„De voieşte cineva să vină după mine”

0
271

rastignirea-fresca-manTextul care s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie, dacă s-a adresat numai ascultătorilor din vremea aceea ai lui Iisus, le va fi părut foarte greu. Greu de înţeles, dar şi mai greu de urmat. Dacă ni se adresează şi nouă — ceea ce e sigur, pentru că de aceea s-a zis, s-a scris şi se transmite fiecărei generaţii de creştini — nu e mai puţin greu. Şi tot aşa: greu de înţeles şi greu de urmat. Cel puţin la prima vedere, dacă nu şi la a doua şi la a treia. Să ni-l aducem aminte: “Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 34-38).
Va trebui să ne oprim, dacă nu asupra fiecărui cuvânt, în orice caz asupra fiecărui verset, fiindcă ele se clarifică unele pe altele şi unele din altele, şi urmează unei logici a cuvântării Mântuitorului, de care trebuie să ne ţinem mereu aproape. Numai aşa ne vom putea lămuri ce ar putea să însemneze cuvinte precum: „să se lepede de sine” şi „să-şi ia crucea sa”. Sau cum vom înţelege sentinţe ca aceasta: „Cel ce va vrea să-şi mântuiască sufletul, acela şi-l va pierde”, sau aceasta şi mai criptică, mai tainică: „cel ce-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-l va mântui”.
Alte traduceri, mai noi, au în loc de suflet, viaţa, adică: „cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie”, pentru ca în felul aceasta să uşureze înţelegerea textului, să-l facă mai logic, că e de înţeles „să-ţi pierzi viaţa” aceasta pământească, dar e de neînţeles că trebuie „să-ţi pierzi sufletul”. Noi toţi ştim că sufletul trebuie câştigat, mântuit. „Doamne miluieşte-mi sufletul”, suspina Psalmistul (116, 4), iar Mântuitorul însuşi a spus: „Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16,26).
S-a contrazis Mântuitorul? Au făcut bine cei care au înlocuit cuvântul „suflet” prin „viaţă”! Nu e uşor de răspuns, deocamdată, pentru că chiar ediţiile Bibliei care înlocuiesc la un moment dat „suflet” prin „viaţă”, în versetul următor, Marcu 8, 3 — deci ediţiile mai noi — folosesc ca şi ediţiile vechi, tot cuvântul suflet (psihi).
Ce ar putea să însemneze aşadar: „a-ţi pierde sufletul!” Vom vedea mai departe că traducerile mai noi au dreptate, dar nici cele vechi nu-s greşite. Sensul cuvântului suflet în Sfânta Scriptură este în unele cazuri viaţa, în altele suflet, în sens de componenţă a omului: trup-suflet, folosit aşa şi în Vechiul şi în Noul Testament. Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viaţă” lui Adam (Facere 2,1). Psalmistul zice: „le iei sufletul şi ele mor” (Ps. 104, 29-30), „se întorc în pământ” (Ps. 145, 4). Şi în Iov: „Omul când îşi dă sufletul, unde mai este?” (Iov 14, 10). Mai ales acest din urmă text ne arată că prin suflet se înţelegea adesea viaţa, fiindcă sufletul propriu-zis rămânea şi după moartea trupului, după încetarea vieţii pământeşti. În astfel de texte, aşadar, suflet înseamnă viaţa. În alte cazuri însă, cuvântul suflet are un alt înţeles, d.p. „a avea durere în suflet” (Isaia 65, 14); unii pot ucide trupul, dar „nu pot ucide sufletul” (Matei 10, 28); „sufletul Meu este cuprins de întristare” (Matei 26, 38); „Măreşte suflete al meu pe Domnu!” (Luca 1, 46). În astfel de texte, e limpede că prin suflet se înţelege altceva decât viaţa. Se înţelege acea parte, nemuritoare din om care susţine viaţa, dar nu moare odată cu trupul, ci trăieşte veşnic şi trebuie să se mântuiască.
Una din cheile textului nostru stă în aceea că Mântuitorul foloseşte cuvântul suflet în ambele înţelesuri, şi ca viaţă, şi ca suflet. Contemporanii care II ascultau, ştiau să facă această deosebire, aşa cum şi noi, atunci când vorbim de o uşă, ştim că pomenindu-se cuvântul broască nu e vorba de broasca din baltă, ci de broasca uşii. Astfel de cuvinte, cu două sau mai multe înţelesuri, cer multă atenţie şi grijă în interpretare şi când e vorba de Sf. Scriptură. Nu mă îndoiesc însă ca, tot cel ce va urmări tâlcuirea cu interes şi va participa la ea, ca şi cum ar gândi-o personal, îşi va bucura sufletul cu satisfacţii reale, şi-şi va organiza viaţa cu şi mai mult folos, cu şi mai multă prevedere.
Textul Evangheliei de azi fiind alcătuit din sentinţe scurte, uşor memorabile, dar prea pline de înţelesuri, ne obligă la tratarea lui sistematică, organizată, şi aşa vom şi proceda. Vom reveni şi la textul referitor la pierderea sufletului, cu care, deocamdată, n-am vrut decât să dăm un exemplu de dilemă, de nelămurire cu care putem rămâne, dacă nu intrăm într-o tâlcuire mai adâncă. Tâlcuirea ne luminează textele şi înţelegerea lor, şi ni le fac folositoare pentru viaţă şi mântuire.

„De voieşte cineva să vină după mine”
1. Să începem aşadar cu cele dintâi cuvinte rostite de Mântuitorul: „De voieşte cineva să vină după Mine”. Putem înţelege că Mântuitorul îşi selecţionează interlocutorii: Cei ce voiesc să ia aminte, cu aceia vreau să stau de vorbă. Cei ce nu voiesc, facă ce vor! Dar celor ce voiesc, acelora am a le spune ceva deosebit.
Trebuie să remarcăm, înainte de orice, că a merge după Mântuitorul, adică a-I urma învăţăturile, e la voia noastră. E Ia voia noastră să ne ducem la întâlnirea cu El, sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. E marele privilegiu care ne-a fost dat la creaţie. E marea taină a lumii oamenilor. Ea, lumea oamenilor, poate chiar să-şi imagineze că e autonomă, că a părut de la sine, şi că poate să se organizeze în mod liber, după legi pe care şi le creează ea însăşi.
E de la sine înţeles însă că libertatea pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor, nu e o libertate fără termeni de alegere, fără arătarea căilor care stau în faţa libertăţii, a opţiunilor. Dumnezeu le-a arătat oamenilor calea spre Sine şi le-a descoperit cum se merge pe ea şi unde se ajunge. Ba mai mult: i-a îndemnat să meargă pe ea, avertizându-i că aceasta e calea cea bună. Le-a lăsat însă libertatea să meargă şi pe calea spre altceva, spre ce vor alege ei, avertizându-i şi de data aceasta că spre orice altceva vor merge, îşi vor pierde mântuirea. „Alegeţi-vă acum cui veţi sluji” (Iosua 24, 15), dar fiţi atenţi: „Cine părăseşte calea (Domnului) este aspru pedepsit” (Prov. 15, 10). Asemenea texte abundă în Scriptură. Dar niciodată nu capătă sens de constrângere, de limitare a libertăţii.
Cred că Dumnezeu a găsit în acordarea libertăţii forma ideală a unei omeniri, care să se simtă demnă şi independentă, până la riscul de a se priva chiar de El. Cum am spus, Dumnezeu are un punct de vedere cu privire la aceasta, dar a socotit mai importanţă libertatea oamenilor. Pe această libertate şi-a clădit sistemul creaţiei, lăsând la libera alegere a oamenilor asumarea răspunderii de a fi cu Sine, sau nu. Cine îşi asumă răspunderea de a nu fi cu Dumnezeu, e treaba lui. Tuturor le-a pus la îndemână însă pe lângă libertate, şi mijloacele care să-i orienteze în opţiunile libertăţii. Aşadar, ceea ce vrem noi să reţinem acum, în chip deosebit, e acest: „De voieşte cineva”, adică faptul că ne dă libertatea de a-L urma sau nu.
Să ne imaginăm că Dumnezeu nu ne-ar fi făcut liberi, ci am fi fost doar nişte piese dintr-o maşină mare, care, la apăsarea pe un buton, ar începe să se mişte şi să-şi execute fiecare mişcarea sa, aşa cum le-a programat constructorul. Nu-mi vine să cred că o omenire, construită din astfel de rotiţe, ar fi fost interesantă. Nici pentru rotiţe n-ar fi fost interesant să trăiască, astfel comandate, nici Dumnezeu nu şi-ar fi găsit satisfacţia în construirea unor astfel de jucării mecanice. Până şi copiii îşi părăsesc jucăriile după o vreme. Nu-i mai interesează. A fi liber înseamnă a nu fi o jucărie mecanică. De aceea omul are suflet, şi minte, şi libertate, şi e capabil de cele mai ingenioase şi neaşteptate iniţiative, creaţii, simţiri, care îi fac viaţa frumoasă, interesantă, iubită. De aceea doresc oamenii să trăiască mult, cât mai mult, şi doresc să trăiască şi în eternitate.
