De ce preţuim suferinţa

0
140

suferintaSuferinţa este un rău necesar, este inevitabilă şi noi suntem parte activa din ea.

Suferinţa este rezultatul lipsei noastre de maturitate, este un catalizator care ne semnalează că mai sunt multe de făcut. Deci noi suntem cei care deţinem controlul asupra ei. Trăim în suferinţa pentru că tot noi o provocăm. Acţionăm cu rănile nevindecate ale corpului nostru. Dacă nu vom conştientiza acest lucru – că atât originea, cât şi soluţionarea ei sunt externe – vom începe să credem că  merităm ceea ce ni se întâmplă.

Fiecare dintre noi îşi poate aminti de o zi, ce urma să fie bună şi pe care am distrus-o inutil prin crize nefondate de nervi şi paranoia. Intrăm repede în panică, fără să fie neapărat nevoie. Trebuie să încercăm să acordăm mai multă importanţă lucrurilor care merită cu adevărat.

Dar de unde provine această ipoteză?

În general, emoţiile reprimate ne provoacă suferinţă. Acumulam aceste sentimente pe care nu am învăţat să le acceptăm şi pe baza cărora ne clădim convingerile despre noi înşine. Atât timp cât suntem conştienţi că ceva „nu este în regulă” şi ne lăsăm apoi conduşi de această idee (ex. o oportunitate pierdută deschide calea către o alta şi mai potrivită), vom trăi cu sentimentul că nu suntem destul de buni. Cheia succesului este să realizăm că „facem asta pentru propria noastră persoană”.

Suntem blocaţi în mentalitatea că ne lăsăm influenţaţi de circumstanţe externe, în loc să ne dăm seama că le putea împiedica. Continuăm să gândim obiectiv atunci când trebuie să facem faţa unei probleme de nerezolvat, nefăcând nimic altceva decât să agravăm situaţia.

Durerea nu ne poate influenţa dialogul intern şi nu ne putem lăsa conduşi de gânduri vicioase şi involuntare, dar de fiecare dată când facem asta, ne lăsăm pradă emoţiilor. Proiectăm ceea ce a fost în ceea ce este.

Se instalează sentimentul de separare de propriul ego, conştientizarea că ceea ce am experimentat nu este de fapt ceva la îndemână, ci doar proiecţia subiectivă şi temporară că, oricare ar fi problema, trebuie să suferim.

În mod ironic, opusul suferinţei nu este bucuria, ci acceptarea.

Pentru că altfel, nu vom face decât să punem şi mai mult gaz pe foc. Ne vom reîntoarce în punctul de plecare al reprimării suferinţei. Ţinându-i piept, ea devine din ce în ce mai puternică.

Ne este greu să credem că merităm să fim fericiţi şi vom continua să atragem şi să provocăm suferinţă. Aceasta dicotomie este naturală şi umană. Dacă însă ne încăpăţânam să gândim că este imposibil de depăşit, vom suferi la nesfârşit. Dacă preţuim suferinţa drept mijlocul de a fi mai umani, atunci aşa să fie. În realitate, nu ceea ce ne distruge ne face umani, ci acel ceva din care renaştem.

Marcus Aurelius spunea: „Nu alege să fii rănit, şi nu te vei simţi rănit. Dacă nu simţi rănile, înseamnă că nici nu ai fost rănit”.

Sursa: http://thoughtcatalog.com

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here