De la cenzura ca formă de libertate la libertatea ca formă de cenzură

0
79

De la cenzura ca formă de libertate la libertatea ca formă de cenzură (* Conferinţă susţinută la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, în deschiderea celui de-al X-lea Simpozion naţional de jurnalism cu tema „Cenzura în presă – ieri şi azi”, 2012).

Îmi amintesc: era în anii ’87-’88 şi se dărâma Mănăstirea Văcăreşti.

În mod evident, în afară de Ceauşescu, nu depindea de nimeni ca ea să nu se dărâme. În orice caz, de nimeni individual. Sigur că ar fi fost altceva dacă ar fi existat o mare mişcare de solidaritate şi protest a intelectualilor, dar să nu uităm că, în perioada respectivă, existau directive care interziceau gruparea a mai mult de trei persoane, nemaipunând la socoteală tendinţa noastră psihologică, mult mai adâncă, de a nu fi solidari.

Deci se dărâma Mănăstirea Văcăreşti.

Şi sentimentul meu era de panică, nu numai pentru că dispărea în felul acesta ultimul mare complex de artă medievală religioasă din secolul al XVIII-lea românesc, ci şi pentru că nu puteam să nu mă gândesc că sunt contemporană cu acest moment, că în acest moment dispare ceva absolut irecuperabil şi că, dacă lucrările mele vor rămâne, dacă eu voi rămâne, se va menţiona că am trăit în această epocă fără să spun nimic, fără să mă împotrivesc unei asemenea crime.

Am avut atunci, mai mult ca oricând, sentimentul că răspund, că voi răspunde, în măsura în care sunt ceea ce voiam să devin, adică un scriitor adevărat, pentru tot ceea ce se întâmplă în jurul meu.

În mod evident, din acest sentiment au decurs, în ceea ce mă priveşte, diversele mele reacţii şi felul în care am continuat să scriu. Şi, bineînţeles, cenzura care mi s-a aplicat.

Desigur, scrisesem şi înainte şi fusesem şi înainte cenzurată, dar totul s-a agravat în felul acesta şi, evident, de acest tip de sentimente şi de reacţii se leagă şi evoluţia relaţiei mele cu cenzura: de la cenzurarea unor cuvinte, a unor pagini, a unor cărţi, până la cenzurarea numelui şi a persoanei mele.

Cred că, dacă încerc să mă gândesc cum am parcurs eu, ca scriitor şi ca persoană particulară, această epocă, din punctul de vedere al cenzurii, există două perioade: o primă perioadă, care ţine până la 1 martie 1977, când cenzura era o instituţie care avea un sediu, un număr de angajaţi, un nume (Direcţia Presei şi a Tipăriturilor), când toată lumea ştia că aceasta este cenzura, că de la editură se trimite în strada respectivă manuscrisul şi se întoarce sau nu se întoarce cu celebrul DP (care venea de la Direcţia Presei); şi a doua perioadă, de după această dată şi până la sfârşit, când cenzura nu mai era o instituţie, ci o definiţie – de neocolit, dar de nelocalizat – a epocii.

Este clar că, de fapt, cu excepţia perioadei ’68-72, tot ce a fost înainte a fost şi mai rău decât ceea ce a fost după.

Căci, deşi amintirile noastre tind să-l transforme pe Ceauşescu în monstru absolut, este în afara oricărei îndoieli că perioada stalinistă a fost infinit mai dură si mai criminală decât perioada Ceauşescu, care însă a fost mai greu de suportat, pentru că nu mai exista nici amintirea libertăţii, nici speranţa ei. în timp ce, în perioada stalinistă, trăiau încă nişte oameni care trăiseră cândva într-o lume liberă şi care, chiar dacă cu naivitate, credeau că ea va reveni, noi, locuitorii „epocii de aur”, nu mai aveam nici ştiinţa de a ne aminti, nici puterea de a mai spera.

Singurul om, de altfel, pe care l-am auzit spunând că a fost sigur că în cele din urmă comunismul se va termina a fost Corneliu Coposu.

Eu, personal, am fost sigură că nu voi trăi mai mult decât Ceauşescu. De exemplu, când am scris romanul Sertarul cu aplauze, l-am scris cu sentimentul că scriu o carte care, dacă am noroc, adică dacă voi reuşi să o termin, va fi o carte postumă. Deci ceea ce vreau să spun este că, după ’77, când, în martie, cu mare tapaj, cenzura „s-a desfiinţat” şi desfiinţarea ne-a fost aruncată ca un mare gest de libertate, ca un mare pas înainte, de fapt – chiar dacă nu a fost mai dură -, cenzura a devenit mai greu de suportat, pentru că ea a devenit mai puţin clară, mai confuză, dar mai ubicuă.

