De unde știm că Dumnezeu ne vede?

vedeAtunci când acceptăm ideea că există un Dumnezeu atotputernic, atotștiutor și atotvăzător trebuie să ne imaginăm și cum ne vede El. Noi trebuie să fim convinși că Dumnezeu nu ne privește de sus, ci din înălțimea crucii. El este lângă noi, parcurge drumul vieții cu noi și ne privește prietenește chiar din apropierea noastră. În Pateric este prezentată o pildă în care se vorbește despre un călugăr care mergea foarte mult pe nisip, iar în spatele său puteau vedea două rânduri de pași. După un timp, a început să vadă doar un singur rând de pași. Atunci a strigat: „Doamne, de ce m-ai părăsit?”, iar răspunsul a fost: „Nu te-am părăsit, ci te-am luat în brațe!” Așa se întâmplă de multe ori când noi nu Îl vedem pe Dumnezeu, deși El este permanent cu noi, ne vede și ne ajută în mod absolut.

„Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16,7). Dumnezeu vede tot și se uită în inimă, vede caracterul și motivaţia reală în spatele fiecărui gest al omului. El ne vede nu pentru că doreşte să ne pedepsească, ci pentru că ne iubeşte. De fapt, ne iubeşte atât de mult încât nu îşi poate lua ochii de la noi.

Dumnezeu este primul care ne vede lacrimile suferinţelor, este primul care ne înțelege și ne alină durerea inimii. Dar totodată trebuie să conştientizăm că primul care ne cunoaște gândurile, primul care ne aude bârfele sau cuvintele urâte, primul care ne primeşte loviturile sau jignirile îndreptate spre aproapele este acelaşi Domn. Dumnezeu este cel mai apropiat nouă, e mereu lângă noi.

Şi dacă suntem tentați să credem că este greu cu un Dumnezeu atât de aproape, mult mai greu ar fi fără un astfel de Dumnezeu. În această privinţă ne ajută Sfânta Evanghelie. Să privim la Petru în momentul în care e lipsit de prezenţa lui Dumnezeu. El, pescar experimentat, fără Dumnezeu nu a prins nimic toată noaptea. Fără Dumnezeu nu reuşim să facem nici măcar acele lucruri la care spunem noi că ne pricepem cel mai bine, acele lucruri pentru care poate ne-am pregătit toată viaţa. Lipsa coerenţei, distanţa între credinţă şi viaţă, ne dă de gol că nu credem că Dumnezeu chiar vede totul. Este cu adevărat necesar să îndepărtăm orice ruptură între credinţă şi viaţă. De aceea ne și rugăm către Dumnezeu: „Nu-ți întoarce fața Ta de la noi!”

Pentru a ști că Dumnezeu ne vede și este alături de noi trebuie să căutăm cu sinceritate urmele pașilor Săi în viața noastră. Conștiința este cel mai adânc glas în inima noastră, glasul lui Dumnezeu din om, privirea divină din sufletul omului. Conștiința ne face ca, fără să fim priviți în mod direct de cineva, să ne putem folosi libertatea în mod potrivit. Astfel, omul simte privirea lui Dumnezeu și este conștient că e mereu văzut și îndrumat spre lumină.

„Orbii văd lumina” – Despre orbirea trupească și sufletească

În predica de pe munte, Mântuitorul Hristos a afimat că cei „curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V, 8) în sensul că prin simplitatea inimii şi a sentimentelor sale curate vederea lui Dumnezeu – lumină a lumii este posibilă. „Când însă ochiul nu-şi mai poate împlini nicidecum funcţia sa ca luminător al trupului nostru, când omul este orb, atunci întunericul, care ne cuprinde este grozav, pentru că noi nu mai dispunem în afară de ochi de alt organ, care ar putea să-i ţină locul ca luminător al trupului nostru. Precum numai ochiul luminează trupul şi-l luminează numai câtă vreme este sănătos, tot aşa şi inima omului este acel organ, care dacă funcţionează bine trebuie să simtă, care şi unde este adevărata fericire a lui. Iar dacă inima cuiva nu va avea nicio înţelegere pentru ceea ce este fericire netrecătoare şi nici nu va dori ca să o dobândească pe aceasta, atunci inima lui este bolnavă şi stricată şi omul, care posedă o astfel de inimă este pierdut cu desăvârşire pentru adevărăta fericire”( Natalia Manoilescu Dinu). De altfel în cuvântările Sale, Mântuitorul Hristos, se raportează la Lege şi prooroci – ele conţinând în stadiul de germene mesajul evanghelic încercând să deschidă ochii sufleteşti ai ascultătorilor Săi, printre care cu siguranţă se aflau şi persoane învăţate din rândul cărturarilor, fariseilor. Am putea spune că Evanghelia avea ca scop deschiderea ochilor sufleteşti ai oamenilor, pentru ca astfel „curaţi cu inima” să-L poată vedea pe Dumnezeu.

Prin activitatea Sa, Mântuitorul Hristos a urmărit vindecarea oamenilor de orbirea trupescă şi de cea sufletească. Orbi sufleteşte, temporar, căci Hristos a dispărut prin moartea Sa din ochii iudeilor, poporul evreu şi toate neamurile chemate la creştinism, îl vor revedea la sfârşitul lumii ca judecător suprem. Naşterea Mântuitorului a fost vestită magilor de prezenţa unei stele deosebite, stea extraordinară, pentru că ea a apărut şi dispărut după voia Celui de Sus, toată activitatea Mântuitorului a fost dătătoare de lumină, în înţeles propriu pentru orbii trupeşti, dar şi în mod duhovnicesc prin propovăduirea Evangheliei. Vindecarea, ca derogare de la natura umană pervertită prin păcat a însemnat reabilitarea omului, ca astfel el să poată deveni „dumnezeu după har”. Peste tot vindecarea a fost expresia vizibilă că noua Lege nu e un sistem filosofic abstract, ci un nou mod de abordare a relaţiei Dumnezeu – om situată pe alţi piloni. Din iubire Dumnezeu S-a întrupat ca noi oamenii să fim scoşi din întuneric, ca să-L vedem pe Dumnezeu în aproapele nostru, nu în înţelesul iudaic al cuvântului, ci în universalitatea lui.

Mihai Parfeni

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here