De la o Europă la alta

0
61

De la o Europă la alta ( Colocviu aniversar al Fundaţiei „Konrad Adenauer“, Cluj, 2014)

Chiar dacă tema intervenţiei mele se referă în principal la relaţiile de colaborare şi sprijinul oferit de Germania Memorialului Sighet, primul memorial al victimelor comunismului din lume, care şi-a sărbătorit anul trecut jubileul de 20 de ani, aş prefera să încep relatarea prin legăturile mele de scriitor cu Germania mult mai vechi şi de natură să îmi marcheze biografia.

 

În 1982 am avut enorma surpriză să fiu laureată a Premiului Herder.

Eram – şi am rămas până azi – cea mai tânără deţinătoare a acestui prestigios premiu decernat de un juriu format din profesori ai universităţilor de limbă germană din Germania, Elveţia şi Austria şi susţinut de Fundaţia Alfred Toepfer din Hamburg. Dincolo de onoarea în sine, acest premiu a reprezentat pentru mine şansa de a-mi fi publicată în ţară o carte de nuvele fantastice oprită până atunci de cenzură. De altfel, versiunea germană a fost prima din şirul de versiuni străine ale celei mai traduse cărţi ale mele.

 

O altă întâmplare care m-a marcat a fost câţiva ani mai târziu, în 1988, când mi s-a luat dreptul de a publica în România, iar Universitatea din Heidelberg (prin profesorii Klaus Heitmann şi Samuel Druckmann) a fost cea care a organizat un protest în sprijinul meu, dându-mi sentimentul că nu sunt singură în lume.

Începută sub astfel de auspicii, colaborarea mea cu Universitatea din Heidelberg a rămas constantă şi după ’89, când am revenit în numeroase rânduri pentru a participa la colocvii, conferinţe sau întâlniri cu studenţii, ca scriitor sau, împreună cu soţul meu Romulus Rusan, ca realizatori ai Memorialului Victimelor Comunismului.

Tot ca scriitori aveam să revenim în 1993 cu o bursă DAAD (Deutscher Akademischer Austausch Dienst) pentru o perioadă mai lungă, o jumătate de an, la Berlin, între timp însă, apariţia primelor cărţi (Kopies eines Alptraums, Engelernte, Die Applausmaschine) a presupus zeci de lecturi publice în principalele oraşe germane, în universităţi, literaturhaus sau la Târgurile de carte de la Frankfurt şi Leipzig.

 

Dar, mai ales odată cu implicarea mea în viaţa publică și în eforturile societăţii civile de transformare a României într-un stat de drept, relaţiile cu instituţiile germane dispuse să ne sprijine lupta s-au multiplicat şi au devenit preponderente.

 

Prima dintre aceste instituţii a fost Biroul Federal pentru Studierea Documentelor STASI, numit pe scurt de toată lumea Institutul Gauck, după numele celui ce construise și făcuse să funcţioneze, cu uimitoare eficiență și concluzii aproape filozofice, un riguros mecanism de prelucrare a trecutului. Institutul Gauck a devenit modelul nostru în organizarea eforturilor de risipire a confuziei bine organizate în postcomunism şi de eliminare a reziduurilor totalitare care împiedicau formarea statului de drept.

 

Iar dr. Joachim Gauck, personal, a fost alături de noi la modul cel mai concret şi mai emoţionant.

El a venit în România în două rânduri ca invitat al Alianţei Civice, organizaţia nonguvernamentală pe care o conduceam şi care reuşise să coaguleze opoziţia democratică împotriva moştenitorilor travestiţi ai fostei puteri comuniste. Prima oară, în 1992, a ţinut o conferinţă intitulată „Cum să lucrăm cu dosarele trecutului?”, iar impactul prezenţei şi ideilor sale, ca şi aglomeraţia ascultătorilor au fost atât de mari, încât ţin minte că mi-era frică să nu se prăbușească planşeul superbului edificiu, fost sediu al Senatului în secolul al XlX-lea, în care vorbea şi răspundea întrebărilor sutelor de persoane agitate şi îngrămădite — de la demnitari la ziarişti — care îl ascultau.