Cum spuneam mai înainte, libertăţii i se oferă posibilitatea de opţiune. Aşa face Mântuitorul acum: oferă opţiunea urmării Sale, Îl scoate pe cel liber de sub dilemele opţiunilor oferindu-i o orientare. Şi îi oferă criteriile opţiunii pe care El o consideră a fi optimă, în perspectiva scopului şi destinului ultim al creaţiei. Dar nu operează cu sila. Sila ar întuneca viaţa. L-ar umili pe om. L-ar degrada la starea de animal, de vegetal, de mineral.
Tot aşa i-a spus şi tânărului” bogat: „De voieşti să fii desăvârşit” (Matei 19, 21). Acolo era însă vorba de desăvârşire, de o stare a celor ce se vor mai deosebiţi. In textul Evangheliei noastre, însă, opţiunea e între a pierde şi a câştiga, pentru că a nu urma pe Mântuitorul înseamnă a nu te mântui.
Dar chiar şi în această situaţie, Mântuitorul nu restrânge libertatea nimănui. Oamenii se nasc liberi. Dumnezeu i-a creat cu liber arbitru, adică cu libertatea de a decide ei înşişi încotro s-o ia, ce să aleagă. Sunt liberi.
E drept şi e bine să fie liberi? Fără îndoială. Pentru că dacă n-ar fi liberi, n-ar putea să fie responsabili pentru faptele lor. De aceea greşesc foarte mult aceia dintre creştini care se rătăcesc în interpretarea Sfintei Scripturi;, spunând că omul nu este liber, că Dumnezeu a hotărât pentru fiecare dinainte ca unii să meargă în rai, iar alţii să meargă în iad şi că sunt aşa fiindcă aşa i-a vrut Dumnezeu, şi fac ceea ce vrea Dumnezeu.
Cei ce gândesc aşa, se prevalează de textul: „Dumnezeu lucrează toate în toţi” (I Cor. 12, 6). Avem desigur în faţă un text interpretat trunchiat, cum e obiceiul unora să facă. Sfântul Pavel vorbeşte în context de împărţirea darurilor care vin, „toate în toţi”, de la Dumnezeu, dar fiecare le foloseşte liber, după voinţa sa, ca în Pilda talanţilor. De aceea, în capitolul următor, 13, arată că darul suprem e acela al dragostei, pe care ar trebui să-l folosească toţi, căci pe acesta toţi îl au, şi acesta le cuprinde pe toate celelalte.
Unii rătăciţi de la credinţa ortodoxă spun că Dumnezeu hotărăşte şi pe a voi şi pe a face. Ba mai mult: îi predestinează pe unii la fericire, şi pe alţii la nenorocire.
De aici a plecat protestantismul şi apoi şi toate sectele, sprijinindu-se pe unele texte din Epistola către Romani, pe care le-au interpretat greşit, precum, de pildă: „De cine-Mi va fi milă, pe acela îl voi milui; şi de cine voi vrea să Mă îndur, Mă voi îndura… Dumnezeu pe cine voieşte îl mântuieşte, şi pe cine voieşte îl împietreşte” (Rom. 9, 15—18).
În primul rând, Sfântul Pavel se referă aici la texte din Vechiul Testament şi la evreii vremurilor acelora (Ieşire 33, 19; 4, 21). El simplifică uşor textele, poate sorLndu-le din memorie, pentru că iată cum sună textul din Ieşire 33, 19: „…pe cel ce va fi de miluit, îl voi milui, şi cine va fi vrednic de îndurare, de acela Mă voi îndura”.
Nuanţa e uşor sesizabilă. Nu e vorba de un arbitrariu al voinţei lui Dumnezeu. In cazul de mai sus, textul din Ieşire presupune în chip limpede vrednicia omului ca motiv de îndurare a lui Dumnezeu.
Celălalt text folosit de cei rătăciţi de la credinţă, pentru a arăta că Dumnezeu hotărăşte totul şi că nu există libertate, e din Ieşire, 4, 21. E vorba de faptul că Dumnezeu îi spune lui Moise că „va învârtoşa inima lui Faraon şi nu va da drumul poporului”, din robia egipteană, chiar la vederea minunilor lui Moise. Dar nici această învârtoşare nu este un act arbitrar. Dacă ar fi fost impusă de Dumnezeu o astfel de învârtoşare, Faraon nu ar fi putut fi responsabil de ea. Ea era însă o încercare a lui, pentru a vedea cum va reacţiona, când i se va lămuri de către Moise, că minunile făcute de el nu erau vrăjitorii, cum le credea Faraon, ci erau mijloace date lui Moise de către Dumnezeu, pentru a-l convinge pe Faraon să-i elibereze pe evrei. Iată textul: „Dar tu să zici lui Faraon: Aşa zice Domnul Dumnezeu evreilor: Israel este Fiul Meu, întâi născutul Meu. Îţi zic dar: Lasă pe Fiul meu (poporul Israel) să Mi se închine” (Ieşire 4, 22-23). Aşadar, i se oferea lui Faraon libertatea de alege , =, libertatea de hotărâre. Nu era constrâns. Şi numai după aceea urmează ameninţarea, după ce el n-ar accepta cererea dreaptă a evreilor: „Iar de nu-l vei lăsa, iată îţi voi ucide pe fiul tău cel întâi născut” (Ieşire 4, 23).
Pedeapsa vine deci, întotdeauna, după un act personal, responsabil. Acum vom înţelege mai uşor acest: „De voieşte cineva să vină după Mine” al Mântuitorului. E o invitaţie la un act responsabil, într-adins n-am ocolit obiecţiunile ridicate de protestantismul clasic şi de neoprotestantism, în cele mai multe dintre denominaţiuni, pe această temă. Aceştia, negând voinţa liberă şi responsabilitatea omului şi atribuind totul voinţei arbitrare a lui Dumnezeu care miluieşte pe cine voieşte, şi nu miluieşte pe cine nu voieşte, fac din om un predestinat. La prima lectură, şi mai ales la o lectură izolată, scoasă din context şi făcută fără atenţie, poate părea aşa, dar celor care o interpretează aşa, le scapă tema pe care o discută Sfântul Pavel în cap. 9 din Epistola către Romani. Acest lucru ne obligă la abordarea problemei din perspectiva ei reală, în gândirea Sfântului Pavel.
Tema Sfântului Pavel nu este predestinarea, deci ignorarea faptelor şi a voinţei omului, ci mila. Mila ce este? Un act de dreptate? Nu. Un act de predestinare? Nu. Mila este un act de bunăvoinţă. Ea porneşte din voinţa celui ce o exercită, din inima lui, fără a fi neapărat motivată de vrednicia celui ce o primeşte. Mila e un act gratuit. Un act gratuit nu are nevoie de motivare şi, aplicat cuiva, nu creează precedente cu valoare de lege, nu obligă la aplicare generală.
De aceea Sfântul Pavel spune: „Aşadar, miluirea nu atârnă de cel care doreşte, nici de cel ce se nevoieşte s-o aibă, ci de Dumnezeu cel ce miluieşte” (Rom. 9, 16). Mila e ca şi iertarea. Se dă fără a se mai reţine gravitatea faptei, şi nu se dă ca o plată pentru faptă. Mila, ca şi iertarea, pot fi socotite arbitrare şi, într-un fel, tulburând legea, pentru unii care vor numai dreptate, dar ele nu desfiinţează legea. Sunt o excepţie de la lege. Când a fost vorba de plata lucrătorilor, Stăpânul viei a plătit celui care a lucrat din ceasul al unsprezecelea, aceeaşi sumă ca şi celui care a lucrat din ceasul întâi. Acesta din urmă s-a revoltat. I s-a părut că stăpânul face o nedreptate. Dar Stăpânul i-a zis:
„Prietene, nu-ţi fac strâmbătate. Au nu cu un dinar te-ai tocmit cu mine? Ia-ţi al tău şi du-te, căci voiesc să dau şi acestuia de pe urmă ca şi ţie. Nu mi-e oare îngăduit să fac cu ale mele ce voiesc? Sau poate că ochiul tău e pizmăreţ pentru că eu sunt bun?” (Matei 20, 13-15).
De aceea Dumnezeu ni le recomandă şi nouă, tot ca excepţii, dar şi ca semne ale instaurării în noi a „gândirii” (I Cor. 2, 16) şi „simţirii lui Hristos” (Filipeni 2, 5).
