De ce au elefanții urechile mari?

De ce au elefanții urechile mari?

Evoluția, rodul hazardului

Dacă animalele evoluează de-a lungul mileniilor, acest lucru se datorează hazardului geneticii, amestecurilor, mutațiilor și adaptărilor. Chiar dacă rezultatele pot fi stupefiante, ele nu se datorează unei voințe anume, nici a animalului, nici a naturii înseși.

În timpul unei perioade de penurie, indivizii capabili să digere un tip nou de aliment vor avea un avantaj adaptativ care le va permite să supraviețuiască.

Acest caracter, prezent la majoritatea supraviețuitorilor, se va transmite și va continua să evolueze de la o generație la alta. Rumegătoarele (vaci, oi, căprioare, lame, girafe…) și-au dezvoltat astfel un stomac cu patru încăperi, cu care pot digera în mod adecvat celuloza conținută în vegetația pe care o mănâncă.

Elefanți africani în Botswana

Urechile elefanților

Elefanții africani, care trăiesc în savană, au urechile mari de peste un metru, prin care evacuează căldura corporală. În schimb, elefanții asiatici au urechile mai mici, ca să nu și le rănească în junglă. Aceste două specii, deși înrudite, au evoluat independent, în locuri geografice distincte, și nu se mai pot reproduce între ele.

Există cinci specii de rinoceri: în Africa, cel alb şi cel negru, în Asia, cel de Sumatra, cel de Java și cel indian.

De câteva zeci de mii de ani, acestea au evoluat separat. Astfel, speciile nu au nici același număr de coarne, nici același mod de hrănire.

Rinocerul alb, originar din Africa de Sud

Cocoașa cămilei

În familia camelidelor, cămilele sunt reprezentate prin mai multe specii: cămilele bactriane (Camelus bactrianus și Camelus bactrianus ferus) au două cocoașe de grăsime și lâna deasă (lungă de până la 30 cm), ceea ce le permite să supravieţuiască la temperaturile foarte joase ale stepelor eurasiatice. Dromaderul (sau cămila din Arabia) este mai mare, are o singură cocoașă și trăiește în deșerturile calde.

Toate aceste cămile au însă particularitatea că rezistă foarte bine la secetă grație capacității lor de a evita pierderile hidrice (urină concentrată, scaun uscat, aburii respirației recuperați…) și de a-și regla temperatura corporală, care poate varia cu câteva grade.

De asemenea, celulele lor sangvine au o formă specială: nu explodează când, după mai multe săptămâni în care cămilele nu s-au adăpat, înghit 150 de litri de apă în zece minute!

 

Urs brun, urs alb

Arctica („Ținutul urșilor” în greacă) și-a datorat întâi numele constelației Ursa Mare, care indică nordul. Coincidență! Este, în realitate, și ținutul urșilor… polari. Adaptați la viața pe banchiză, aceștia au o blană depigmentată, care, pe zăpadă, constituie un camuflaj, dar o piele neagră, care le permite să absoarbă eficient căldura solară.

Hrana ursului este limitată de mediul înconjurător, dar labele palmate și blana lucioasă fac din el un excelent vânător de foci.

Ursul brun, vărul său, este terestru și și-a conservat o alimentație omnivoră (bace, pește, ciuperci…), pe care o consumă în cantități mari pentru a face rezerve care să-l ajute să supraviețuiască hibernării.

Urși polari la Polul Nord

Toate veninurile sunt mortale?

Pe Pământ există peste 150 000 de animale veninoase (meduze, insecte, broaşte…). Fiecare venin este compus dintr-un cocktail de peste 500 de enzime și toxine, care pot provoca paralizie, necrozarea țesuturilor, hemoragie sau, invers, coagulare sangvină. Un proiect european, Venomics, inventariază și pune la dispoziția cercetătorilor compoziția veninurilor și milioanele de toxine care le formează. Obiectivul? Noi aplicații pentru alinarea durerii, tratarea diabetului, a hipertensiunii, a cancerului…

”Aveți încredere…”

La șarpe, peste 20 de gene sunt implicate în producerea veninului. Cu ajutorul veninului, el își imobilizează mai repede prada și apoi o digeră eficient, în ciuda dimensiunii, uneori mari, a acesteia.

 

Alte articole puteți găsi și aici.

Zapping prin științe, Ivan Kiriow și Léa Milsent

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here