”De câte ori cădem, să ne ridicăm; de câte ori greşim, să ne căim”

0
452

ridica-teDoi duşmani apar în viaţa oamenilor, când sunt traşi la răspundere pentru faptele lor cele rele: ruşinea şi teama. Ruşinea de a nu fi dispreţuiţi şi teama de a nu fi descoperiţi şi pedepsiţi. Aceşti duşmani au apărut în conştiinţa primilor oameni şi apar în conştiinţa fiecăruia dintre noi, când ne gândim să ne apropiem de taina spovedaniei, de taina iertării păcatelor. Deşi greşim şi ne încărcăm zilnic de multe păcate, făcute cu vorba, cu mintea ori cu fapta, lăsăm să treacă timpul şi trec anii, pentru mulţi trece viaţa toată, fără să se descarce de povara păcatelor şi fără să se spele de întinăciunea care se depune pe haina cea nevinovată a sfinţeniei din noi, din clipa sfântului botez. Această zgură, acest balast greoi ne închide porii sensibilităţii noastre lăuntrice şi nu mai putem respira văzduhul cel duhovnicesc, devenind ca un pământ pustiu şi sec, cum spune psalmistul, în care nu mai poate încolţi nici un gând sfânt, nici o râvnă, nici un rod din cele cereşti. Nu mai putem crede în Dumnezeu, nu mai putem iubi cu adevărat nici pe  oameni şi nici pe Dumnezeu. Păcatele ascunse şi nemărturisite sunt ca nişte şoareci care rod în noi rădăcinile faptelor noastre bune, dacă le avem. Şi în locul lor odrăslesc şi cresc în noi faptele cele rele, cu toate urmările lor nenorocite pentru viaţa noastră de aici şi de dincolo. Aici ne amărăsc viaţa şi ne înstrăinează de Dumnezeu, iar dincolo de mormânt propriile noastre fapte rele ne vor acuza ca nişte demoni cumpliţi în ziua Judecăţii. Şi nu vom putea scăpa de ele, cum spune sfântul Efrem Sirul. Faptele noastre bune vor fi ca nişte îngeri buni, iar faptele noastre rele vor fi ca nişte îngeri răi. Se ţin de noi scai şi spun: „ale tale suntem”, „tu ne-ai făcut”! Şi dacă sunt mai multe rele, ne pierdem. Dacă sunt mai mulţi îngeri buni, mai multe fapte bune, Dumnezeu ne ajută şi, în cumpăna aceasta a dreptăţii Lui şi a dragostei Lui, scăpăm de acea pedeapsă, de acea osândă la care suntem ameninţaţi mereu în Sfintele Scripturi.

La tăinuirea păcatelor ne îndeamnă şi firea noastră păcătoasă şi ne ajută şi vrăjmaşul diavol, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur spune că el ascunde ruşinea oamenilor când vor să păcătuiască. Iar după ce au săvârşit păcatul, tot el, vrăjmaşul diavol, le aduce aminte că trebuie să se ruşineze de ceea ce au făcut, ca să nu fie sminteală pentru duhovnicii lor, faţă de care trebuie să apară ca nişte persoane cinstite şi cuminţi. Iar această socoteală este o mare greşeală, fraţi creştini, şi o mare înşelare, pentru că este bine să ne ruşinăm de oameni şi să ne temem de Dumnezeu atunci când săvârşim păcatul sau înainte de a săvârşi păcatul, nu după ce l-am săvârşit. Pentru că ce ruşine poate fi când vrei să scapi de o boală şi te arăţi doctorului aşa cum eşti, vrând să te vindeci? Ce ruşine poate fi când vrei să te speli de necurăţiile din suflet, să ieşi din slujba diavolului şi să intri în slujba lui Dumnezeu? Şi-a pierdut oare cinstea marele proroc David care şi-a mărturisit păcatele în public, cu psalmul 50, sau sfântul Apostol Pavel sau Maria Magdalena sau Fericitul Augustin sau Maria Egipteanca sau alţi mari păcătoşi care s-au recunoscut ca mari păcătoşi în public,  mărturisind păcatele lor? Dimpotrivă, ei sunt mari în faţa lumii întregi şi sunt Sfinţi înaintea lui Dumnezeu, tocmai pentru curajul şi sinceritatea cu care şi-au mărturisit greșalele şi fărădelegile lor.

