Pavel spune în Corinteni 15, 10: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”. Şi mai rămâne dragostea pentru ceilalţi, care au nevoie de mine aşa cum am şi eu nevoie de ei.


Să fim convinşi cu Dostoievski că pe lume există dragoste numai pentru că oamenii cred în nemurire. Dacă am înceta să credem în ea, iubirea ar fi distrusă. Şi adaugă: „Suntem nefericiţi pentru că nu ne dăm seama că suntem fericiți”. Poate că e adevărat.

Ne întrebăm vreodată dacă e adevărat sau nu? Încercăm să descoperim motive de fericire? Poate că dacă am încerca, am găsi pe marginea drumului nostru indicatoare care să ne spună pe unde s-o luăm fără a mai bâjbâi o viaţă întreagă. Fără a ne simţi „restrânşi” în libertatea noastră personală. Încercând să găsim ceea ce ne întregeşte, ne deschide orizonturi reale, pline de conţinut şi de consecvenţă, într-o existenţă în care să descoperim sensuri de plenitudine şi perspective reale.


Poate că am descoperi că suntem nefericiţi, pentru că nu ne găsim patria spirituală, nu ajungem să cunoaştem unde şi încotro ale vieţii noastre. Nu găsim ceea ce ne întregeşte, ceea ce ne deschide orizonturi reale, pline de conţinut şi de consecvenţă într-o existenţă în care există plenitudine şi perspective reale.


Dar, dincolo de orice, rămâne nădejdea în nemurire. Nu ştiu în ce măsură suntem conştienţi de realitatea eternităţii. Poate că, dacă am recunoaşte-o nu numai ca viitor, ci şi ca trecut, ni s-ar părea mai concretă, mai aproape de noi. Iată o întâmplare relatată de tatăl meu cu puţin înainte de moarte, într-un interviu în Jurnalul Literar. Citez: „în închisoare, atunci când ne aflam mai mulţi în celulă, oficiam zilnic Liturghia.


Odată, un gardian, uitându-se prin vizetă, ne-a surprins la rugăciune. A intrat imediat şi a întrebat: „Ce faceţi voi aici?” „Ne rugăm.” „Voi credeţi în Dumnezeu?” a întrebat el. „Ce ar fi viaţa asta fără Dumnezeu?” i-am răspuns. S-a uitat lung şi a spus: „Da, domnule, s-ar putea să aveţi dreptate”.

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here