Nu am ştiut niciodată şi nu ştiu nici acum câte trepte a avut cenzura.

Era clar că – vorbesc mereu despre perioada pe care eu am trăit-o, cea de după ’77 – prima ei treaptă o formau redactorii de editură. Era, de altfel, singura treaptă oarecum ambiguă, în sensul că ea era ocupată într-o destul de mare măsură chiar de scriitori. Și aceşti scriitori, o bună parte din ei cel puţin, deşi erau redactori de editură, aveau aceleaşi sentimente şi aceeaşi poziţie estetică şi politică cu scriitorul care venea şi le aducea manuscrisul.

Şi atunci începea să funcţioneze un fel de complicitate între scriitor şi redactor, împotriva cenzurii.

Am spus odată această frază în străinătate, într-o conferinţă, şi am fost întrebată: „De ce spuneţi complicitate, şi nu solidaritate?” Şi am avut o clipă de tresărire, întrebându-mă: „Într-adevăr, de ce?“ Complicitate a fost sigur. Dar a fost şi solidaritate? Şi mi-am răspuns că, totuşi, complicitate este mai corect spus, pentru că cea mai bună dovadă că nu era chiar o solidaritate era faptul că, în clipa în care se petrecea o cădere, nimeni nu-l mai apăra pe cel căzut. În aceste condiţii, port, totuşi, o reală recunoştinţă redactorilor, care m-au ajutat să lupt cu cenzura.

Cartea mea Proiecte de trecut, pe care în această conferinţă o iau ca studiu de caz, în mod evident ar fi trebuit să nu apară.

Povestea ei este extrem de complicată şi complexă, dar într-o primă parte, în care ar fi trebuit să fie blocată, ea a primit aprobările, pentru că nişte redactori i-au făcut referate în care se spunea „Este o carte care vorbeşte despre realităţile minunate ale epocii noastre socialiste”, când era o carte despre deportări şi despre închisori. Dacă cineva ar fi verificat aceste referate, ar fi apărut chiar ca o bătaie de joc la adresa cenzurii.

E adevărat că la Cartea Românească era director Marin Preda, ceea ce dădea o mai mare libertate de mişcare, deoarece, cum să spun, el ţinea spatele, el era şeful şi el răspundea, el era marele scriitor, care îşi permitea să facă gesturi pe care, în lipsa lui, alţii nu şi le-ar fi permis.

Spuneam că n-am ştiut câte trepte avea cenzura. După această treaptă, formată din redactorii editurilor, urma Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Ministerul Culturii de atunci. Şi după aceea totul se pierdea în nori. Pentru că, în mod evident, nu Consiliul Culturii hotăra. Degeaba încercai să intervii la Consiliul Culturii, dacă o carte stătea blocată luni de zile, pentru că, din cum îţi răspundeau, îţi dădeai seama că lucrarea nu mai e de mult la ei. După aceea aflai, din zvonuri uneori, că a ajuns până la Elena Ceauşescu, oricum probabil ajungea, pe diverse căi, la Securitate, în măsura în care Securitatea nu se afla chiar acolo, la faţa locului.

În orice caz, sentimentul era că cenzura era ca o ceaţă care se strângea în jurul tău şi, în cazurile cele mai grave, te îngheţa şi te sufoca.

Şi totuşi, şi eu, şi majoritatea colegilor mei – mă refer la scriitorii de calitate, care de altfel au şi rămas – am ales să luptăm cu cenzura şi uneori chiar am reuşit să învingem. Încerc o metaforă la care am recurs şi altă dată şi care nu este deloc flatantă pentru noi, dar este destul de exactă: lupta cu cenzura era ca o trântă, care semăna cu o îmbrăţişare. Pentru că ce seamănă mai mult cu o îmbrăţişare decât o trântă decât o luptă corp la corp?

Deci era o luptă care, în acelaşi timp te murdărea, pentru că te atingeai de cei cu care luptai, pe care îi dispreţuiai şi de care îţi era frică.

Şi totuşi, uneori, reuşeai să învingi. Iar cărţile pe care le-am publicat atunci şi care la ora asta se traduc în zeci de limbi (deci continuă să reziste din toate punctele de vedere) dovedesc că au fost victorii.
În această ordine de idei, aş vrea să vă povestesc o dilemă, care a fost pentru mine o obsesie de-a lungul întregului deceniu 8, cel puţin.

Problema era următoarea: luptam cu cenzura zi de zi, pentru fiecare rând, pentru fiecare cuvânt, pentru că se întâmpla chiar aşa, luptai pentru fiecare cuvânt.