Conferinţa si conferinţele de presă ale dr. Gauck din 1992 aveau ca scop să pregătească opinia publică românească pentru ceea ce avea să rămână în istoria luptelor politice din România deceniului 9 ca „Legea Ticu”, o lege iniţiată de senatorul creştin-democrat Constantin Ticu Dumitrescu, preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, după modelul german şi având ca scop scoaterea vieţii publice româneşti de sub dominaţia foştilor membri şi colaboratori ai Securităţii.

În următorii ani au fost invitaţi în Germania scriitori, grupuri de ziarişti, foşti deţinuţi politici, sociologi, jurişti, pentru a se familiariza cu sistemul de funcţionare al Institutului Gauck, iar în 1997, după rotaţia la putere din ’96, dr. Gauck a revenit în România pentru a doua oară, de această dată însoţit de un ministru adjunct de interne din guvernul german. A participat la dezbateri pe care le-am organizat pentru a introduce idei şi analize logice în atmosfera de ură şi isterie declanşată de perspectiva votării legii pentru deconspirarea Securităţii.

De altfel, în acelaşi scop a fost organizată în decembrie 1999 la Frankfurt prima expoziţie din străinătate a Memorialului Sighet, deschisă printr-o discuţie despre prelucrarea trecutului moderată de Werner Adam, de la FAZ, la care am participat alături de cel ce avea să devină actualul preşedinte al Germaniei.

Şi abia din această perspectivă, altruismul fostului pastor din RDG – care nu a precupeţit niciun efort şi nicio oboseală pentru a-şi ajuta colegii de suferinţă dintr-o altă ţară fostă comunistă să depăşească urmările Răului – îmi apare în adevărata, uimitoarea lui lumină. De altfel, colaborarea dintre Memorialul de la Sighet şi Biroul Federal pentru Studierea Documentelor STASI a continuat la fel de susţinut şi după ce dr. Gauck nu l-a mai condus. Istoricul Helmut Müller-Enbergs a fost an de an reprezentantul oficial al instituţiei la Şcoala de Vară de la Sighet, iar dna Marianne Birthler, urmaşa doctorului Gauck, a vernisat ea însăşi, în 2001, o mare expoziţie a Memorialului sub egida Deutsche Welle la Köln.

În cei 20 de ani de existenţă, Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei de la Sighet a revenit în Germania cu expoziţii în multe rânduri, la Berlin, Düsseldorf, Dortmund, Tübingen, Heidelberg, Augsburg, Bochum, Hamburg, München, Wuppertal.

Şi deşi expoziţii asemănătoare am organizat şi în alte ţări europene, interesul publicului german pentru suferinţele, ideile şi eforturile noastre a fost mai intens şi mai solidar decât în alte părţi.

Trei cred că sunt motivele care explică relaţiile privilegiate pe care le-am avut cu Germania.

Primul este acela că dintre toate statele occidentale Germania a fost singura care a cunoscut, prin RDG, experienţa comunismul real.

Cel de-al doilea motiv este legătura istorică, prin saşi şi şvabi – populaţii care timp de secole şi-au împletit existenţa în condiţii de bună înţelegere cu cea a românilor.

Au părăsit România mai ales în anii ’80 ai secolului trecut, vânduţi la bucată de regimul Ceauşescu, ca să se reîntoarcă în patria ancestrală, dar au păstrat nostalgia şi legăturile sufleteşti cu pământul Transilvaniei, în care îşi lăsaseră câteva zeci de generaţii de strămoşi.

Prezenţa în Germania a acestor mii şi mii de foşti cetăţeni români de origine germană este garanţia legăturii de nedesfacut dintre cele două ţări.

