De la Edicule la Sighet

De la Edicule la Sighet.
Despre credinţa si memoria modelelor.
Există personalităţi al căror destin reuşeşte să atingă 3 valoare simbolică atât de înaltă, încât posteritatea lor rămâne vie pentru simplul motiv că epocile posterioare simt nevoia nu numai să se raporteze la modelul pe care îl reprezintă, ci să îl reformuleze iar şi iar în funcţie de evoluţia istorică, aşezându-l în viitorurile succesive, ca pe un etalon capabil să le măsoare.

În mod evident, Constantin Brâncoveanu este o astfel de personalitate, la destinul căruia gândul ni se întoarce, nu numai cu pietatea datorată lucrurilor definitiv clasate, ci şi cu neliniştea comparaţiei cu noi înşine.

E destul să ne gândim la semnificaţiile pe care le-a avut în 1914 bicentenarul martiriului lui pentru românii cu inima împărţită între Antantă şi Tripla Alianţă, ca să poată salva ori Transilvania, ori Basarabia. Sau este destul să ne gândim la semnificaţiile care se adaugă tricentenarului azi, când ameninţările răsăritene ne recântăresc opţiunile şi le dau o nouă greutate. Pentru că înainte de toate, chiar înainte de profunda semnificaţie morală și mistică a morţii sale, Constantin Brâncoveanu este simbolul aşezării noastre pe locul unde se bat munţii în capete.

Conferinţă susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, 2014.

Primul dintre cele 9 puncte de acuzare transcrise de Anton Maria Del Chiaro, secretarul şi biograful său, este că întreţinea corespondenţă secretă cu împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei.
Pentru că Brâncoveanu a fost domnitorul Țării Româneşti care pe parcursul a mai bine de un sfert de secol de domnie a reuşit, cu infinită inteligenţă şi subtilitate, să menţină un echilibru, care nu putea fi decât instabil, între marile puteri care îl înconjurau, luptau între ele, dar erau în egală măsură periculoase.

Domnia sa a fost în multe privinţe miraculoasă şi, în pofida tragediei prin care s-a încheiat, o incredibilă victorie.

Şi asta nu numai pentru că, deşi aşezată în timp şi spaţiu „în calea tuturor răutăţilor”, cum zice cronicarul, a fost o domnie lungă şi bogată, ci pentru că posteritatea sa culturală a fost fără egal. Om de cultură şi de gust el însuşi, poliglot, ştiind să preţuiască şi să se înconjoare de personalităţi (să ne gândim doar la stolnicul Constantin Cantacuzino şi la mitropolitul Antim Ivireanu), Brâncoveanu este cel mai important ctitor din istoria noastră şi, în acelaşi timp, dovada strălucitoare că puterea artei este mai perenă decât puterea politică şi că investiţia în Spiritualitate şi cultură dă adevărata măreţie a unei epoci.

Când, în 1688, Constantin Brâncoveanu se urca pe tronul Ţării Româneşti, era în curs tipărirea Bibliei iniţiate de Şerban Cantacuzino, „cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români”, cum avea să scrie istoricul A.D. Xenopol.

Constantin Brâncoveanu a continuat această operă care reprezintă pentru limba română ceea ce Biblia lui Luther reprezintă pentru limba germană, cum spune Alexandru Zub, după cum a continuat râvna construcţiei intelectuale a predecesorului său. A adus tiparniţe, a organizat învăţământul, prin Academia Domnească de la Sfântul Sava a schiţat în 1694 prima universitate românească şi, neobosit, a construit şi a reconstruit în Muntenia, Oltenia, dar şi în Transilvania biserici, mănăstiri, palate în stilul care îi poartă numele şi care este chiar parte, cea mai frumoasă, a definiţiei sufletului nostru.

Arta românească nu poate fi imaginată fără sfertul de secol brâncovenesc, după cum spiritualitatea românească nu poate fi înţeleasă fără moartea sa.

Felul în care toată această operă realizată sub zodia unui nedezminţit noroc a fost încununată de nenorocul tragediei, transformată la rândul ei de puterea credinţei în apoteoză, a trecut din istorie în calendar şi din cronici în legende şi balade. Cauzele răsturnării de destin pot fi însă analizate şi explicate în registru obiectiv, geopolitic. Obişnuiţi să înainteze dinspre Asia în triumf, turcii fuseseră respinşi la asediul Vienei, iar rumegarea înfrângerii îi făcea să fie mai răzbunători şi mai suspicioşi.

Defecţiunea lui Cantemir, cel crescut la Istanbul, şi trecerea lui de partea noului rival, imperiul pravoslavnic, nu putea decât să crească bănuielile şi neîncrederea în colegul său de pe tronul Ţării Româneşti, căruia Casa de Austria îi conferise titlul de principe al Sfântului Imperiu, iar Ţarul Rusiei crucea de cavaler al Sfântului Andrei.