Îţi scoteau un epitet, acceptai, îl schimbai cu altul, şi tot nu era bine, după două-trei schimbări te întorceai tot la primul şi se întâmpla să nu observe că te-ai întors la primul, şi tot felul de asemenea lucruri. Deci luptam şi uneori învingeam şi apărea o carte, care spunea nişte adevăruri uneori dure despre societatea respectivă. Dar această carte, prin simplul fapt că apărea, aducea o dovadă a faptului că există în România o libertate care, de fapt, nu exista. Deci problema era să hotărăşti cum e mai corect: să lupţi şi, în felul acesta, în măsura în care câştigi, să-i girezi pe cei cu care lupţi sau să alegi nonacţiunea.

Adică, în fapt, să optezi între negru absolut şi operă.

M-am chinuit mult pe această temă la care reveneam mereu și cred că eram chiar obsedată. De multe ori s-a întâmplat să discut cu colegi pe care îi întrebam, încercam să văd ce cred ceilalţi cum e mai bine. Adevărul e că eu optasem pentru a scrie şi cred că am avut dreptate, pentru că – mă refer acum la generaţia ’60 – cărţile pe care noi le-am publicat atunci au influenţat generaţiile următoare. Negrul absolut ar fi fost probabil mai radical, dar mai steril.

În legătură cu asta, îmi amintesc o întâmplare care m-a marcat, dovadă că o ţin minte după atâţia ani.

Am oprit odată un coleg, un critic literar, pe scările de la România literară şi am început să-i pun aceeaşi întrebare: „Cum crezi? Eu cred aşa, dar oare totuşi nu-i o greşeală?“ Şi am fost foarte jignită de faptul că părea foarte dezinteresat. Părea că nici nu are răbdare să mă asculte. După aceea, peste foarte puţin timp, am aflat că a rămas în străinătate. Iar după 20 de ani am aflat că fusese colaborator al Securităţii.

Şi – cum să spun? – faptul că i-am purtat pică atunci, pentru dezinteres, faptul că după aceea mi-am dat seama că dezinteresul venea din nepăsarea faţă de ce era aici, pentru că el urma să plece, faptul că mai târziu am descoperit că poate nici nu a plecat din capul lui a rămas în mine ca un argument că lupta era soluţia corectă. În orice caz, este clar că am optat pentru luptă.

Aş vrea însă să mă întorc la volumul Proiecte de trecut, ales ca studiu de caz, un volum de nuvele fantastice, în care fantasticul nu face decât să camufleze vag realitatea. Cel puţin aşa a fost perceput şi de publicul românesc, iar după aceea în ediţiile apărute în străinătate. Această carte a primit viza să apară graţie unor referate extraordinare, făcute la Editura Cartea Românească. Şi, în acel moment, eu am făcut o gafă. Mi-au cerut de la Viaţa românească să dau ceva, nişte poezii. Dar eu nu aveam poezii şi am spus: „Dar am o carte de nuvele, care urmează să apară. Dacă vreţi, vă dau o nuvelă.”

Şi le-am dat o nuvelă, care se numea Zburătoare de consum, povestea unei profesoare de marxism, care, ca să nu mai stea la cozi, se hotărăşte să-şi facă pe balcon un fel de crescătorie de păsări.

Cumpără nişte ouă, din care speră să iasă pui, dar, în loc de pui, apar îngeri. Deci am dat nuvela şi peste câteva săptămâni am aflat că la Viaţa românească e un mare scandal, pentru că tipografii au refuzat să culeagă nuvela mea, protestând împotriva faptului că eu calomniez şi îmi bat joc de realitatea socialistă! Vreau să vă spun că, după ani de zile, când au venit minerii în Piaţa Universităţii, am avut sentimentul de deja-veçu. Parcă mai trăisem cândva ceva asemănător, parcă nu era pentru prima oară când mi se întâmpla.

Şi mi-am adus aminte. A întoarce muncitorii împotriva intelectualilor.

Era un mecanism pe care îl ştiau de mult timp, pe care îl făceau să funcţioneze când aveau nevoie. De altfel, nu era adevărat că tipografii mă refuzaseră. Dar, desigur, era o formă de a opri un text indezirabil, într-o perioadă în care cenzura „nu mai exista”. Şi, fiindcă nu mai era o instituţie care să spună „Asta nu intră!”, au apelat la clasa muncitoare. Ghinionul meu a fost că, la reviste, nevăzuta cenzură era exercitată de alte persoane decât la edituri. Deci s-a luat totul de la capăt.

Iar pentru că redacţia revistei a încercat să se apere, spunând că nuvela face parte dintr-o carte aflată la tipar, a fost oprită şi cartea.