Cel de-al treilea motiv este înfiinţarea în România în primul deceniu după ’89 a unor reprezentanţe ale marilor fundaţii germane Konrad Adenauer, Hanns Seidel şi Friedrich Ebert, ca un semn al hotărârii Germaniei de a sprijini transformarea României dintr-o fostă dictatură comunistă într-un stat de drept, predând alfabetul democraţiei şi ajutând la schimbarea mentalităţilor unei populaţii care, lăsată pradă structurilor de putere postcomuniste şi confuziei bine organizate, descoperea cu spaimă că a fi liber este şi mai greu decât a nu fi liber.

Fundaţia Hanns Seidel a fost prima cu care am colaborat încă din 1994, când şi-a deschis reprezentanţa de la Bucureşti, organizând împreună cu noi la Sighet simpozioane cu sute de invitaţi.

Dezbătând istoria ultimei umătăţi de secol, aceste simpozioane puneau faţă în faţă eroi sau martori ai evenimentelor şi istorici, sociologi, ziarişti specializaţi în analiza lor. Această colaborare a funcţionat până în 1998, când şi-a deschis reprezentanţa în România Fundaţia Konrad Adenauer, care a devenit nu numai principalul nostru colaborator, ci şi principalul nostru punct de sprijin.

Cu primul său director, dl Norbert Chauvistre, am colaborat pe mai multe planuri – politic, istoric, literar – cu sentimentul unei solidarităţi intelectuale care depăşea obligaţiile instituţionale.

Împreună am înfiinţat Şcoala de vară a Memorialului, care a ajuns anul acesta la a 16-a ediţie şi pe care FKA a susţinut-o la început în întregime, apoi, odată cu creşterea preţurilor şi declanşarea crizei, ca principal sprijinitor. Tot împreună şi în colaborare şi cu reprezentanţa UNESCO de la Bucureşti am organizat dezbateri pe teme de stringentă actualitate politică, cum au fost cele două colocvii despre sistemele electorale, respectiv despre legea privind accesul cetăţeanului la propriul dosar.

De asemenea, cu sprijinul şi colaborarea FKA am organizat în România două conferinţe internaţionale ale International PEN, organizaţia mondială a scriitorilor, a cărei preşedintă pentru România am fost timp de 14 ani.

Pe lângă toate aceste acţiuni, sprijinul FKA s-a manifestat în domeniul editorial, prin sponsorizarea a zeci de cărţi, printre care seria de 10 masive volume a Analelor Sighet, reprezentând o trecere în revistă a principalelor teme ale celor 45 de ani de comunism (7.500 de pagini), şi seria deocamdată de 10 volume, din Şcoala Memoriei, care publică dezbaterile şi conferinţele Şcolii de vară a Memorialului.

Și – ca să citez doar câteva titluri – Misiunea Ethridge în România (transcriere a microfilmelor găsite la Biblioteca Naţională din München de cercetătorul Ulrich Burger, care cuprind interviurile luate la cererea preşedintelui Truman principalilor oameni politici din România anului 1945).

Roşu brun, răul secolului, de Thierry Wolton, Bukovski la Sighet (conferinţele ţinute la Memorial de marele disident rus), România sub regimul comunist, de Dennis Deletant (apărută în patru ediţii), sau seria de volume cuprinzând răspunsuri ale elevilor şcolilor de vară: Exerciţii de memorie, Exerciţii de speranţă, Cum as vrea să fie familia mea?, De unde vine extremismul?

 Toate acestea se referă la anii de început ai prezenţei FKA in România, pentru că în ultimii ani colaborarea s-a restrâns strict la sprijinirea Şcolii de vară.

Unul dintre ultimele noastre proiecte legate de Germania a fost realizarea cu sprijinul ICR Berlin a versiunii germane a expoziţiei Rusaliile Negre, prezentând deportarea într-o singură noapte (noaptea de Rusalii a anului 1951) a 44.000 de persoane din Banat şi Mehedinţi (aproape un sfert dintre ei, şvabi).