Restul a fost împlinit de intrigile şi invidia pentru bogăţia sa legendară: turcii îl numeau pe Brâncoveanu „Altyn bey“ (domnitorul de aur), iar printre capetele de acuzare ale sentinţei se află acela că „şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint când însuşi marele sultan nu le avea“.
Povestea pătimirii sale se cunoaşte în detaliu din cartea lui Anton Maria Del Chiaro, Storia delle moderne rivoluzione della Vallachia, publicată în 1718, la doar câţiva ani după consumarea evenimentelor.

Mazilit la 24 martie 1714 şi dus împreună cu cei patru fii şi cu vistiernicul Ianache Văcărescu la Istanbul, este torturat, ca și însoţitorii săi, timp de trei luni, apoi sunt lăsaţi un timp ca să se şteargă urmele rănilor pentru apariţia în marele spectacol al execuţiei.

În dimineaţa sfârşitului sunt scoşi din închisoarea celor 7 turnuri, Edicule, la 5 dimineaţa şi purtaţi desculţi, îmbrăcaţi în cămăşi lungi, de jur împrejurul zidurilor, apoi prin Fanar, ca să ajungă în cele din urmă la somptuoasa estradă construită anume pentru execuţie pe malul Bosforului, unde aveau locuri rezervate, ca la un spectacol de gală, nu numai sultanul Ahmed III şi marele său vizir, ci şi ambasadorii puterilor occidentale la înalta Poartă.

Din scenariul spectacolului făcea parte şi propunerea de abjurare a legii sale şi de trecere la islamism ca preţ al salvării, dar Constantin Brâncoveanu a refuzat să-şi negocieze credinţa, preferând să plătească cu viaţa obţinerea vieţii de apoi.

S-au păstrat ultimele sale cuvinte adresate fiilor săi Constantin, Radu, Ştefan şi Matei, jertfiţi şi ei prin refuzul patern: „Iubiţii mei fii, şi bunurile, şi viaţa ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne îngrijim să nu ne pierdem şi sufletele. Fiţi bărbaţi, iubiţii mei, şi nu vă fie teamă de moarte. Vedeţi ce a suferit Hristos pentru noi şi de ce moarte a murit. Rămâneţi tari în credinţă şi nu vă clătinaţi nici pentru viaţa voastră, nici pentru lumea toată!”

Astfel, ceea ce trebuia să arate şi să dovedească supremaţia Semilunii asupra Crucii s-a transformat într-o apoteoză creştină.

Cumplita cruzime otomană şi cutremurătoarea tărie spirituală a domnului valah, cunoscut de cancelariile occidentale, a făcut înconjurul Europei. Presa continentului, care nu uitase încă spaima de la asediul Vienei, a relatat cu emoţie, revoltă si admiraţie cele întâmplate: (o reacţie mediatică asemănătoare avea să se declanșeze în ceea ce ne priveşte, doar şaptezeci de ani mai târziu, la execuţia lui Horia şi Cloşca). În ceea ce priveşte lumea ortodoxă, Calinic, mitropolit de Haricleea care avea să devină patriarh al Constantinopolului, a dedicat un lung poem credinţei şi virtuţilor domnitorului martir al Ţării Româneşti, iar tragedia sa cutremurătoare a devenit în Carpaţi subiect de doine şi balade.

În celebrul discurs, „Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin”, care revine ca un laitmotiv în diferitele forme de poezie populară, se simt nu numai compasiunea şi adeziunea, ci şi mândria autorului anonim de a-l avea ca prototip de credinţă şi nobleţe a stirpei sale.

Acel „boier vechi şi domn creştin” în gura poetului ţăran rezumă un ideal istoric şi defineşte un model. Când, în 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat, Brâncoveanu lumina cu sfinţenie de veacuri în inima ţăranului român.
Ideea acestei conferinţe şi a temei sale – legătura dintre modelul reprezentat de domnitorul martirizat în secolul al XVIII-lea şi modelul reprezentat de victimele comunismului – a aparţinut celor ce m-au invitat.

Fără îndemnul lor de a vorbi în cadrul Anului Brâncoveanu şi despre Memorialul de la Sighet nu cred că aş fi avut curajul să alătur cele două tragedii, totuşi atât de asemănătoare.

Dar onoarea de a fi invitată să vorbesc s-a transformat într-o emoționantă provocare atunci când am așezat lucrurile față în față și, în pofida veacurilor care le despart, le-am descoperit continuate ca într-o oglindă. Cum altfel ar putea fi citit refuzul istoricului Gheorghe Brătianu de a-şi obține eliberarea cu prețul abjurării propriilor idei despre originea şi formarea unităţii româneşti?

