De ce trebuie să evităm ocaziile de a cădea în păcat

0
163
ocazieRecăderea este periculoasă. Cel ce s-a eliberat de o povară păcătoasă trebuie să aibă grijă să nu recidiveze. Puterea celui rău nu va înceta să-l ispitească din nou pentru a-l recâştiga. “Când duhul necurat, spune Mântuitorul, a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12, 43-45).

Dacă am reuşit să scăpăm, prin pocăinţă, de patimi, este de neapărată trebuinţă înfrânarea. Vorbind, de exemplu, despre înfrânarea pântecelui, Sfântul Ioan Casian spune: “De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia. Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature”. Aşa trebuie procedat cu toate celelalte trebuinţe fireşti care pot deveni, prin lipsa înfrânării, patimi.

Eliberaţi din robia patimilor avem nevoie de o adevărată artă în a ne feri de ele, de toate. Nici una nu trebuie neglijată, pentru că ele formează, oarecum, un întreg, un balaur cu multe capete, cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, căruia tăindu-i un cap scoate altul la iveală. Aşa că nu numai îmbuibarea pântecelui, care facilitează desfrânarea, ci toate – culminând cu slava deşartă – sunt periculoase. Aceasta din urmă e prezentă, adeseori, chiar când ni se pare că suntem eliberaţi de patimi. Ea creşte chiar pe locul unde au fost tăiate alte capete, hrănindu-se cu sângele lor, ea poate răsări chiar din smerenie.

Este nevoie, deci, de înfrânare pentru a nu recădea în patima de care te-ai eliberat şi care devenise ca o a doua natură. Literatura duhovnicească ne pune la îndemână multe întâmplări de felul acesta. Avva Dorotei ne relatează un caz tipic.

Un tâlhar s-a călugărit. I-a părut rău de viaţa lui ticăloasă, s-a spovedit şi a intrat în obşte hotărât să nu mai fure. Ne relatează Părintele ce s-a întâmplat apoi: “Într­-o zi a venit la mine fratele şi mi-a zis: iartă-mă şi roagă-te pentru mine căci eu fur pentru a mânca. Eu i-am zis: de ce furi? Ţi-e foame? Da, mi-a zis el, mi-e foame înaintea mesei rânduite pentru fraţi, şi nu pot cere de mâncare mai devreme. Eu i-am zis: de ce nu mergi să vorbeşti cu avva? El a spus: mi-e ruşine. Eu i-am zis: vrei să mergem împreună? Mi-a răspuns: cum vrei tu părinte.

Am mers deci, să-i spunem avvei şi el mi-a zis: fii bun şi ocupă-te de el. Atunci l-am luat cu mine şi în prezenţa lui i-am spus chelarului: fii bun şi de câte ori va veni acest frate la tine, nu importă la ce oră, dă-i tot ce doreşte, şi nu-i refuza nimic. Chelarul m-a ascultat, zicându-mi: dacă-mi porunceşti, eu o să fac. Fratele cu pricina a făcut acest lucru câteva zile, apoi s-a reîntors să-mi zică: iartă-mă părinte, eu am reînceput să fur. Eu i-am zis: de ce? Nu-ţi dă chelarul tot ce vrei? Ba da, dar mi-e ruşine de el. L-am întrebat atunci: dar de mine îţi este ruşine? Nu! Mi-a spus el. Eu i-am zis: ei bine, când ai nevoie de ceva vino şi ia de la mine, şi nu mai fura. Eu atunci aveam ascultarea la infirmerie. Fratele venea deci la mine şi lua tot ce dorea.

Totuşi peste câteva zile a reînceput să fure şi a venit la mine foarte trist şi mi-a spus: iartă-mă că eu iarăşi fur! Eu i-am zis: de ce frate? Nu-ţi dau eu tot ce-ţi trebuie? El a răspuns: ba da. Şi eu i-am zis: atunci de ce furi? Eu mi-a zis: iartă-mă, nu ştiu de ce, aşa din senin, fără motiv. Atunci eu l-am întrebat: spune-mi sincer, ce faci cu cele furate? Le dau asinului să le mănânce.” Cu bietul frate s-a întâmplat ce spusesem mai înainte: păcatul devenise ca o a doua natură.

Patima furatului devenise pentru el un mod de viaţă. Chiar după intrarea în mănăstire, în primă fază, nu s-a putut înfrâna. Totuşi, mai apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit această neputinţă.

Este foarte important, pentru a te putea înfrâna de la păcatele spovedite, să te fereşti de ocazii. Este elementar, dacă doreşti să scapi de apucăturile rele, să eviţi locurile care ţi-au facilitat căderea şi persoanele cu care ai păcătuit. Nu va fi deloc uşor, pentru că obişnuit cu un anume mediu şi cu dulceaţa păcatelor, o să le simţi lipsa.

Ne autoamăgim atunci când credem că ne putem elibera de patimi frecventând locurile şi persoanele care ne-au făcut să cădem. Trebuie să ajungem în o asemenea stare sufletească încât să urâm păcatele. Este foarte sugestiv în acest sens Sfântul Isaac Sirul, care ne spune că este un paradox a vrea să scapi de patimi, dar a dori pe mai departe prilejurile lor. “Păcatele nu le iubim, dar pricinile ce le aduc în noi le primim cu plăcere. De aceea cele din urmă se fac pricinuitoare ale celor dintâi prin lucrarea lor. Cel ce iubeşte prilejurile patimilor se supune fără voie patimilor şi se face rob lor. Cel ce-şi urăşte păcatele sale încetează a le face, şi cel ce le mărturiseşte dobândeşte iertarea”. (49)

Pentru un beţiv prilejul de a păcătui este cârciuma, pentru un narcoman “gaşca” şi discoteca. Aceleaşi medii facilitează desfrâul şi alte păcate. Numai că pentru a-l smulge pe tânăr din “gaşcă” şi din discotecă trebuie să-i oferi altceva. Să-i oferi o comunitate în care să se simtă bine, să-i oferi prilejul unei comuniuni sfinte.