Şi aici intervine norocul meu, care nu s-a dezminţit niciodată („noroc în ghinion” a rezumat soţul meu nenumăratele situaţii în care mi se întâmplau cele mai periculoase lucruri, dar din care reuşeam mereu să scap), dar şi infinita capacitate de manipulare şi repliere a „organelor”.
În decembrie 1981, în plin scandal cu cartea mea, Universitatea din Viena a anunțat, în numele universităţilor de limbă germană din Austria, Elveţia şi Germania, care dau Premiul Herder, că am fost aleasă drept câştigătoare pe anul 1982.

Decernarea urma să aibă loc în luna mai.

A fost o jumătate de an de suspans, cu nenumărate probleme. La început nu am primit viza de ieşire din ţară, în cele din urmă am primit-o cu doar două zile înainte. Dar, când am ajuns la Viena, cu câteva ore înainte de începerea ceremoniei, la hotel am găsit un mesaj prin care eram anunţată că volumului meu i se dăduse drumul. Probabil cineva se gândise: „Dacă a ajuns la Viena” – şi ajunsesem, pentru că refuzul de a mi se da viza putea să se transforme într-o problemă de politică externă, premiul fiind înmânat în prezenţa Preşedintelui Austriei -, „o să dea acolo interviuri în care o să spună că are o carte oprită”.

Iar această probabilitate a fost socotită mai periculoasă decât publicarea cărţii mele.

În orice caz, pentru mine, bucuria că i s-a dat drumul acestei cărţi a fost infinit mai mare decât Premiul Herder, iar cele două evenimente au rămas legate în mine irevocabil de amintirea complicatei lupte cu cenzura.
De altfel, în cadrul acestei lupte, am şi fost interzisă de trei ori, dovadă că am pierdut în multe cazuri, deşi am și câştigat uneori. Dar am fost convinsă că, într-o ţară în care solidaritatea întotdeauna a fost precară – de data asta nu mă refer neapărat numai la comunism —, scrisul era una dintre puţinele forme în care puteai să rezişti singur.

Numai tu, cu foaia ta de hârtie şi cu creionul tău.

Întotdeauna m-am gândit ce extraordinar noroc avem noi scriitorii (vorbeam cu soţul meu) că suntem scriitori, şi nu doctori sau ingineri, sau regizori de film. Noi, dacă aveam putere, dacă aveam caracter, dacă aveam curaj, puteam să rezistăm. Pentru că profesiunea noastră ne dădea posibilitatea să rezistăm singuri.
Aşadar, am fost interzisă de trei ori. Prima oară după ce publicasem două poezii în Tribuna din Cluj, debutul meu, semnat „Ana Blandiana“.

Tata era închis şi în foarte scurt timp, de la Oradea, unde locuiam, au fost trimise adrese la toate publicaţiile din ţară, în care se atrăgea atenţia că, sub pseudonimul „Ana Blandiana“, se ascunde fiica unui duşman al poporului, Gheorghe Coman, un deţinut politic ş.a.m.d.

Am citit această adresă după revoluţie, într-o culegere de documente —Din arhivele ieşene -, publicată de Lucian Dumbravă, deci ajunsese şi la Iaşi. Dincolo de faptul că mă afecta pe mine, că această interdicţie a durat patru ani, în care nu am putut intra nici la facultate, mi se pare exagerat şi incredibil felul în care nu au precupeţit nici un efort, ca să folosesc o expresie din epocă: au scris şi au trimis la sute de publicaţii adrese ca să interzică o fetiță care avea 16 ani și ceva și care publicase două poezii!

Dar, la urma urmei, s-ar fi putut nici să nu am talent, poate nu mai urma nimic.

Şi totuşi, au făcut acest efort. Este un foarte bun exemplu, după părerea mea, al puterii, chiar nedovedite încă, a scriitorului, care vine din spaima celorlalţi de el. Pentru că Tata era închis, se presupunea că ar fi urmat să evoluez în acelaşi sens, deci preferau să taie de la firul ierbii orice posibilitate. Totuşi, cum zice Grigore Alexandrescu, „veacul înaintează”, veacul a înaintat şi atunci, un pas înainte, doi înapoi. Tot comunismul – cred că tinerii vor înţelege mai puţin -, dacă ar trebui desenat grafic, ar trebui desenat sub forma unor unde, pentru că nu a fost ceva liniar, egal cu sine.

Au fost perioade în care se strângea şurubul – asta era expresia – şi altele în care se destrângea.

Asta-i cea mai mare problemă a mea în străinătate, nu ştiu niciodată cum să o traduc, ca să se înţeleagă, pentru că ştiu şi echivalentul pentru „a strânge”, şi cuvântul „şurub”, dar într-o altă limbă expresia apare aberantă, în timp ce, pentru mine, e foarte normală, m-am obişnuit cu ea, este o definiţie.