Un singur cuvânt aş vrea să mai adaug în legătură cu predestinarea, care, în teologia poporului, nu e cu totul absentă nici din ortodoxie. „Ce ţi-e scris, înfrunte ţi-e pus!!” se zice. Sau: „Ce e să se întâmple, se întâmplă!” Sau: “De ce fugi, de aceea nu scapi!” Acestea pot fi resturi din credinţe populare antice, precum cele din mitologia grecească şi a altor popoare cu care şi strămoşii noştri au avut contacte, şi care făceau din Destin o putere care hotăra arbitrar cursul vieţii oamenilor. Predestinarea nu este însă logică. Ea vine în contradicţie cu libertatea şi cu tot ce ştim despre Dumnezeu. Ce rost ar mai avea acest: „De voieşte cineva”, din Evanghelia de azi, dacă soarta ne-ar fi dinainte hotărâtă? De ce să fim predepsiţi, dacă nu greşim de voia noastră, ci „aşa ne e scris”! De ce au fost pedepsiţi Adam şi Eva? Le-a „fost scris”, sau au călcat ei porunca?
Sfântul Pavel, tot el, cu mintea Iui ascuţită, lămureşte şi această impresie pe care o au unii. Nu e vorba de predestinaţie, ci de preştiinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu trăieşte în timpul nostru. Ieri şi mâine. La El totul e un etern prezent. El ştie azi ce vom face noi mâine, dar aceasta nu înseamnă că vom face pentru că ştie El, ci El ştie pentru că vom face. Evenimentul care la noi încă nu s-a întâmplat, şi care aşteaptă decizia noastră, la Dumnezeu s-a întâmplat, şi El a văzut deja decizia noastră. Dar aceasta nu înseamnă că El a determinat-o, ci că noi am determinat, prin faptele noastre, preştiinţa Lui.
Lucrul cere puţin efort de înţelegere din partea multora, dar acest efort şi această înţelegere sunt absolut necesare pentru a scăpa de obsesia predestinării. Iată cum lămureşte, simplu, această realitate Sfântul Pavel: „Căci pe care i-a cunoscut EI mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât” (Romani 9, 29). Deci „hotărârea”, care aici e de fapt un cuvânt impropriu, e bazată pe „cunoaşterea de mai înainte”. Accentul şi cheia problemei e pe această „dinainte cunoaştere”, cu alte,cuvinte, pe preştiinţă, care este unul din atributele lui Dumnezeu.
Dacă totul ar fi predestinat, nici credinţa, nici faptele, nimic n-ar mai crea nici merite, nici greşeli, deci nici o responsabilitate. Or, toată Scriptura e plină de îndemnuri la credinţă şi fapte. Şi chiar în teologia Sfântului Pavel pe care, mai ales, se sprijină predestinaţioniştii, găsim învăţături limpezi despre faptul că „Dumnezeu va da fiecăruia după faptele sale” (Rom. 2, 6) şi „fiecare din noi va da pentru sine socoteală lui Dumnezeu” (Rom. 14, 12).
Dacă n-ar fi aşa, de ce ar mai spune Mântuitorul la sfârşitul sfârşiturilor, la judecată: „Veniţi la Mine binecuvântaţii Părintelui Meu, căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat şi Mi-aţi dat să beau, gol şi M-aţi îmbrăcat”, sau „Plecaţi de la Mine blestemaţilor în focul cei veşnic, căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat şi nu Mi-aţi dat să beau, gol şi nu M-aţi îmbrăcat” (Matei 25).
Toate acestea înseamnă că există o responsabilitate, că există o libertate de a face ori de a nu face lucrurile bune. Ceea ce înseamnă că-L îndreptăţeşte şi pe Dumnezeu să ne ceară socoteală, adică să ne facă responsabili pentru faptele noastre.
Dumnezeu ne deschide ochii spre fapta cea bună, spre a înţelege lumea, spre a ne înţelege destinul, spre a ne înţelege moartea, spre a ne înţelege rostul pe acest pământ, dar noi suntem liberi să-L ascultăm sau nu. Acesta este marele privilegiu pe care l-a dat Dumnezeu omului: libertatea.
Dar atunci când zice: „De voieşte cineva” aceasta nu înseamnă că Dumnezeu e mulţumit când omul nu voieşte să meargă după Mântuitorul. Să ne amintim ce spune în altă parte: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Dumnezeu adresează deci chemarea către toţi, absolut către toţi, dar nu constrânge pe nimeni. Ii lasă pe toţi liberi să decidă ei înşişi, să fie ei înşişi responsabili pentru faptele lor.
Aici, pe pământ în aceasta stă măreţia omului. Dumnezeu n-a creat o fiinţă lipsită de măreţie. Dimpotrivă, a creat o fiinţă căreia i-a dat raţiune, şi căreia i-a spus: foloseşte-ţi raţiunea aşa cum trebuie. Hotărăşte-te să alegi între bine şi rău. Încă din Vechiul Testament alternativa e mereu prezentă: Pus-am înaintea voastră „binecuvântarea şi blestemul” (Deut, 11, 27), „viaţa şi moartea, binele şi răul” (Deut. 30, 15), „calea vieţii şi calea morţii” (Ieremia, 21, 8), „foc şi apă, şi la oricare vei vrea vei întinde mâna ta” (înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 15, 16).
Ce rezultă de aici? Că deşi ne-a făcut liberi, opţiunea către care ne îndrumă Dumnezeu e aceea spre bine. Dumnezeu ne inspiră să facem binele. Noi spunem totdeauna: „Facă Dumnezeu ce vrea El”. Când spunem aşa, bine spunem. Când spunem aşa, înseamnă că, cu credinţă în Dumnezeu, cu credinţă în puterea Lui, cu credinţă în bunătatea Lui, cu credinţă în dreptatea Lui, îi transmitem Lui grija pentru noi. Aceasta e bine s-o facem. Dar nu e bine să credem că totul ne este hotărât dinainte şi de Sus, şi că nimic nu mai depinde de noi. Foarte multe lucruri depind de noi. Când îi încredinţăm lui Dumnezeu grija de noi, nu înseamnă că noi trebuie să ne dăm de-o parte şi să aşteptăm, ci să cooperăm cu El (I Cor. 3, 9)… Sunt şi lucruri care nu depind de noi. De pildă, nu depinde de noi să ne naştem aici sau dincolo, să ne naştem bărbat sau femeie, nu depinde de noi să avem o înălţime mai mare sau mai mică, să avem o inteligenţă mai vie sau mai redusă, dar dincolo de acestea avem libertatea de a decide noi, de a apuca spre bine sau spre rău, de a lucra pentru mântuirea noastră sau împotriva mântuirii noastre, de a ne iubi aproapele sau de a nu-l iubi, de a crede sau de a nu crede. Toate acestea depind de noi. Sunt la voia libertăţii noastre.
Nu ne va cere Dumnezeu socoteală pentru că nu am fost prea inteligenţi, dar ne va cere socoteală dacă n-am făcut efortul de a învăţa, de a ne lumina, de a întreba, de a cunoaşte Scripturile. „Cercetaţi Scripturile” (Ioan 5, 39). Nu ne va cere Dumnezeu socoteală pentru că suntem bărbaţi sau femei, dar ne va cere socoteală de felul cum, într-o situaţie sau alta, am împlinit poruncile date fiecăruia în parte, cu privire la îmbrăcăminte (Deut. 22, 5), la iubirea reciprocă a soţilor (Efes. 5, 25), la rugăciune (I Tim. 2, 8), la supunere (Efes. 5, 22). În cele din urmă, această împărţire a fiinţei create de Dumnezeu în bărbat şi femeie nu are nici o însemnătate şi nici o consecinţă de principiu pentru mântuire, căci „în faţa lui Dumnezeu nu mai este nici partea bărbătească, nici parte femeiască” (Gal. 3, 28).
Aşadar, sunt lucruri care nu depind de noi. Pe acestea să le primim ca date de Dumnezeu după rânduiala Sa. Acestea sunt însă, în cea mai mare parte, de dinainte de naşterea noastră. Cel ce ne-a creat, ne-a creat cum a binevoit El. Dar rămân celelalte multe, actele vieţii noastre, în care avem libertatea de mişcare şi de alegere. Iar de se întâmplă uneori să constatăm că nu mai avem libertatea de alegere, să primim totul cu înţelepciune şi seninătate şi să ştim că pentru acestea nu ne va cere Dumnezeu socoteală. Ne va cere socoteală însă asupra înţelepciunii cu care le-am primit. De pildă, cum am primit o boală de care nu suntem responsabili, un accident, o podeapsă nemeritată, sila de a face ceva împotriva voinţei noastre şi altele asemenea.