Era reacţia României staliniste la ruptura dintre Tito şi Stalin, prin deportarea locuitorilor de pe malul Dunării şi „curăţirea frontierei cu Iugoslavia.

Cel mai tânăr deportat era născut de două zile, cel mai bătrân a împlinit 100 de ani în Bărăgan, unde cei 44.000 au fost lăsaţi sub cerul liber şi obligaţi să-şi sape bordeie în pământ.

Această expoziţie, realizată în versiune germană, a fost montată pentru trei luni, în 2012, la Hohenschönhausen Memorial în Berlin, pentru a-şi urma în continuare periplul la Adunarea anuală a şvabilor de la Sindelfingen, apoi la München, sub egida Asociaţiei Şvabilor şi Asociaţiei Saşilor, în Consulatul României, apoi la Institutul Bukowina din Augsburg, în sfârşit la Consiliul Regional (Kreis) din Tübingen. În toate aceste locuri, ni s-a relatat sau am văzut cu ochii noştri cum oameni veniţi de la sute de kilometri stăteau ore întregi să studieze panourile, să-şi caute rude sau cunoştinţe printre deportaţi, într-o fervoare a memoriei şi a nevoii de a-şi cunoaşte trecutul care m-a impresionat profund.

Ce-aş mai putea să spun?

Să amintesc cercetătorii, istoricii, scriitorii, ziariştii germani care au revenit mereu la Sighet devenindu-ne colaboratori permanenţi şi prieteni: Hans Bergel (important scriitor şi fost deţinut politic, autor recent al unei tulburătoare cărţi despre fratele său, marele muzician Erich Bergel, fost şi el deţinut politic), Anneli Ute Gabanyi (specialistă cunoscută în istoria recentă a României şi autoarea primei cărţi despre revoluţia română), Ştefan Sienert, Peter Motzan, Günter Czernetzky, de la Institutul de Cultură și Istorie a Germanilor din Sud-Estul Europei, Hannelore Baier (autoarea unei cărţi, Departe în Rusia, la Stalino, editată de noi, despre deportările germanilor din România în URSS), Helmut Müller- Enbergs, cunoscut cercetător şi istoric al STASI, Katharina Kilzer de la FAZ, Rita Schorpp, cercetătoare a istoriei recente, organizatoare plină de idei şi sfătuitoare plină de prietenie în labirintul proiectelor europene.

Anul trecut, cu prilejul jubileului de 20 de ani al primului Memorial al Victimelor Comunismului din lume, Katharina Kilzer şi Helmut Müller-Enbergs au publicat la Editura Frank & Timme un volum în care au strâns zeci de texte semnate de nume prestigioase din Europa şi SUA dedicate Memorialului (Geist  hinter Gittern. Die rumänische Gedenkstätte Memorial Sighet).

A fost cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată.

Cu gândul la toate aceste persoane şi instituţii, cu care am colaborat şi care ne-au sprijinit, nu pot să închei decât mulţumindu-le – mai patetic decât ar îngădui sensibilităţile postmoderne – pentru felul în care ne-au fost alături de câte ori am avut nevoie să nu rămânem singuri.

Mulţumesc fundaţiilor germane, Fundaţiei Konrad Adenauer în primul rând, pentru că au venit în România în acel sfârşit de mileniu, în care nu eram siguri nici că Răul s-a terminat, nici că Binele va începe, le mulţumesc pentru că au venit în lumea noastră ca să ne înveţe să înaintăm spre lumea lor.

După cum simt nevoia să mulțumesc publicului german, cel care vine să ne vadă expozițiile despre zestrea de suferinţă pe care noi, cei din Europa de Est, o aducem celeilalte Europe.

Şi nu în ultimul rând le mulţumesc traducătorilor şi cititorilor celor 12 cărţi ale mele traduse în limba germană.

Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Ana Blandiana

Alte articole le găsiți aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here