 

Deci după prima interdicţie, care a durat patru ani, şurubul s-a destrâns, ne-am apropiat de 1964, s-au deschis închisorile…

După aceea a venit ’68… Prin urmare, a fost o perioadă în care am reînceput să public, am publicat cărţi după cărţi şi am ajuns un scriitor cunoscut. În decembrie 1984 mi-au apărut, în revista Amfiteatru, patru poezii. Mi-au cerut de la redacţie nişte poezii şi eu am spus: „Nu cred că am poezii publicabile.” Asta era o formulă curentă, se vorbea cu naturaleţe de faptul că există lucruri care sunt publicabile şi lucruri nepublicabile. Şi mi-au spus: „Hai, dă-ne tu poeziile, că găsim noi publicabile printre ele!”

Nici acum n-am reuşit să aflu exact cum s-au petrecut lucrurile, adică cum se face că acele poezii, care au provocat un imens scandal, au apărut.

Apariţia si scandalul care a urmat le-au transformat în samizdat, adică lumea a început să le copieze de mână în mii şi mii de exemplare. Şi până în ’89, viaţa mea a fost marcată de cele patru poezii. Cred că cele mai frumoase întâlniri pe care le-am avut în acea perioadă au fost întâlniri cu oameni necunoscuţi, care îmi spuneau: „Vă am aici!“ Şi îmi arătau partea stângă a pieptului. Asta nu însemna însă că îmi arătau numai inima, ci buzunarul în care aveau decupate poeziile… După Revoluţie, am primit nenumărate foi ferfeniţite, purtate în buzunare, pe care erau scrise poemele din Amfiteatru.

De fapt, chiar dacă nu ştiu exact cum au apărut, bănuiesc mecanismul.

Era revista Amfiteatru, care apărea împreună cu Viaţa studenţească, iar în decembrie, în vacanţa studenţească, redactorii plecau împreună cu studenţii în tabere. Şi, din grabă şi dorinţa plecării, s-a petrecut aşa, o buimăceală. În orice caz, asta am reuşit să aflu – că au apărut fără să poarte nici o semnătură în afară de a mea, ceea ce era neobişnuit, pentru că trebuiau să aibă semnătura redactorului de pagină, a redactorului-şef… Spuneam că nu prea am ştiut, pentru că, atunci, în epocă, toţi cei care erau în redacţie s-au dezis de mine si unii dintre ei chiar mi-au reproşat foarte urât că am vrut să-i nenorocesc că le-am dat asemenea poezii, deşi eu le spusesem că nu sunt publicabile.

Iar după Revoluţie, toţi mi-au spus: „Mie mi se datoreşte că au apărut. Ceilalţi nu au vrut, dar eu am luptat!“

Aşadar, sincer, absolut sincer, nu ştiu… Cred mai degrabă că nu a fost meritul nimănui, că a fost pur şi simplu o întâmplare.

Urmarea a fost, evident, că nu am mai putut publica.

Dar era în ’85, o perioadă în care Ceauşescu era încă un personaj destul de respectat în Occident. In orice caz, era privit ca un disident al lumii comuniste. Era invitat în marile ţări, se plimba, ştiţi cu toţii, cu regina Angliei, în călească. Deci am fost interzisă, dar interdicţia a tinut mai puţin de două luni. Ceauşescu încă ţinea la numele lui bun. Şi s-a revenit. S-a revenit în sensul că, teoretic, puteam să public şi chiar am reuşit să public, dar nimic nu mai era ca înainte. Adică toate, toate obiectivele şi lupele erau puse pe mine, fiecare gest şi fiecare virgulă era controlată de câteva ori. Şi atunci m-am retras înspre literatura pentru copii, unde cenzura era mai superficială.

De fapt eu începusem să scriu pentru copii încă de după cutremurul din ’77, pentru că am stat într-un bloc care s-a dărâmat şi am trăit un mare şoc, soţul meu a fost îngropat sub dărâmături, a scăpat printr-o minune.

Şi după ce totul trecuse, totul părea în regulă, doar că eu nu mai ştiam să scriu. Nu mai scriam. Si, cum tot nu mai aveam casă, am închiriat o căsuţă de paiantă într-un sat de lângă Bucureşti şi acolo am început să grădinărim, să privim în jur şi să descoperim noi, copii născuţi la oraş, cum dintr-o sămânţă cât un fir de nisip creşte o floare, apoi un fruct… Şi încet-încet ne-am vindecat şi am început să scriu nu pentru copii, ci pentru mine, tot felul de poezioare cu plante, cu animale, cu Arpagic.

Din cea de-a treia interdicţie, care a fost cea mai gravă, nu vreau să-mi fac nici un merit, deşi, în perspectiva timpului, a devenit un simbol al curajului.