Încă unii din cei vechi, filosofi care nu ştiau de creştinism, ajunseseră pe care naturală, prin puterea minţii lor la această înţelepciune care e foarte aproape de înţelepciunea creştină. Filosoful Epictet recomanda în orice împrejurare înţelepciunea, seninătatea, liniştea şi chiar mulţumirea. Spunea: dacă sunt în lanţuri şi ştiu că nu depinde de mine să mă eliberez, voi avea sufletul liniştit. De ce să mă tulbur, dacă nu e în puterea mea să mă dezleg? Ştiu că sunt liber să călătoresc, mai spunea el. îmi aleg corabia, corăbierul, ziua în care să plec, direcţia în care vreau să merg. Nu pot spune că acestea nu sunt la voia mea. Dar dacă pe mare se stârneşte o furtună şi corabia e ameninţată cu răsturnarea, ce pot eu să fac? Fac tot ce depinde de mine. în rest, rămân liniştit. Ştim că toţi suntem datori cu o moarte. De ce să mă tulbur? De ce să cârtesc?
Avem de învăţat de la acest filosof păgân, din şcoala stoică. Să facem tot ce stă în puterea noastră, să alegem binele cât stă la alegerea noastră, dar când ne întâlnim cu neprevăzute care nu stau în puterea noastră, numai atunci să le acceptăm ca de la Dumnezeu şi, în nici o împrejurare, să nu ne pierdem credinţa. Şi chiar în împrejurări ca cea descrisă de Epictet, să nu ne pierdem speranţa şi credinţa, căci mai este încă un ultim mijloc de scăpare, la care trebuie să apelăm, şi pe care filosoful păgân nu-l cunoştea. Acela la care au apelat apostolii când, pe mare, furtuna ameninţa să-i înece cu corabie cu tot. L-au trezit pe Iisus cu rugămintea: „Doamne, mântuieşte-ne că pierim” (Matei 9, 25). Şi, la rugăciunea lor, Iisus a potolit furtuna. Ultima alegere şi lucrare care stă în putinţa noastră şi atunci când totul pare pierdut, este rugăciunea. Să n-o uităm.
Iar în cele ce stau în puterea voii noastre, să cerem de asemenea ajutor lui Dumnezeu, precum Petru pe mare când, îndoindu-se de propria lui decizie de a merge pe valuri către Iisus, din cauza îndoielii a început să se scufunde şi a strigat: „Doamne, scapă-mă” (Matei 14, 30).
Principiul pe care aş vrea să-l fac foarte înţeles de către dv. este acesta: Să facem tot ce stă în puterea voii, şi a minţii, şi a simţirii noastre ca să ne organizăm armonic viaţa pe pământ şi să ne-o pregătim pe cea de dincolo. Să muncim, să creăm bunuri materiale şi duhovniceşti, să ne creştem copiii după legea morală creştină, a binelui şi a dreptăţii, a cinstei şi onestităţii, a generozităţii şi dăruirii pentru alţii, a fricii de Dumnezeu şi a ascultării de poruncile lui.
Iisus însuşi, când a fost în cea mai mare primejdie, atunci când totul părea pierdut, când era căutat ca să fie arestat, după care ştia că va urma răstignirea, ne-a dat un exemplu extraordinar de încercare şi a ultimei şanse. S-a rugat: „Părinte, de voieşti fă să treacă paharul acesta de la Mine!” (Luca 22, 42). Aşa trebuie interpretat acest text. Spaniolul Unamuno îl numeşte agonic, adică un strigăt de disperare, de luptă interioară a lui Iisus cu Sine însuşi şi cu misiunea Lui, de slăbiciune omenească ajunsă la culme, gata să renunţe şi aproape să-şi trădeze misiunea. Nu. Nu aşa a fost. Nu aşa trebuie înţeles textul.
Nu din acest motiv a implorat Iisus pe Tatăl să facă să treacă acel moment, să nu se întâmple, ca să nu ajungă la răstignire. Iisus a avrut să ne arate că trebuie încercat totul în cazuri de primejdie, iar ultima încercare, după ce nu mai există altele, trebuie să fie rugăciunea. Şi când totuşi ceea ce trebuie să se întâmple nu poate fi evitat, tot El ne-a învăţat ce trebuie făcut. Nu să disperăm. Nu să ne pierdem credinţa, ci să zicem precum a zis El: „Dar nu voia Mea, ci a Ta să se facă” (Matei 22, 42). În astfel de împrejurări să transferăm voia noastră, renunţând la ea, s-o transferăm lui Dumnezeu. Aşa avem asigurarea că totul se va sfârşi bine. Căci Dumnezeu toate le sfârşeşte cu bine, când îl lăsăm pe El să decidă. Un astfel de sfârşit e, aşadar, un sfârşit în speranţă.
Că-interpretarea noastră, în sensul că rugăciunea lui Iisus, amintită mai înainte, trebuie înţeleasă ca o rugăciune pedagogică, e îndreptăţită, o putem înţelege şi din aceea că dacă într-adevăr Mântuitorul ar fi vrut să evite arestarea şi urmările ei, ar fi putut fugi din Ghetsimani şi din Ierusalim în noaptea aceea. Ştia că-L vor aresta. Ştia că Iuda se dusese să-i conducă pe ostaşi. Nu avea pază în jurul său. Putea deci fugi. N-a fugit, ci s-a rugat, fiindcă nu fuga era soluţia situaţiei. Fuga ar fi amânat-o, dar nu ar fi soluţionat-o. Iisus a vrut să ne înveţe să ne rugăm până în ultima clipă.
Că starea lui, ca om, era o stare de limită, de confruntare cu o mare suferinţă, şi că El şi-a mărturisit-o Tatălui, aceasta a făcut-o pentru a ne spune tot nouă, încă o dată, că a fost şi om adevărat, care suferea, care se temea, dar că şi din starea aceasta, ne-a arătat că, precum El, ca om, şi noi, ca oameni, putem ieşi din desperare prin acel final: „Dar nu voia Mea, ci a Ta să se facă”.
„Să se lepede de sine”
2. Şi acum să încercăm descifrarea în continuare a textului Evangheliei de azi:
„De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine”, spune Mântuitorul. Ce înseamnă lepădarea de sine? Parcă toate cuvintele ne sunt cunoscute şi par aşezate într-o ordine normală, coerentă, logică. Dar le înţelegem oare cu adevărat? Nu sunt nici, cum se zice, prea radicale, sau neologisme, cuvinte culte, livreşti. Sunt cuvinte obişnuite. Chiar şi acel sine e obişnuit, după cum vom vedea.
Eu cred că suntem, totuşi, în,faţa primei dificultăţi mai importante pe care o pune textul acesta conştiinţei noastre creştine.
Cum adică să se lepede cineva de sine? Să mă lepăd de identitatea mea? Să mă despersonalizez? Să mă lepăd de „eul” meu, de şinele care mă deosebeşte de alţii? Să-mi neg voinţa, dorinţele, idealurile? Să nu mă mai cheme cum mă cheamă? Să mă lepăd de apartenenţa mea la o naţiune, la o familie, la un oraş? Să mă lepăd de munca mea? Să mă lepăd de responsabilitatea mea faţă de familie, faţă de soţie sau faţă de soţ-, sau dacă e vorba de copii, să se lepede de responsabilitatea faţă de părinţi? Cum adică să se lepede omul de sine?
Ca să rezolvăm dilema, cu atâtea aspecte care ne pun în încurcătură, trebuie să ne aducem aminte că există un alt text în Sfânta Scriptură care spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19). Pe de-o parte ni se spune deci să iubim pe aproapele ca pe noi înşine, ceea ce înseamnă că avem dreptul să ne iubim pe noi înşine, şinele nostru, pe de altă parte se dă porunca sau sfatul să se lepede omul de sine, dacă vrea să urmeze lui Iisus.
Cum să alegem între una şi alta? Ne aflăm într-o dilemă. A fi în dilemă, e atunci când te afli în faţa a două propoziţiuni sau situaţii care par adevărate, dar din, care trebuie să alegi una, deşi ele sunt adevărate când sunt luate în parte, dar puse una lângă alta sunt contradictorii. Aşa avem noi, mai sus, două sentinţe ale lui Iisus, care trebuie să fie adevărate, fiindcă sunt rostite de El, dar iată că luate împreună se contrazic şi noi nu ştim pe care s-o alegem.
Textul despre „lepădarea de sine” nu e totuşi chiar atât de greu pe cât pare, şi pe cât am vrut eu să-i sugerez dificultăţile. Am vrut să-l fac anume aşa, pentru ca să atrag interesul faţă de lămuririle pe care ni le dă Biserica în legătură cu el.