O enigmă si un miracol: poporul român, marea sa operă despre tradiţia istorică privind întemeierea statelor româneşti, trebuia amputată prin eliminarea Basarabiei din demonstraţie, pentru ca autorul ei să-şi recapete nu numai libertatea, ci şi poziţia ştiinţifică şi privilegiile sociale.

Dar Gheorghe Brătianu n-a acceptat să-şi negocieze ideile şi a murit într-o celulă a închisorii din Sighet înainte de a împlini 55 de ani. Echivalând cu o sinucidere, refuzul său, care-i lipsea pe sovietici de girul ştiinţific al ocupării Basarabiei, a fost, chiar fără prezenţa spectaculoasă a călăului şi a ambasadorilor occidentali, la fel de cutremurător. În timp ce Brâncoveanu s-a jertfit „pentru a nu rata împărăţia lui Dumnezeu”, cum spunea un biograf, istoricul Gheorghe Brătianu s-a jertfit pentru a nu infirma adevărul istoriei şi construcţiei naţionale.

Şi într-un caz, şi în altul ei au făcut-o pentru a nu-şi călca legea şi credinţa.

În letopiseţul modelelor noastre, numele lui Gheorghe Brătianu se aşază lângă cel al marelui voievod ca nişte luminoase puncte de sprijin în formarea noilor generaţii.

Pentru că oricine acceptă să plătească cu viaţa o convingere este un punct de sprijin în univers.

În Cartea Morţilor, operă esenţială, chiar dacă în mod fatal neexhaustivă, despre represiunea comunistă, editată anul trecut de Romulus Rusan, după cercetări de ani de zile la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, figurează (evident, incomplet şi provizoriu până la deschiderea totală a arhivelor) 221 de slujitori ai bisericilor, preoţi, călugări, pastori, prelaţi, majoritatea – prin logica aritmetică a situaţiei – ortodocşi, „cenzuraţi de moarte”, cum ar fi spus Camil Petrescu, dintre cei mai bine de 2.000 de preoţi ortodocşi întemniţaţi în puşcăriile anilor 1948-1964.

Se cunosc două valuri masive de arestări preoţeşti, în august 1952, chiar în ziua de Sfânta Maria Mare, şi în 1959, dar li s-au adăugat cei arestaţi dintre membrii Oastei Domnului şi marii intelectuali de la întâlnirile mistice ale „Rugului aprins”.

Marele poet Vasile Voiculescu sau ieroschimonahul Daniil Tudor. Toţi aceşti oameni plăteau cu libertatea, sănătatea şi, uneori, cu viaţa credinţa în Dumnezeu şi faptul că îşi îndeplineau datoria şi nu-şi trădau nici misiunea, nici propria definiţie. Printre capetele de acuzare ale ultimei condamnări a Tatei figurează acuzaţia că prin predicile sale se împotrivea materialismului dialectic. Practic acestor preoţi li se reproşa că sunt ei înşişi, că nu-şi trădează menirea, că – uluitoare obiecţie! – cred în Dumnezeu.

Pentru că suntem la Cluj, aş vrea să mă opresc câteva momente, într-un sumar studiu de caz, asupra părintelui Florea Mureşan, o bine-cunoscută personalitate intelectuală a oraşului, al cărui destin mi se pare în multe privinţe nu numai exemplar, ci şi simbolic.

Arestat la 15 august 1952, este dus la Canal şi face parte din îngrozitorul detaşament de pedeapsă format din 700 de deţinuţi preoţi. Din teribilul iad în care se murea pe capete părintele Mureşan s-a jurat că dacă va scăpa cu viaţă va construi o biserică. Ajuns după eliberare preot în Sudul de Sus, un sat de la poalele Munţilor Ţibleş, nu numai că a înălţat biserica făgăduită, cu două chilii mănăstireşti, dar a devenit singura autoritate a locului recunoscută de ţăranii pe care i-a mobilizat şi organizat să construiască un pod, o şcoală, un cămin cultural. Ca urmare, a fost arestat din nou şi condamnat la 20 de ani de închisoare. A murit la Aiud în 1963. Iată un model.

Ne-a povestit viaţa lui acum câţiva ani la Sighet părintele Burzo, arhimandritul Mănăstirii Suciu de Sus, care i-a fost învăţăcel şi-i păstrează o luminoasă amintire, demnă de a fi aşezată în galeria marilor exemple coborâtoare din stirpea Brâncoveanului, cel care şi-a plătit nerenunţarea la credinţă nu cu o viaţă, ci cu şase vieţi.