Vă spun cu toată onestitatea, nu a fost curaj, a fost inconştienţă. Nici o clipă nu mi-am închipuit că cineva îşi va da seama că eu fac băşcălie de Ceauşescu, sub forma lui Arpagic, căruia i s-a urcat la cap celebritatea. Meritul acelui mare scandai nu este al meu, este al nivelului de exasperare al cititorilor, care erau atât de tensionaţi, încât observau orice. Observau uneori şi ce nu exista chiar. În orice caz, cartea a dispărut din librării imediat şi, de altfel, a fost interzisă imediat. Lui Ceauşescu a început să i se spună Arpagic. Cei mai în vârstă vă amintiţi că mereu i se schimba numele, pentru că, nu-i aşa, ca să poţi vorbi despre el, trebuia să-i spui altfel decât Ceaușescu.

Şi în momentul acela a început încă o interdicţie, a treia. Eu nu mi-am găsit dosarul de Securitate.

Se pare că a fost distrus, deşi nu sunt chiar atât de sigură; în orice caz, nu l-am primit. Am primit însă, pentru că am insistat foarte mult, aproape 100 de pagini, în care figuram într-un fel sau altul, din alte dosare, din aşa-numitele „dosare de temă”. De exemplu, de la dosarul Europei Libere mi s-a dat transcrierea a diverse emisiuni, în care figura numele meu. Adică lucruri pe care mai mult sau mai puţin le ştiam.

Un lucru însă a fost interesant.

Era o adresă, o cablogramă a generalului Vlad – şeful Securităţii, nu? – către şefii Securităţii din judeţe, cărora le cerea să retragă imediat din librării cartea şi să raporteze câte exemplare au retras, îmi amintesc, amuzată, răspunsul unuia, al şefului Securităţii de la Timişoara, care era extraordinar de speriat de faptul că nu a mai găsit decât câteva exemplare! Şi-şi cerea scuze, ca şi cum ar fi fost vina lui că se vânduseră înainte ca el să le retragă. Din momentul acela, a început o interdicţie care nu s-a mai terminat până la Revoluţie şi care a avut şi aspecte fizice, ca să spunem aşa. În sensul că a apărut o maşină în faţa casei noastre, a început să funcţioneze un sistem de zvonuri, mai întâi numai foarte perfide, apoi monstruoase.

De exemplu, cum noi locuim lângă Radio, am întâlnit pe cineva de la Radio, care, când m-a văzut, m-a întrebat mirat: „Ce faci aici?” „Cum ce fac aici?, am spus, aici locuiesc”.

„Ştiu, dar mi-a spus cutare – şi mi-a spus numele unui alt redactor de la Radio – că te-a întâlnit pe aeroportul din Lisabona, ieri!“ Vreau să vă spun că, la ora aceea, aeroportul din Lisabona suna ca aeroportul de pe Marte, adică ceva incredibil pentru mine. Şi mi-am dat seama că-i un zvon care să explice faptul că nu mai public. Deoarece faptul că aveam o rubrică în România literară făcea să se vadă că nu mai public. Deci, simplu, nu mai publicam pentru că eram la Lisabona.

Şi atunci ne-am hotărât şi noi să… manipulăm, dacă ei ne manipulează!

Era în septembrie, în timpul Festivalului Enescu, şi am împrumutat bani şi am cumpărat câte bilete am putut la festival, unde era toată lumea intelectuală a Bucurestiului. Ne-am dus să ne vadă că suntem acolo, să nu mai poată inventa. Atunci am descoperit că zvonurile erau ca nişte animale, capabile să se adapteze. Imediat zvonul s-a transformat.

Nu am mai auzit că aş fi în străinătate, am auzit că am cerut plecarea definitivă din ţară.

Şi la asta nu mai aveam ce să fac, pentru că aceia care cereau plecarea definitivă din ţară în primul rând aveau de suportat diverse rigori, iar pe de altă parte, erau priviţi cu o oarecare suspiciune, o atitudine între invidie şi antipatie, de către cei care rămâneau. Şi, în orice caz, în mod firesc se putea spune: „Păi da, îi dă ei mâna să fie curajoasă, că pleacă din ţară!”
Aşadar, asta a fost povestea interdicţiilor mele.

Dar vreau să vă spun că ştiu o definiţie pe care Jean d’Ormesson o dă intelectualului şi care spune că intelectualul este cineva aflat în căutarea adevărului dincolo de interesele sale!

Mi se pare una dintre cele mai frumoase şi mai exacte definiţii ale unui adevărat intelectual şi sper din toată inima că acesta a fost si sensul felului în care am încercat să exist și să scriu.
Înainte de a încheia însă analizarea cenzurii la timpul trecut, aş vrea să menţionez (mai ales pentru cei care nu au trăit perioada la care mă refer) că cenzurarea nu însemna doar tăiere, ea putea fi, la fel de bine, şi cu rezultate încă mai dezastruoase, adăugare. Primul meu volum (volumul unui debutant şi încă al unuia cu antecedente dramatice, deci fără nici o posibilitate de a se apăra) se deschidea cu o poezie intitulată „Candoarea”.