A se lepăda omul de sine nu înseamnă a se lepăda de personalitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de identitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de responsabilitatea sa faţă de societate, faţă de muncă, faţă de familie. înseamnă a se lepăda de ego, de egoism. Sunt unii dintre noi care în orice discuţie zic: Eu, Eu am făcut cutare, eu am gândit cutare, eu, eu şi eu la tot pasul. Centrează totul pe ei, pe interesele lor, pe persoana lor. Uită de alţii. Uită şi de Dumnezeu. Ei sunt centrul pământului. Ei sunt centrul lumii. Totul, absolut totul raportează la ei. Evident, nu greşelile! Tot ce se face bun în jurul lor. Din acest „eu” se naşte mândria, orgoliul, superbia, slava deşartă.
Cuvântul acesta: „eul”, poate părea unora greu. Şi nu e uşor. E folosit mai mult de filosofi şi de psihologi. Un filosof german foloseşte des „Das Ding an sich”, „Lucrul în sine”. Multor şcolari le dă de lucru în primii ani! Dar cuvintele folosite de unii din filosofi sunt adesea — evident nu întotdeauna — forme exterioare ale dorinţei de a nu vorbi ca toată lumea, de a-şi intelectualiza excesiv vorbirea şi scrierea. Nu neapărat cu acest cuvânt, care e dintre cele uşoare, dar unii se căznesc chiar să ne facă limba cât mai grea, cât mai rezervată celor care învaţă dinainte sau pe loc, „ce vrea să spună” un cuvânt sau o expresie! E drept că prin aceasta se şi îmbogăţeşte limba noastră şi procesul de îmbogăţire, când e motivat şi cuminte, e folositor culturii, dar unui anumit nivel de cultură, astfel de cuvinte sau expresii le rămân multă vreme ascunse, Mântuitorul a preferat cuvântul „sine”, în loc de „eu”, dar nici „şinele” nu e prea simplu. Am putea spune chiar că vine în sprijinul celor care folosesc şi cred necesară folosirea unor cuvinte mai grele, mai alese, mai „radicale”, sprijinind procesul dezvoltării limbii.
Dar spuneam că totuşi şinele e inteligibil. Chiar cuvântul „inteligibil” e un neologism, şi necesar şi inutil, dar foarte folosit, care înseamnă „uşor de înţeles”. Să luăm un exemplu din vorbirea noastră de toate zilele. Mai întâi vom vedea că toţi folosim cuvântul „sine”. Zicem, de pildă, despre unii oameni: „Cutare e plin de sine”.
Am şi făcut o mică lumină. Când spunem aşa ceva, ştim foarte bine ce am vrut să spunem. îl considerăm pe cel despre care vorbim, mândru, egoist, unul care reduce lumea la el, concentrează toate interesele asupra lui, nu mai admite părerile altora, socotindu-le doar pe ale lui bune şi adevărate, “plin devine” e ca un vas plin de apa lui, în care nu mai încape nici o picătură din apa altcuiva. E plin de el însuşi şi de părerile lui despre sine. Nici despre altceva, nici despre sine nu mai admite alte păreri.
Aceasta este ceea ce respinge Dumnezeu, când cere celui ce vrea să-L urmeze: „Să se lepede de sine”, Să se lepede de acest „eu”, să-şi dea seama că trăieşte într-o colectivitate. Să nu uite că toate le facem împreună, că avem responsabilitate unii pentru alţii, că suntem în raporturi permanente unii cu alţii şi cu Dumnezeu.
E o invitaţie la smerenie. Din smerenie nu mai poate cădea nimeni. Dacă e adevărată smerenie! Adică dacă are smerenia smereniei, şi nu mândria smereniei, cum am citit undeva. Din smerenia adevărată nu se cade. Din mândrie se cade întotdeauna.
Dumnezeu nu vrea în nici un caz să fie urmat de oameni lipsiţi de personalitate, de oameni lipsiţi de identitate. Dimpotrivă, vrea ca cei care-L urmează să aibă personalitate, să aibă identitatea lor, să aibă demnitatea lor, să ştie ce fac, să fíe responsabili pentru ceea ce fac. Dar să nu fie mândri. Să nu fie orgolioşi. Să fie smeriţi. Să nu fie egoişti, centraţi pe Sine-le lor, fiindcă aşa nu pot fi smeriţi.
Înainte de a trece mai departe, suntem însă nevoiţi să ne oprim la o posibilă întrebare. Acest îndemn la „lepădarea de sine” nu vine cumva în contradicţie cu „iubirea de sine” care e permisă, şi care e chiar normă a iubirii aproapelui? „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19).
Deci sinele trebuie iubit. Şi atunci cum rămâne? Să ne lepădăm, sau să ne iubim sinele! Contradicţia e numai aparentă. Cel care nu e egoist, în acela încape altul, altă părere, altă învăţătură, încape Hristos: „În voi să vieţuiască Hristos” (Efeseni 3, 17). Acest sine trebuie iubit. Căci unde încape Hristos, încape şi aproapele, şi invers: „Am fost străin şi M-aţi primit” (Matei 25, 35). Lepădarea care se cere, e cea de autosuficienţă. De altfel chiar iubirea aproapelui e o întoarcere dinspre sine spre el, ca şi iubirea de Dumnezeu, care e tot o întoarcere dinspre sine spre Dumnezeu.
Într-un fel deci, „a iubi pe aproapele ca pe sine” e tocmai o „lepădare de sine”. Tot aşa precum a urma lui Hristos e tot o lepădare de sine. În fapt, lepădarea de sine nici nu e o condiţie a urmării lui Hristos, ci e un semn al lepădării, o consecinţă. Căci zice: „Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla întru întuneric” (loan 8, 12), ca şi cum ar zice: Cine vine după Mine s-a şi lepădat de sine.
Şi mai este ceva.
Sinele trebuie iubit, pentru a-i dori mântuirea, pentru a-l păstra curat, drept, cinstit, onest. Altfel se ajunge la „ura de sine”, când omul, din anumite motive personale, zice: ,M-am săturat de mine însumi”, când nu se mai poate suporta, când se dispreţuieşte, când se gândeşte la sinucidere. Fie pentru că a comis nelegiuiri de care se simte apăsat şi din care nu vede nici o ieşire, fie pentru că nu se pricepe pe sine însuşi şi lumea din jur, fie pentru că i s-au întâmplat nenorociri care l-au dezechilibrat. Un astfel de om nu va iubi pe altul, pe aproapele. Scârbit de sine, tot aşa va fi şi faţă de alţii. Dar nu va fi nici dintre aceia care „se leapădă de sine” în sensul cerut de lisus. O astfel de lepădare de sine trebuie să ducă la „reîntoarcerea în sine”, la refacerea sinelui prin spovedanie şi iertare, prin lucrarea faptelor bune şi prin reaşezarea vieţii pe temelii pozitive, optimiste.
Lepădarea de sine nu înseamnă ura de sine, ci lepădarea de egoism. Numai aşa se reconciliază porunca iubirii de sine cu porunca lepădării de sine, şi ies din contradicţie. Lepădarea de sine e renunţarea supremaţiei lui Eu asupra lui Tu, cum spunea cineva, întoarcerea la egalitate, la frăţietate, la iubire.
„Să-şi ia crucea sa”
3. Şi acum vine cea de a doua condiţie pusă de Mântuitorul celor ce vor să-L urmeze: „Să-şi ia crucea sa”. Ce înseamnă oare să-şi ia omul crucea sa? Fără îndoială, nu înseamnă să-şi ia o cruce, s-o poarte pe umăr şi să umble cu ea prin oraş sau prin sat. S-au mai întâmplat şi asemenea înţelegeri înguste, excentrice. Am auzit de unii care şi-au confecţionat câte o cruce de lemn, de mărimea bănuită a Crucii pe care a fost răstignit Iisus, şi s-au apucat s-o poarte în spate. În biserica de pe Muntele Taborului, unde Mântuitorul s-a schimbat la faţă, poate fi văzută o cruce de lemn pe care un pelerin a purtat-o în spate, pe jos, din Italia până acolo! Aşa a înţeles el pe: „Să-şi ia crucea sa”! Alţii au înţeles-o altfel, dar tot atât de excentric.
Citeam într-un ziar o întâmplare cu un tânăr englez care, întors din armată, s-a dus undeva să se angajeze şi, la vizita medicală, l-au pus să se dezbrace. Avea tatuată pe spate o Cruce care îi acoperea tot corpul. — Ce-i cu crucea aceasta? — au întrebat. — Am făcut cum ne îndeamnă lisus: „mi-am luat crucea”, ca să dovedesc că iau în serios apartenenţa mea la Biserica creştină! Cred că de aşa ceva ar fi râs şi lisus!