Pentru ca spovedania noastră să însemneze cu adevărat o curăţire şi o reînnoire sufletească lăuntrică trebuie, mai înainte de a merge la spovedanie, să ne pregătim. Cum să ne pregătim? Unii dintre dumneavoastră ştiu acest lucru. Sunt nişte ghiduri chiar, în care sunt înşirate o mulţime de păcate făcute de diferiţi. Citindu-le, te recunoşti în ele şi notezi pe o bucăţică de hârtie cele ce-ţi aparţin ţie. Şi la unii se adună patru sau opt pagini, pe hârtie mare. Aşa, când vii nepregătit, neprevenit, ţi se pare că nu ai făcut nimic. Vezi în ce constau aceste păcate, această pulbere fină şi murdară care cade pe suflet, culegând din aceste ghiduri sau din meditaţiile tale [relele] din viaţa ta, îţi dai seama cât de păcătos eşti înaintea lui Dumnezeu.

Sfinţii, care au fost sfinţi şi au făcut minuni, se rugau în preajma morţii lor  (că  erau  anunţaţi),   să le prelungească Dumnezeu viaţa încă cu câteva zile ca să se poată pocăi, pentru că îşi vedeau aievea faptele lor în cele mai mici amănunte. Noi însă, dacă n-am ucis, dacă n-am furat nu ştiu ce lucru foarte scump şi mare, dacă n-am avut un proces răsunător (…), nu suntem păcătoşi. Însă păcatele noastre sunt foarte multe, foarte dese şi foarte uşor se lipesc de sufletul nostru, aşa că praful sau ca părticelele de cărbune într-o uzină, se depun una peste alta şi ne simţim negri şi pe chip, şi pe mâini, şi pe trup. Când ne spălăm abia vedem câtă negreală curge după spălarea mâinilor noastre. Cam aşa sunt şi aceste păcate care se adună în firea noastră lăuntrică, de care trebuie să scăpăm. De aceea, e bine să ne facem înaintea spovedaniei această listă de păcate, s-o avem la îndemână, pentru ca şi vrăjmaşul diavol le mai acoperă: „Asta?! Toată lumea face păcate din astea”! Dacă fac, de pildă, femeile, iertaţi-mă, avortul, toată lumea face avorturi. Dacă fac alte ticăloşii, cât mai murdare şi mai ascunse — „toată lumea face aşa, am făcut şi eu”. Acolo, la Judecată, fiecare va da seamă de propria lui persoană, indiferent de ceilalţi. Aşa încât să cobor în mine, să văd în ce constă propria mea greşeală, s-o mărturisesc plângând, să hotărăsc că, după aceea, să n-o mai săvârşesc niciodată, altfel nu mi se iartă.

Tot aşa, înainte de spovedanie, fraţi creştini, e bine să ne împăcăm cu duşmanii noştri. Pentru că sunt uri din acestea tăcute, în familii sau între prieteni, foşti prieteni sau în grupări mai mari. Şi ţin urile acestea multă vreme. Vii şi te spovedeşti, însă duşmanul te urăşte şi tu îl urăşti pe el, eşti mereu în dialog cu el şi nu te poţi ruga ca să fii iertat, pentru că nici tu nu ierţi. De aceea, înaintea spovedaniei este foarte necesar să ne iertăm cu toţi aceia cu care suntem împricinaţi. Şi, de asemenea, înainte de spovedanie trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu. Să ne rugăm să ne dea duhul umilinţei, al pocăinţei, că adeseori noi nu ne dăm seama că suntem păcătoşi. Fără această căinţă lăuntrică, spunem aşa, nişte lucruri… o spovedanie formală. Aceasta nu e vindecătoare pentru noi. Aşa încât această umilinţă, acest duh al lui Dumnezeu îl putem cere înainte de spovedanie, acest har, ca să ni se ierte nouă greşelile: fie după o carte de rugăciune, fie că ne rugăm noi înşine, cerând acest ajutor dumnezeiesc ca să ne putem coborî în noi, să ne putem recunoaşte propriile noastre păcate.

