Mântuitorul Iisus Hristos, atunci când suntem preocupaţi de milostenie, de fapte bune, de rugăciune, de participare la sfintele slujbe, ne învaţă că toate acestea să le facem discret, natural. Nu spre slava deşartă, şi nici din oportunism.
Domnul zice: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: „Şi-au luat plata lor!”. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns, şi Tatăl tău, Care vede cele ascunse, îţi va răsplăti ţie”.
Sfinţii Părinţi ne dau nenumărate exemple din care reiese foarte bine învăţătura că nu trebuie să facem milostenia noastră, sau faptele noastre bune, cu intenţia de-a fi lăudaţi de oameni.
Iată, de pildă, în Pateric, în care suntem învăţaţi că nu trebuie să ne arătăm viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, citim lucrul următor: „Zis-a un bătrân oarecare: Cel ce îşi descoperă şi îşi arată faptele sale cele bune pentru fericirea, lauda şi slava oamenilor, acela este asemeni cu omul care seamănă sămânţa pe deasupra pământului şi nu umblă cu grapa peste dânsa ca să o acopere şi venind păsările cerului mănâncă toată sămânţa şi-i rămâne în zadar toată osteneala. Iar cel ce îşi tăinuieşte şi-şi ascunde faptele sale bune, acela este asemenea omului care, semănându-şi sămânţa, îndată o acoperă cu ţărână şi ea rămâne, răsare, creşte şi rodeşte”.
Tot acelaşi lucru ne învaţă Domnul Hristos să-l facem şi când este vorba de rugăciune, de viaţa noastră spirituală, de participarea noastră la sfintele slujbe. În Evanghelia după Matei, citim: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor. Adevărat grăiesc vouă: „Şi-au luat plata lor!” Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”.
Referitor la rugăciunea festivistă, făcută pentru lauda oamenilor sau din motive propagandistice, găsim tot în Pateric lucrul următor: „Un bătrân oarecare duhovnicesc, dintr-o mănăstire, a văzut odată la fereastra chiliei unui frate doi draci, care stăteau şi ascultau la fereastra fratelui, şi ascultând puţin, începeau a ţopăi şi a tresălta. Ascultau iar, şi iar începeau a sălta. Şi aşa făceau de câtva vreme. Iar bătrânul văzând, s-a sculat de unde şedea şi privea şi a mers la chilia acelui frate să vadă pricina pentru care se bucură şi saltă spurcaţii diavoli. Şi apropiindu-se bătrânul de chilia fratelui, dracii văzându-l venind asupra lor, ruşinându-se, s-au dat în lături ca nişte câini, unul într-o parte, altul într-alta şi aşa despărţindu-se au fugit. Iar bătrânul, apropiindu-se de fereastra chiliei fratelui, unde stăteau săltând acei draci, l-a auzit pe fratele în chilie citindu-şi pravila cu glas mare la fereastră şi îndată a priceput şi a cunoscut bătrânul că pricina bucuriei şi săltării spurcaţilor draci este citirea fratelui cu glas mare, la fereastră. Şi intrând la dânsul în chilie, l-a găsit stând la fereastră şi citind. Fratele îndată lăsându-şi citirea, s-a apropiat după obicei cu smerenie. Atunci bătrânul i-a zis: „Fiule, mai de folos ţi-ar fi ţie de te-ai culca în chilia ta şi să dormi toată ziua, decât să citeşti cu aşa sunet în glas, precum citeşti. Că nu-ţi este de nici un folos. Ci este bucurie şi veselie şi săltare dracilor. Acum, iată, am izgonit doi draci de la fereastra ta care se bucurau şi săltau ascultând şi auzind glasul citirii tale, pe care i-am văzut de la chilia mea ascultând şi săltând la fereastră. Dinadins am venit la tine, fiule, ca să-ţi părăseşti acest fel de rugăciune şi să-ţi citeşti pravila şi rugăciunea în taină, după cum ne-a poruncit nouă Domnul Iisus Hristos şi Sfinţii Părinţi, iar nu cu fală, întru auzirea oamenilor şi a dracilor”.
S-ar putea cădea însă într-o altă extremă, şi anume, motivându-ne că nu facem milostenie, pentru că ne văd oamenii; că nu ne rugăm, pentru că ne văd oamenii; pasămite fiind foarte atenţi la cuvântul Scripturii. Deci, s-ar putea să nu ne rugăm şi să nu facem milostenie. Mântuitorul a zis să nu facem lucrurile acestea din motiv de slavă deşartă, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să facem milostenie, chiar dacă ne vede lumea atunci când n-o putem face altfel. Şi nu înseamnă că nu trebuie să mergem la biserică, să ne rugăm. Nu ne lăudăm cu evlavia noastră, nu ne lăudăm cu numărul de rugăciuni pe care le citim, dar asta nu înseamnă că, dacă ne văd oamenii mergând la biserică, rugăciunile noastre nu sunt primite.
În acest sens, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind tocmai aceste cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos: „După ce a spus: „Să nu faceţi lucrul acesta înaintea oamenilor”, a adăugat: „spre a fi văzuţi de ei”. S-ar părea că spune a doua oară ceea ce a spus mai înainte. Dar dacă te uiţi cu luare aminte nu spune acelaşi lucru, ci altceva întâia oară şi altceva a doua oară. Şi acest cuvânt cuprinde multă siguranţă şi o nespusă purtare de grijă şi cruţare. Căci poţi face milostenie şi înaintea oamenilor şi să n-o faci spre a fi văzut de ei; şi poţi să n-o faci înaintea oamenilor şi totuşi s-o faci spre a fi văzut de ei. Pentru că nu-i pedepsită sau încununată simpla faptă, ci gândul e încununat. Dacă Hristos n-ar fi făcut această precizare, atunci mulţi s-ar fi trândăvit de-a mai face milostenie, pentru că, negreşit, nu-i cu putinţă ca în orice împrejurare milostenia ta să fie tăinuită. De aceea, Domnul te dezleagă de această nevoie, nu în săvârşirea milosteniei, ci în gândul cu care o faci; şi după gând hotărăşte paguba sau răsplata. Şi ca să nu spui: „Ce pot face dacă mă vede altul?”, Domnul îţi spune: „Nu cer asta, ci gândul tău şi felul în care faci milostenia”. Dumnezeu vrea să-ţi formezi sufletul şi să te scape de boală.
Aşadar, după ce ne-a oprit să facem milostenie pentru a fi văzuţi de oameni, după ce ne-a arătat paguba unei astfel de fapte atunci când o facem în zadar şi fără de folos, ne înalţă iarăşi gândurile, amintindu-ne de Tatăl şi de cer”.
Aşadar, milostenia trebuie făcută; rugăciunea trebuie făcută; gândul cu care o faci trebuie să fie cel bun. Adică să n-o faci pentru a fi văzut de oameni, spre a fi lăudat de oameni. Dar să o faci şi în faţa lor, dacă n-o poţi face altfel. Pentru că, atunci când o faci în mod natural şi cu cuvenita smerenie, este primită de Dumnezeu.
Dinamica Împărăției, Andrei Andreicuț
[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”