Dar fostul soldat era convins că a făcut bine, pentru că ideea i-a fost totuşi de nare folos. Zicea: „Ştiţi, la noi în armată se bate cu biciul. Te dezbracă, te leagă le un stâlp şi-ţi aplică 20, 25, 50 de lovituri. Când m-au dezbrăcat prima oară ca să mă pedepsească, văzând crucea de pe spate, n-au mai îndrăznit să dea cu biciul! Erau şi ei creştini!”
Povestitorul, care a avut în vedere doar anecdotica faptului, n-a mai spus dacă tatuajul l-a scăpat şi de alte pedepse! Pentru noi întâmplarea e doar un prilej le a arăta că nu astfel de lucruri a înţeles Mântuitorul prin „A-şi lua cineva crucea sa”.
Acest „Să-şi ia crucea sa” înseamnă în gândirea vlântuitorului cu totul altceva. Crucea este obiectul pe care a fost ăstignit Mântuitorul, obiect de ruşine în Vechiul Testament (Evrei 12, 2). Pe cruce se răstigneau cei mai mari răufăcători. Mântuitorul nsuşi, considerat răufăcător, a fost răstignit pe cruce, numai că El, dumnezeu fiind, a transformat acest obiect de ruşine în obiect de cinste, pentru că prin acceptarea răstignirii pe cruce, a acceptat să ispăşească pentru toţi păcatele lor, inclusiv păcatul strămoşesc.
Un act generos a transformat unealta călăului în unealtă a mântuirii. Şi chiar prin aceasta a transformat crucea în obiect de veneraţie şi de sfinţire. De aceea a devenit în gândirea şi în practica creştină, în istoria creştinismului şi în teologie, simbolul mântuirii, simbolul jertfei şi al slujirii lui Dumnezeu, simbolul victoriei asupra răului şi asupra celui rău. Sfântul Constantin cel Mare a fost luminat printr-o arătare a crucii pe cer că: „prin acest semn va învinge” pe adversarul cu care era în luptă. In hoc signo vinces, scria lângă semnul desemnat pe cer, adică va învinge dacă va deveni creştin. Şi a devenit. Şi a învins. Şi poate de aceea mamei sale Elena i-a fost rezervat privilegiul de a descoperi la Ierusalim crucea răstingnirii, făcând săpături pe locul unde s-a petrecut marea dramă, pe Golgota.
Cel dintâi înţeles pe care îl are în vedere Mântuitorul când spune: „Să-şi ia crucea sa”, e un îndemn ca fiecare să-şi asume destinul său pământesc. Crucea are înţeles de destin personal, nu în sensul de destin predestinat, ci în acela care e în limitele a ceea ce nu a depins de noi şi la care ne-am mai referit: că ne-am născut acum şi nu în secolul trecut, din anumiţi părinţi şi nu din alţii, într-o ţară şi nu în alta, inteligenţi sau mai puţin dotaţi etc.
Dar nu doar acestea constituie elementele vieţii noastre. Şi atunci, cum să ne asumăm destinul care depinde de noi? Stând cu mâinile încrucişate? Nu. Aici trebuie să aducem un prim corectiv înţelegerii textului. Trebuie să ne luptăm cu destinul nostru cât putem. Dacă suntem bolnavi, să ne luptăm să ne facem sănătoşi. Dacă suntem needucaţi, să ne luptăm să căpătăm educaţie. Dacă suntem neştiutori, să ne luptăm să căpătăm ştiinţă. Dacă suntem necalificaţi în ceva, pentru care avem nevoie de calificare, să ne luptăm să căpătăm acea calificare.
Nu trebuie să ne luăm destinul aşa cum ne este el dat, brut. Suntem chemaţi să facem totul ca să ne desăvârşim. Altfel de ce-ar spune Mântuitorul: „Fiţi desăvârşiţi” (Matei 5, 48), desăvârşiţi-vă permanent. Este o invitaţie insistentă de a deveni altceva, de a creşte, de a ne face oameni noi, de a ne naşte din nou (Ioan 3, 3), de a deveni din ce în ce mai mult alţi oameni, mai duhovniceşti, mai educaţi, mai plini de ştiinţă, cu orizont cultural mai larg. Prin urmare nu trebuie să ne acceptăm destinul brut, aşa cum ne-am trezit cu el, ci să încercăm, prin tot ceea ce putem noi, să-l schimbăm în mai bine, să-l perfecţionăm, să ni-l deschidem unor înţelegeri noi despre noi înşine, despre lume şi despre Dumnezeu. Să-l canalizăm spre cunoaşterea cât mai largă a tainelor lumii, ale cosmosului, ale materiei şi ale spiritului. Aşa a făcut şi Mântuitorul. I-a vindecat pe cei bolnavi, i-a hrănit pe cei flămânzi.
Dar vine un moment în care nu mai putem face nimic. Spre exemplu: o boală incurabilă. Ce facem atunci? Atunci abia să ne luăm destinul aşa cum ne-a fost dat, să-l înţelegem ca şi cum ne-a fost dat de Dumnezeu. Să ne luăm crucea şi s-o purtăm ştiind că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, a ştiut ce face atunci când ne-a dat-o. Ne-a dat-o fie ca pedeapsă ispăşitoare aici, fie ca încercare a credinţei, fie pentru raţiuni numai de El ştiute, dar în mod sigur justificate, chiar dacă noi nu le înţelegem.
Acesta este un prim înţeles al crucii. în gândirea populară crucea înseamnă şi suferinţă în chip expres. Să-şi accepte omul suferinţa pe care i-a dat-o Dumnezeu şi de care nu poate scăpa prin nici unul din mijloacele omeneşti posibile. Să şi-o i-a atunci, aşa cum i-a dat-o Dumnezeu, fără să ajungă la disperare. Fără să ajungă să cârtească împotriva lui Dumnezeu. Când ştii bine că nu poţi face nimic, înţelepciunea însăşi te îndeamnă să primeşti suferinţa aşa cum e şi să-ţi organizezi destinul în funcţie de acest lucru care ţi-a fost dat. N- ai ce face. Fii înţelept şi împacă-te cu el. Am văzut într-un spital din Scoţia un om care de 20 de ani nu putea mişca decât degetele unei singure mâini, fiind anchilozat într-o poziţie cu capul întors într-o parte, de o boală care cartilaginează toate ţesuturile, ca şi cum te-ar îngheţa. De 20 de ani era imobilizat şi mi s-a părut a-şi fi păstrat chiar o anumită bucurie de a exista. Aşa cum era. Era un om optimist, un om care, cu înţelepciune, se împăcase cu destinul lui. Era fericit că putea manevra cu degetele o oglindă retrovizoare cu care vedea lumea din jur, bolnavii din salon, vizitatorii. Cu cât de puţin îşi alimenta fericirea! Abia în asemenea cazuri ne dăm seama cu cât de puţin putem fi fericiţi. Şi cât de multe dorim uneori! Şi cât de multe avem şi nu ştim, şi suntem nemulţumiţi pentru nimicuri.
M-aş mai opri totuşi, în legătură cu crucea-suferinţă, şi asupra altui aspect. Vă spuneam de anchilozatul din Scoţia care părea vesel, şi am folosit chiar cuvântul fericit. Cred că e mai exact să rămânem la ceea ce am spus mai la urmă: că era fericit şi cu cât îi mai rămăsese, pentru că s-ar fi putut să nu fi avut nici acest rest de posibilitate de mişcare şi de contact cu lumea. Ajunsese să mulţumească şi să se mulţumească şi cu puţinul ce-i rămăsese. Era un om brav. Un om rar.
Dar nu sunt de acord cu cei care, sprijiniţi pe astfel de cazuri rare, sau chiar din principiu, merg până la a ne sfătui să ne acceptăm suferinţa cu bucurie. E drept că Sfântul Pavel scrie Colosenilor: „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi” (Coloseni 1, 24), dar se bucura nu pentru că suferea, ci „în suferinţă”, şi se bucura pentru că suferea „pentru ei”. Îşi dedica suferinţa mântuirii lor.
Suferinţa rămâne suferinţă. Au fost în istorie unii care îşi provocau suferinţe, ca să dovedească altora şi lor înşile, că sunt ucenicii Celui ce a suferit şi că împărtăşesc suferinţa Lui. Vă mai amintiţi din istorie de flagelanţii din Evul Mediu apusean, şi chiar de unele practici asemănătoare din unele mănăstiri apusene, practicate şi azi. Vă amintiţi de purtătorii de lanţuri sau de centuri metalice cu un fel de cuie care intrau în carne. Am văzut asemenea obiecte de caznă autoimpusă şi în unele muzee răsăritene. Nu-i pun în discuţie pe cei care şi le impuneau pentru păcate mari, deşi şi aceia trebuiau să ţină o dreaptă socoteală sub îndrumarea unui duhovnic.