A fost considerată nepublicabilă şi acceptasem ideea de a renunţa la ea.

Mare mi-a fost însă uimirea si revolta când am descoperit că volumul apărut se deschidea cu o poezie (aceeaşi), purtând titlul Partidului. Mi s-a explicat că poezia fusese „salvată” în felul acesta.
În a doua parte – şi mult mai pe scurt decât în prima parte – aş vrea să explic titlul puţin şocant pe care l-am dat acestei conferinţe. În timp ce în prima parte a titlului este vorba, evident, de cenzura ideatică, ideologică uneori, în cea de-a doua este vorba mai ales de cenzura economică, dar care devine, în anumite cazuri, cenzură pur şi simplu.

Înainte de asta, aş vrea să spun însă că cenzura de dinainte avea şi consecinţe, greu de înţeles acum şi greu de înţeles si atunci.

Îmi amintesc că am cunoscut un scriitor englez, John Brownjohn, care era, în timpul la care mă refer, şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Englezi. L-am cunoscut pe la mijlocul anilor ’80 într-o vizită pe care o făcea în România. Şi el mi-a spus: „Dacă aţi şti cât vă invidiez!”
„De ce?“, am întrebat eu mirată. „Pentru condiţia de poet, pe care o aveţi în România”. I-am spus: „Va bateţi joc de mine? Veniţi dintr-o ţară liberă, puteţi scrie orice…” (Eu chiar nu aveam dreptul să public atunci când vorbeam.)

Şi el mi-a răspuns: „Da, dar vă daţi seama că, dacă dumneavoastră spuneţi o silabă, toată lumea ciuleşte urechile să o audă şi o completează… În timp ce eu pot să stau în mijlocul străzii şi să strig toate adevărurile despre guvern, despre regină…

Cel mult mă vor înconjura maşinile, ca să nu mă lovească, nimeni nu mă va asculta!” Ei bine, societatea totalitară şi omniprezenta ei cenzură avea şi acest efect: crea o anumită legătură între cititor şi scriitor şi îi dăruia acestuia din urmă o anumită aură, care, după aceea, avea să dispară.
În orice caz, după ’89, cel puţin un an (teribilul an 1990!), cel mai greu pentru mine a fost să înţeleg că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului! Într-o libertate la care am visat tot timpul, în care poţi să spui orice, ceea ce spun – deşi este la fel de dramatic şi spun lucruri la fel de adevărate – nici pe departe nu mai are importanţa pe care o avea înainte.

Şi asta e evident, pentru că, înainte, poezia ţinuse loc de foarte multe lucruri.

Cum beam cafea cu înlocuitori, poezia era înlocuitor şi de religie, şi de istorie, şi de filozofie (pentru că ea avea la dispoziţie metafora, care e o comparaţie căreia îi lipseşte un termen, termen care era bănuit, inventat de cititor şi, în felul acesta, reuşea să treacă pe sub nasul cenzurii sau peste capul ei). În timp ce, în condiţii de libertate, toate aceste entităţi şi-au luat locul şi ea a rămas singură cu metaforele sale lipsite de întrebuinţare, în faţa unui public infim, un public de elită, publicul cititorilor de poezie. Mi-a fost foarte greu să înţeleg. Dar am înţeles şi cred că aşa este normal. Cealaltă era anormalitatea.

De aici însă şi până la a stabili valoarea în funcţie de marketing, adică a transforma mecanismele marketingului într-un seismograf al valorii, este un drum foarte lung, pe care nu mai pot să-l accept.

Am fost de curând la un târg de carte de la Madrid şi am fost foarte tristă că, în cadrul unei dezbateri care a avut loc si unde erau, în afară de mine, şi câţiva scriitori aparţinând unor generaţii de după Revoluţie, întrebată fiind din sală cum mi se pare literatura de după Revoluţie, eu am spus: „După un prim moment, în care părea că va fi greu să repornească, acum este o literatură de bună calitate, cu poeţi şi prozatori importanţi.

Problema ei – am spus eu – mi se pare a fi aceea că nu are încă adevărate instanţe critice.

Criticii importanţi de dinainte, criticii generaţiei ’60, au ajuns la stadiul istoriilor literare şi, în general, după zeci de ani în care, în fiecare săptămână, au scris despre câte o carte, nu mai fac asta. Iar cei care fac, cei care scriu cronici literare, încă nu au un prestigiu care să impună noi valori.”