După ce li s-au tăiat capetele – care au fost înălţate în suliţe şi purtate în alai prin cetate -, trupurile Brâncovenilor au fost aruncate în mare, de unde noaptea pescarii le-au pescuit şi le-au îngropat în insula Halki. Peste şase ani, în 1720, doamna Maria, soţia şi mama celor martirizaţi, le-a recuperat oasele şi le-a îngropat în biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, în faţa căreia acum se află, profund simbolic, kilometrul 0 al României.

Iată un sfârşit de poveste de care urmaşii lui de la Sighet, de la Aiud, Gherla şi din alte închisori nu au avut încă parte.

La Sighet trupurile despuiate ale celor morţi, între care episcopi romano şi greco-catolici, erau duse noaptea în diferite cimitire ale săracilor şi înmormântate fără cruce şi fără nici un semn care să marcheze groapa, dimpotrivă, se aşeza brazdă de iarbă deasupra ca să nu se recunoască locul. Ba, culme a cinismului, fostul comisar politic al închisorii dădea până acum câţiva ani interviuri în care povestea de fiecare dată altceva; că au fost aruncaţi într-o fântână, sau sub un pod, sau într-o curte uitată…

În anii ’70 ai secolului trecut, vrând să se demonstreze liberalismul conducătorului care se plimba cu regina Angliei în caleaşcă, au fost chemaţi urmaşii familiilor Maniu şi Brătianu şi li s-a repartizat câte un schelet. Primul a fost refuzat pentru că scheletului – care s-a dovedit, de altfel, de femeie — îi lipsea tija metalică din picior pe care Maniu o avea de la o operaţie, cel de-al doilea a fost dus la Florica şi aşezat sub o inscripţie evazivă.

În 1993 am ţinut la Sorbona IV o conferinţă intitulată „Convertibilitatea suferinţei”, în care pledam pentru sfârşitul înstrăinării dintre cele două Europe prin convertibilitatea reciprocă a experienţelor lor diferite. Iar experienţa noastră era suferinţa. Am încercat să-i fac să înţeleagă această suferinţă ca pe o zestre pe care Europa de Est o aduce lumii libere pentru a fi adăugată patrimoniului european.

Pentru că suferinţa este un patrimoniu.

Această pledoarie desfăşurată atunci, în ’90, pe orizontala geografiei („Istoria este mai ales geografie”, spunea Jules Michelet, iar destinul Brâncovenilor, şi al Brătienilor, şi al nostru, al tuturor, o confirmă), această pledoarie am reluat-o pe verticala generaţiilor la Sighet, încercând să convertim suferinţa ultimilor 50 de ani de comunism în moneda curentă a tinerelor generaţii.

Pentru că cea mai mare victorie a comunismului – o victorie de a cărei importanţă ne-am dat seama într-un mod dramatic abia după 1989-a fost crearea omului nou, a omului cu creierul spălat, care nu trebuia să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.

În aceste condiţii întrebarea pe care ne-am văzut nevoiţi să ne-o punem a fost „Poate fi învăţată memoria?” Şi dacă da, cum poate fi realizată o şcoală a memoriei?
Anul trecut Memorialul de la Sighet a împlinit 20 de ani. A fost nu numai răspunsul la aceste întrebări, ci şi jubileul primului memorial al victimelor comunismului din lume. A fost celebrat prin numeroase acţiuni pe parcursul întregului an şi încheiat solemn în decembrie la Casa Europei din Paris.

A fost o victorie prin care se recunoştea nu numai convertibilitatea suferinţei, ci şi necesitatea reînvăţării memoriei într-o lume amnezică în care uitarea se naşte dintr-o indiferenţă bine organizată.

Nu cuprinde, oare, globalizarea, printre ingredientele sale misterioase, uitarea tradiţiilor diferite de la o ţară la alta, sau uitarea criteriilor tradiţionale ale Binelui şi ale Răului? Venită după o jumătate de secol de distorsionare a memoriei sub presiuni ideologice, această uitare de tip nou este îmbrăcată în cămaşa de forţă a corectitudinii politice.

Jubileul, sărbătorit internaţional, al primului Memorial al Victimelor Comunismului a fost recunoaşterea adevărului că memoria nu este un drum spre trecut, ci unul spre viitor, că, pentru a avansa prevenind accidentele, trebuie să priveşti în permanenţă în oglinda retrovizoare a memoriei.

„A învăţa înseamnă a-ţi aminti. “ A învăţa şi a reconstitui memoria înseamnă a înţelege că dragostea, care este combustibilul vieţii, trebuie să fie mereu mai puternică decât ura, care este combustibilul istoriei, şi că, pentru a nu fi fost suportate în zadar, amintirea şi sensul tragediilor trebuie trecute generaţiilor următoare, ca un patrimoniu capabil să le îmbogăţească.
Faptul că după 300 de ani modelul Brâncoveanu continuă să existe pentru noi este o dovadă că suntem vii.

Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Ana Blandiana

Alte articole le găsiți aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here