Mă refer însă la cei care din principiu înţelegeau creştinismul ca o suferinţă, ca o cruce permanentă la modul cel mai propriu, şi chiar o suferinţă acceptată, urmărită, dorită ca o bucurie. Exclud cazurile excepţionale de sfinţi, care vor fi avut ei socotelile lor cu Dumnezeu. Ştiu însă că în întreaga Scriptură suferinţa a fost considerată ca un blestem, o podeapsă, o încercare, nu o stare normală. Dumnezeu i-a scos pe evrei „din suferinţele Egiptului” (Exoc 3, 17), nu i-a lăsat acolo, fiindcă ar fi fost bine aşa cum trăiau în suferinţă! Psalmistul se plângea că „i se topesc ochii de suferinţă” (Ps. 88, 9). Şi tot el îndemna: „Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui” (100, 2). „Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii”, spunea Isaia (12, 3). Şi Mântuitorul îndemna ca să fie primit cu bucurie cuvântul Domnului (Matei 13, 20). Zaheu L-a primit pe Iisus cu bucurie (Luca 19, 6).
Am putea înmulţi dovezile la infinit, din toată Scriptura.
Şi totuşi, s-au găsit şi adepţi ai unui creştinism în suferinţă, ca regulă de viaţă. Mai sunt şi astăzi sectanţi flagelând, şi din aceia care îşi chinuie copiii ca să fie pe placul lui Dumnezeu. Este inuman, în aceeaşi măsură în care este şi nedumnezeiesc. Nimeni, dacă e sănătos la minte, nu-şi poate accepta suferinţa cu bucurie.
Suferinţa se poartă cu suferinţă — nu putem evita tautologia — cu durere, cu tristeţe.
Am întrebat odată pe un orb înţelept: cum îşi poartă suferinţa? În aparenţă era liniştit, împăcat, pozitiv în gândurile şi planurile lui, şi era dat adesea drept exemplu de om fericit, chiar în suferinţa lui. Mi-a răspuns cu o sinceritate pentru care nu ştiu cum să-l preţuiesc, ori de câte ori îmi aduc aminte:
„Îmi port suferinţa cu durere. Cum aş fi bucuros când nu văd? Nu văd oamenii, care trebuie să fie frumoşi. Nu văd pădurea. Nu văd florile. Nu văd lumina. Nu pot citi cărţile. Sunt împăcat şi nu cârtesc. O iau ca pe o încercare a lui Dumnezeu. Şi încerc să fiu folositor şi altora. Dar asta e cu totul altceva. îmi aduc bucurii lucrurile bune pe care le pot realiza, dar suferinţa de a nu vedea nu trece?
Mi-a dat un răspuns omenesc, adevărat. Şi l-am înţeles. Şi l-am crezut. Şi l-am iubit.
Şi mi-am adus aminte că Mântuitorul însuşi a vrut să scape de suferinţă, când rugându-se „cu sudoare prefăcută în sânge” şi „fiind în luptă” cu El însuşi (Luca 22, 44), spunea: „întristat este sufletul Meu până la moarte” şi, ca om, a cerut „să treacă paharul suferinţei” supreme de la EI (Matei 26, 38-39).
Să nu exagerăm aşadar. Şi să nu ne rătăcim făcând din creştinism o caricatură de religie şi un supliciu nevropatic.
Şi-apoi unele „cruci” se mai pot şi schimba, de pildă, cele care ne sunt date pentru păcate.
Unii se plâng adesea că „nu-şi pot duce crucea”, fiind prea grea pentru ei. Că Dumnezeu ar fi greşit măsura şi le-a dat mai mult decât pot duce ei, sau de cât ar merita. Noi ştim că există o vorbă românească: Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce! din care s-ar înţelege că Dumnezeu dă întotdeauna mai puţin. Dar unul din cei care se plângeau că Dumnezeu a greşit cu dânsul, a avut într-o noapte o descoperire, un vis. Disputa aceasta cu Dumnezeu risca să-i clatine echilibrul şi iată cum i-a venit lămurirea.
Se făcea că un înger l-a luat de mână şi l-a dus într-o casă cu multe camere-vagon, prin care se trecea din una în alta. Toate erau pline cu cruci, de la cele rnai grele, la cele mai uşoare. Au intrat într-o cameră cu cruci de plumb. „Încearcă-le”, i-a zis îngerul. A încercat mai multe. Erau prea grele. Au trecut mai departe. Erau cruci de oţel. „Încearcă-le şi pe acestea”. Erau grele. Apoi au trecut la cruci de piatră, de stejar, de alun, care erau mai uşoare, dar nu de dus toată viaţa. “Alege una pe care s-o poţi duce toată viaţa, fără să te oboseşti peste măsură. Una pe care s-o poţi relua în fiecare dimineaţă şi s-o porţi până seara. Ba, s-o poţi purta şi noaptea, neîncetat. Fără prea mare caznă”, l-a îndemnat cu blândeţe îngerul. A încercat mai multe, până a găsit una dintr-un lemn uşor, subţire. A încercat-o, a purtat-o de la un loc la altul, aproape că se juca cu ea. Şi i-a spus îngerului: „Pe aceasta de mi-ar fi dat-o Dumnezeu, aş fi putui-o purta fără să mă plâng. Dacă e nevoie neapărat să port şi eu una, pe aceasta aş alege-o”.
Şi atunci îngerul i-a deschis dintr-odată ochii sufleteşti şi prefăcându-i crucea aleasă în destin, omul a constatat cu stupoare că alesese tocmai crucea, adică viaţa, pe care o ducea el pe pământ. „Ai văzut, i-a zis îngerul, pentru păcatele tale Dumnezeu ţi-a rânduit o cruce. Dar nu una peste puterile tale. lată tu singur ţi-ai ales-o. Şi nu din alte motive, decât pentru acela că păcatele tale o cereau pe aceasta. Ai putea duce una şi mai grea, dar nu dă Dumnezeu omului nimic peste puterile lui. De acum să nu mai cârteşti. Mai bine îndreaptă-ţi viaţa şi greutatea crucii va scădea până la a nu o mai simţi deloc”.
Când s-a trezit, totul i s-a părut în bună rânduială. Se va fi hotărât să-şi corecteze viaţa, ca să scadă greutatea crucii. Cine are urechi de auzit, să audă!
Dar „a-ţi lua crucea” înseamnă şi altceva. înseamnă a-ţi accepta şi a-ţi înţelege aşa cum trebuie destinul tău, care e în acelaşi timp pământesc şi ceresc. A-ţi face datoria pe pământ, către familie, către societate, şi a-ţi face datoria şi către Dumnezeu, de fapt către sufletul tău care se va duce la Dumnezeu.
Simbolul crucii chiar acesta este. Imaginea unei cruci este alcătuită dintr-o verticală şi dintr-o orizontală. Verticala ne aduce aminte că venim din cer şi că vom merge în cer. Suntem o realitate dublă. Suntem mereu pe verticală şi mereu pe orizontală. Mereu cu datorii faţă de pământ, şi mereu cu datorii faţă de cer. Mereu născuţi din pământ, şi mereu născuţi din cer. Mereu cu gândurile prinse de materie, şi mereu cu gândurile antrenate în sus, de spirit.
Aceasta e condiţia umană. Trebuie să nd-o înţelegem aşa cum ne este dată de Dumnezeu, dar să nu uităm nici de una din ele, nici de orizontală, de pământ şi de îndatoririle noastre faţă de pământ, nici de verticală, de cer şi de îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu.
Crucea mai este însă şi un mijloc de mărturisire şi de cerere Noi ne însemnăm cu chipul Sfintei Cruci la slujbă. De ce? Ca să ne arătăm participarea la ceea ce se petrece în biserică, Ia mărturisiree de credinţă a Bisericii. Zicem: Jn numele Tatălui şi al Fiului şi a, Sfântului Duh”, cu formula cu care ne botezăm. Botezul se face îr numele Sfintei Treimi. E ca şi cum prin fiecare semn al Sfinte Cruci ne-am reboteza. E ca şi cum ne-am naşte din nou. E ca ş cum am cere iertarea păcatelor noas re. E ca şi cum am face o declaraţie de credinţă în Sfânta Treime. Şi în acelaşi timp, este o cerere pe care i-o adresăm lui Dumnezeu.
Dar crucea mai este şi semnul jertfei Mântuitorului pentru noi toţi. E chiar de mirare cum unii credincioşi rătăciţi neagă semnul crucii şi fug de el ca dracul de tămâie, cum spune vorba românească. Aici chiar se cam potriveşte. Căci tot în popor există credinţa că prin cruce se alungă demonii. Cine alungă crucea, păstrează demonii!.