Spre uluirea mea, colegii cu care eram la masă au replicat: „Dar asta-i minunat! S-a terminat cu stalinismul criticii, în care un om hotărăşte cine-i bun şi cine-i rău. Acum hotărăsc cei care cumpără cărţile!”

„Deci valorile trebuie stabilite de vânzare, de marketing? – am întrebat eu. Dar staţi puţin, critica este ceva care se face după publicare, în timp ce mecanismul de marketing este ceva care funcţionează înainte de a apărea cartea, ca să se vândă! Editura, dacă are bani, cumpără publicitate la diverse ziare de tiraj şi face pagini întregi, în care spune că va apărea o carte foarte importantă, care este un adevărat moment al literaturii noastre contemporane. Deci înainte ca cineva – cu excepţia editorului – să o citească, se hotărăşte cota valorică. Asta este ceea ce trebuie să-şi dorească un scriitor?”

Eu, personal, am trăit, în 1993, o experienţă care poate că e mult să spun că m-a traumatizat, în orice caz m-a făcut să-mi dau seama că nu există societate bună pe pământ şi că noi, cei care priveam de departe lumea liberă a Occidentului, ne facuserăm despre ea o părere exagerată.

Ei nu ne cunoşteau deloc, pentru că nu le păsa de noi, iar noi nu îi cunoşteam, pentru că îi idealizam.
Experienţa mea a fost următoarea: imediat după ’90, de altfel, încă din perioada interdicţiei, au început să-mi apară traduceri în diverse limbi. La ora asta am 46 de cărţi publicate în 24 de limbi. În Germania îmi apăruseră într-un timp scurt trei cărţi. Mi s-a propus să se traducă şi Sertarul cu aplauze.

După câteva luni am primit versiunea germană a romanului.

Doar că această versiune se termina altfel decât cartea mea. Şi astfel am aflat că se tăiaseră din ea 100 de pagini. 100 de pagini, fără să fiu anunţată. Iar când am protestat, editorul mi-a explicat cu cinism că în română cartea are 350 de pagini, că el nu avea de unde să ştie că în germană o să aibă 520 şi că orice carte peste 350 de pagini, pe care o publică, este pentru el o pierdere. Deci a tăiat ca dintr-un salam… Nu ştiu dacă, în caz că mi-ar fi spus, aş fi fost de acord să tai ceva, dar oricum, aş fi tăiat mai inteligent, mai cu sens… A tăiat pur şi simplu. A oprit cartea cu câteva capitole înainte de sfârşit.

Cred că nici în România nu sunt în stare să dau în judecată pe cineva, dar în Germania cu atât mai puţin…

Singura mea răzbunare a fost că, în toate interviurile pe care le-am dat după aceea în Germania, am explicat că, în timp ce o viaţă întreagă am luptat cu cenzura politică şi uneori mi s-a întâmplat să înving, acum mă aflu în faţa cenzurii economice, împotriva căreia nu am absolut nici o armă!
În acest sens cred că nu trebuie să renunţăm la sentimentul că scriitorii aparţin unei alte lumi, unei lumi independente, lumea cărţilor lor, iar această convingere trebuie să rămână la fel de actuală şi astăzi, ca şi înainte.

Şi cred că, în continuare, trebuie să ne apărăm independenţa.

Nu sunt deloc de acord cu felul în care se speră, ba de la un partid, ba de la altul, să facă nişte gesturi prin care să sprijine scriitorii. Există o soluţie mult mai simplă şi mai corectă: nu trebuie sprijinite decât bibliotecile. Să fie subvenţionate bibliotecile (academice, universitare, şcolare, judeţene, municipale, de cartier), ca să poată cumpăra cărţi. Astfel, pe de o parte, vor putea citi şi cei care nu pot să-şi cumpere cărţile, devenite foarte scumpe, iar, pe de altă parte, editurile, la rândul lor, vor prospera şi vor putea plăti autorii pe care, la ora actuală, aproape că nu-i plătesc.

Închei, cerându-mi scuze pentru titlul prea şocant al acestei conferinţe.

Am vrut să fie un semnal de alarmă, care să ne împiedice să uităm că trebuie să ne apărăm în continuare independenţa şi libertatea, ameninţate azi altfel decât erau ameninţate ieri, dar aflate mereu în pericol.
Să nu uităm că, apărându-ne pe noi, îi apărăm şi pe cititorii noştri, supuşi unei operaţii de spălare a creierului de cu totul altă natură decât în comunism, dar care poate avea mai mare succes decât în comunism, pentru că atunci victimele i se opuneau, în timp ce acum sunt fericite să vadă spectacole de divertisment.
Trebuie să rămânem în continuare atenţi la propria noastră definiţie.

 

Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Ana Blandiana

Alte articole le găsiți aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here