Când ne aflăm la scaunul mărturisirii, fraţi creştini, revenim la cei doi duşmani, frica şi ruşinea. Vine credinciosul şi vrea să mărturisească, însă îi e ruşine, îi e jenă să spună. Sunt unii care merg la câţiva duhovnici, spun la unul o parte, la altul o parte, ca să pară mai puţin vinovaţi. Fraţi creştini, spovedania este activă pentru noi şi folositoare, când ne ducem anume să ne umilim acolo. Şi ne umilim nu în faţa preotului, nu atât în faţa lui, ci în faţa Judecătorului care este Mântuitorul Hristos. El e în chip nevăzut între noi, între credincios şi duhovnic, este Însuşi Mântuitorul Hristos care primeşte mărturisirea noastră, Lui ne mărturisim, El ne iartă. Preoţii sunt numai nişte mijlocitori între dumneavoastră, credincioşii, şi Mântuitorul Hristos. De aceea, când spui cu toată căinţa, Lui îi spui, pe El Îl rogi să te ierte. Şi El te iartă cu adevărat, dacă vede această revărsare din suflet, această căinţă adâncă din toată fiinţa ta. Pentru că duhovnicul este legat de acest secret al spovedaniei, nu spune nimănui ceea ce primeşte de la penitent, cel care se mărturiseşte. Sunt pedepse cumplite pentru duhovnic, până acolo încât i s-a tăiat limba unui duhovnic care a spus ceva de la spovedanie. În canoanele acestea care sunt de două mii de ani, sunt fel de fel de pedepse, (constrângeri, ca să fie păstrat acest secret al duhovniciei, spus numai între credincios, duhovnic şi Iisus Hristos Mântuitorul nostru, care iartă păcatele noastre.

Mărturisirea ortodoxă, vorbind despre foloasele pocăinţei, spune aşa: „Cel dintâi folos este acesta: precum prin păcat pierdem nevinovăţia pe care am căpătat-o prin sfântul botez, tot aşa prin pocăinţă dobândim din nou această nevinovăţie. Precum prin păcat ne lipsim de harul lui Dumnezeu, tot aşa prin pocăinţă îl primim din nou”, acest har, această înviorare totală din fiinţa noastră.

„Precum prin păcat cădem în robia diavolului, prin pocăinţă ne izbăvim din această robie”.

Şi, în sfârşit, „precum prin păcat intră în cugetul nostru ruşinea şi frica, tot aşa prin pocăinţă se întoarce în noi pacea şi bucuria şi îndrăzneala, asemănătoare cu aceea pe care o au copiii către părinţii lor”.

Ţinând seama de toate acestea, fraţi creştini, ne întoarcem cu umilinţă şi cu toată fiinţa noastră către înduratul Dumnezeu, cum spune Canonul cel mare. De câte ori cădem, să ne ridicăm; de câte ori greşim, să ne căim şi să ne rugăm lui Dumnezeu zicând: „Doamne, Tu care ştii cele ascunse ale inimii mele, care vezi rănile şi bubele şi zdruncinăturile inimii mele, tămăduieşte-mă Doamne, iartă-mă Doamne, curateste-mă Îndurate, înnoieşte-mă pe mine, cel învechit în rele. Mă rog, Doamne, «luminează-mă şi mă îndreptează pe mine la poruncile Tale şi mă învaţă, Mântuitorule, să fac voia Ta», că binecuvântat eşti în veci”. Amin!

Părintele Sofian Boghiu

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here