Dar şi Sfânta Scriptură e, în privinţa aceasta, limpede, deşi cinstirea crucii, facerea semnului crucii, se pune de obicei pe seama Sf. Tradiţii, pe care sectanţii n-o primesc. Să ne limităm doar la Sf. Scriptură, pentru ei.
— „Propovăduirea crucii este nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1,18).
— „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva, decât cu crucea Domnului Hristos” (Galateni 6, 14).
— „Sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos” (Filipeni 3, 18).
Mântuitorul însuşi, descriind sfârşitul lumii, spune că se va arăta pe cer „semnul Fiului Omului” (Matei 26, 30) care nu este altceva decât crucea, pentru că în Apoc. 1, 6 se lămureşte că „îl vom vedea străpuns”, deci pe cruce!
Iată de ce prin semnul crucii evocăm „semnul Fiului Omului”, evocăm jertfa Sa pentru noi şi ne mărturisim credinţa în menirea Sa. Bucuria „în crucea Domnului” de care vorbeşte Sfântul Pavel, nu este altceva decât bucuria acceptării jertfei Sale pentru toi, şi cererea ca jertfa Sa să ne mântuiască şi pe noi, şi să ni se ierte păcatele prin ea. “A-ţi lua crucea” înseamnă aşadar şi a accepta, şi a profita de jertfa Sa de pe cruce. Fiecare să-şi facă din crucea Domnului „crucea sa”. Aşa îl urmezi pe Domnul, te înscrii în ceata ucenicilor Săi. În faţa celor ce neagă crucea, să aducem şi câteva nărturii din vechea tradiţie creştină. Iată, de pildă, ce spunea în veacul IV Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Să purtăm crucea lui Hristos şi să ne împodobim cu ea ca şi cu o cunună de slavă. Ea este pecetea şi plinătate puterilor mânuirii. Ea este izvorul şi semnul biruinţei noastre. S-o ţinem în casee noastre, şi de-a pururea să o purtăm în inimă, şi pe piepturile voastre.
Crucea este semn şi o mărturie sfântă care ne aduce aminte de oată lucrarea mântuirii noastre. De nemărginita milă a dănţuitorului lisus Hristos, care din dragostea care ne-a purtat ca pe oaie la junghiere s-a dat pentru noi”.
„Să nu vă ruşinaţi de cruce, ca să nu se ruşineze şi Hristos de voi când va veni cu slavă, însoţit de îngeri şi va pune acest semn să lumineze mai tare ca soarele”.
Tot în secolul IV, Sfântul arhiepiscop al Alexandriei, Atanasie cel Mare, marele apărător al ortodoxiei la Sinodul I Ecumenic (325) împotriva ereticului Arie, scria în mai multe locuri în Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie că monahii, încă din secolul III de când avem ştiri, se apărau împotriva atacurilor diavolului prin semnul crucii: „se împrejmuiau ca şi cu un zid cu seninul crucii” (trad. pr. D. Stăniloae, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 16, Buc, 1988, p.200, 207).
Se vor fi înşelat cei mai aproape de veacul apostolic, în secolele III şi IV, care moşteneau direct tradiţiile, şi vor fi având dreptate cei care strâmbă totul în veacul XX? E substanţial limpede că nu!
Iată tot atâtea înţelesuri ale crucii şi, dacă am avea timp, am putea merge şi mai adânc în înţelesurile ei, care să ne lămurească ce a înţeles Mântuitorul când a spus: „Să-şi ia crucea sa”.
E drept totuşi că unii comentatori (Zigabenos) văd în textul: „Cel ce nu-şi va lua crucea sa” (Matei 10, 38) un text profetic şi un îndemn ad litteram, ceea ce nu este deloc exclus. Mântuitorul avea în vedere şi persecuţiile la care vor fi supuşi creştinii, şi supliciul la care va fi supus. El însuşi pe cruce. Cei care vor fi condamnaţi la răstignire, deci ca şi El, „să-L urmeze” şi să-şi accepte supliciul, purtându-şi crucea chiar ei, precum era obiceiul în vremurile acelea. Aşa se petrecuseră lucrurile şi cu Iuda Galileeanul, un pretins Mesia şi cu toţi adepţii lui (v. Dr. luliu Olariu: Manual exegetic la Sf. Scriptură a Testamentului Nou, voi. I, Caransebeş, 1894, p. 199). Aşa va face şi El.
Era deci un îndemn la tăria mărturisirii până la capăt, până la propria răstignire, pentru care Iisus voia să-şi pregătească ucenicii şi cărora, de altfel, le va şi oferi propriul exemplu.
„Cruce” mai înseamnă desigur şi moarte, pentru cel din lumea aceasta, pornind de la faptul că ea duce la moarte. Moartea pentru Hristos era moartea pentru lume.
„Să-mi urmeze mie”
4. Nu sunt prea uşor de înţeles nici aceste ultime cuvinte:

„Să-mi urmeze Mie”. Cum adică să urmăm Mântuitorului? El nu mai este acum printre noi. Când le spunea celor care ÎI ascultau, era simplu: „Urinaţi-Mi Mie”, veniţi după Mine, ascultaţi cuvintele Mele, ascultaţi învăţăturile Mele, vedeţi minunile pe care le fac.
Dar nouă, ce ne spun aceste cuvinte, nouă creştinilor de azi? Putem şi noi urma pe Mântuitorul?
Putem. Mântuitorul este prezent aici, este prezent în Biserică, este prezent în Sfintele Taine, este prezent în lucrarea ierarhiei pe care El a instituit-o şi i-a dat anumite prerogative, transmiţând episcopilor, preoţilor şi diaconilor din prerogativele Sale, fiecăruia cele specifice harului treptei respective, precum acelea de a sluji,a ierta sau a ţine păcatele, a învăţa, a sfinţi, a păstra vie amintirea Sa, şi a păstra firul legăturii cu Dumnezeu, mereu în stare de comunicare în dublu sens.
Mântuitorul a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Dar unde e El acum? Atunci era acolo şi putea spune o asemenea vorbă. Un sfânt părinte, Ciprian al Cartaginei, a spus: „În afară de Biserică, nu este mântuire” — „Extra ecclesiam nulla salus”. Aceste cuvinte sunt egale acum cu cele spuse de Mântuitorul despre urmarea Sa. El a transmis Bisericii puterea Sa, prezenţa Sa. Mântuitorul este în Biserică. Toţi cei care urmează Biserica, cei care urmează poruncile Bisericii, cei care se împărtăşesc din Tainele Bisericii, aceia II urmează acum pe Iisus Hristos.
El a spus cuvintele pe care Le-a spus, şi pentru atunci, şi pentru acum, şi pentru vecii vecilor. A urma pe Hristos înseamnă deci, acum, în chip văzut a fi credincios Bisericii.
Şi, aşa cum am arătat mai sus, înseamnă şi a-L urma în jertfirea „pentru El şi Evanghelia Sa”, căci numai aşa ne putem proba credinţa în El şi în mesajul Său, adică în dumnezeirea Sa.
În vremea lui Iisus urmarea Sa era totuşi mai grea decât cea din vremea noastră. Apostolii L-au urmat lăsând totul în urma lor. Nouă ni se cere să urmăm învăţătura, rămânând la casele noastre, făcându-ne datoria faţă de familie şi societate, fiindu-I fideli în buna alcătuire a sufletului nostru, în voinţa noastră orientată numai spre bine.
Monahii sunt o categorie aparte. Ei se dedică mai cu dinadinsul vocaţiei slujirii lui Dumnezeu, dar şi ei rămân şi slujitori ai oamenilor, trăiesc din muncă şi rugăciune. Dar nimeni nu cheamă pe toţi la monahism. Acestea sunt vocaţii singulare, deosebite, exemple bune pentru Biserică, atunci când îşi intră cu toată hotărârea în vocaţia lor.
Urmarea lui Hristos e posibilă însă din orice stare şi din orice loc-ne-am afla. El e în noi. Drumul spre El e spre interiorul nostru. Spre noi înşine. întâlnirea e acolo. Şi de acolo străluceşte prin noi în afară. Atunci se realizează împărăţia lui Dumnezeu, când fiecare întâlneşte în celălalt pe Hristos. Hristos priveşte pe Hristos. Şi atunci se realizează o voinţă, o iubire, o simţire. Atunci Hristos devine totul în toţi (I Cor. 12, 6). Urmarea Lui nu e spre în afară, ci spre înlăuntru. Tot acolo îl caută şi cei care merg la biserică, şi cei care merg la mănăstire. Pe aceste drumuri e mai uşor de întâlnit, căci facem drumul împreună cu El, precum Luca şi Cleopa spre Emaus, iar la capătul drumului ni se descoperă.

Tâlcuri noi la texte vechi, Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here