Dacă-l laşi în mediul viciat, pe omul ce a reuşit să se smulgă din păcat, este foarte probabil că va recădea. Tovarăşii de desfătări îl vor persifla, îi vor demonstra că ceea ce face este “anormal”, că a renunţat la “libertatea” pe care o are omul de a duce o viaţă “normală”. Despre aceştia Sfântul Petru zice că “sunt izvoare fără apă şi nori purtaţi de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns. Căci rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire.

Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunea lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor.

Este sugestivă, în ce priveşte frecventarea locurilor şi a societăţilor care te-au făcut să cazi, următoarea întâmplare, cu un căruţaş. Nenea Ion trăia din cărăuşie, el şi familia lui. Din nefericire s-a dedat la băutură. Când încheia o zi de muncă oprea căruţa în faţa cârciumii şi-şi irosea banii cu prietenii. Soţia şi copiii erau exasperaţi: venea beat acasă şi făcea scandal. Situaţia devenise insuportabilă.

Din fericire a înţeles şi el că nu e bine. S-a dus la biserică, s-a spovedit şi s-a hotărât să fie bun. Părintele duhovnic i-a dat un canon simplu, dar eficient: să nu mai treacă prin faţa cârciumei.

Şi-a ţinut canonul cu străşnicie o vreme. Când însă a socotit că nu mai e nici un pericol, că pofta de băutură i-a trecut, într­o seară n-a mai ocolit uliţa cu cârciuma. Îi era mai drept drumul spre casă prin faţa cârciumei. Întâmplarea a făcut ca în curte să fie unul dintre vechii lui prieteni. Acesta-l zării şi-l cheamă: “ştiu c-ai devenit sfânt, şi nici nu te îmbiu să bei, dar opreşte o leacă să schimbăm două vorbe”. S-a oprit, a intrat în curte, au schimbat două vorbe, apoi mai multe şi, îmbiat fiind doar să guste, a gustat dintr-un pahar cu ţuică. Gustarea i-a fost fatală. I-a revenit apetitul pentru băutură şi starea lui de pe urmă a ajuns mai rea decât cea dintâi.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu celelalte patimi, atât de răspândite astăzi: consumul de droguri, desfrâul, fumatul şi pentru tinerii necăsă-toriţi, masturbaţia.

Consumul de droguri are efecte catastrofale. Cel ce ajunge dependent de ele este într­o stare mai rea decât un alcoolic. Şi alcoolicul devine dependent de băutură, dar cu un efort susţinut, poate scăpa. Narcomanul mai greu. El este în stare să fure, să intre-n afaceri dubioase, pentru a-şi procura narcoticele necesare. În acest caz este fatal începutul, care poate-i din curiozi-tate. O singură ţigară cu stupefiante, o mică doză luată în băutură, este fatală. Ea va cere altele şi altele. Omul se dărâmă sufleteşte şi trupeşte.

În cazul tuturor patimilor amintite, repet, este necesară evitarea ocaziilor de a recădea. Localurile şi prietenii care te-au dus la cădere trebuiesc evitate. Spune Domnul Hristos acest lucru: “Dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul veşnic.

Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în ghenă” (Matei 18, 8-9). Este evident că-i vorba, aici, de o exprimare metaforică. Ochiul, mâna, piciorul, sunt persoane apropiate, de care foarte greu te poţi dispensa.

Citim în “Carte foarte folositoare de suflet” că un om înstărit trăia de mută vreme cu o slujnică. El era, totuşi, un om care-şi punea problema religioasă. Când se spovedea, duhovnicii îl sfătuiau să întrerupă această relaţie păcătoasă. Petru el era însă foarte greu. Iar duhovnicii îl opreau de la împărtăşanie.

S-a găsit, mai apoi, un duhovnic iscusit care i-a zis: “Ştiu că duhovnicii tăi de până acum au fost aspri şi n-au voit să te dezlege, eu te dezleg cu condiţia să pleci la ţară cincisprezece zile, iar slujnica să rămână acasă. A acceptat omul şi, după cincisprezece zile, a venit bucuros şi triumfător la duhovnic, ca şi cum ar fi fost din nou fecior.

Duhovnicul i-a zis iarăşi: “văd că poţi lupta împotriva patimii, şi am intenţia să-ţi dau voie să te împărtăşeşti, dar pentru a mă putea lămuri definitiv, trimite-o pe slujnică cincisprezece zile la ţară şi tu rămâi în oraş”. După ce au trecut şi aceste zile, bucuros fiind omul de biruinţa sa, duhovnicul a avut cu el o discuţie foarte serioasă, convingându-l să se însoare cu o femeie potrivită. Tactul duhovnicului de a-l scoate din mediul ce-i producea această cădere a dat rezultat.

Dinamica despătimirii, Andrei Andreicuț

Jurnal Spiritual

V-ar putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here