Davai ceas, davai moşia, c-asta ni-i tovărăşia…

0
412

Davai ceas, davai moşia, c-asta ni-i tovărăşia…

          Stimaţi cititori, vă propun azi, la Roata istoriei, să ne-aducem aminte de vremuri mult mai tulburi decât ceea ce trăim azi, pentru că, oricât de greu ne-ar fi în peisajul politichiei dâmboviţene care duce, din ce în ce mai des, ţara cu oiştea-n gard, trebuie să recunoaştem că nimic nu se poate compara cu anii de război şi cu greutăţile inerente de atunci şi cu cele ce au urmat… Întotdeauna poate fi şi mai rău decât credem!…

        Începând cu anul 1944, economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva „cizmei nemţeşti“ a crescut în rândul celor care, în primă fază, au sprijinit alianța cu Germania. Regele Mihai, care, inițial, nu s-a implicat şi nu a fost implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor de opoziție aflate în cvasi-ilegalitate şi cu comuniştii. La 23 august 1944 Regele Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite.
         În urma refuzului net al lui lui Antonescu, la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat. Mulţi cataloghează acest act ca fiind o lovitură de stat dar, deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea, în fapt a fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul regal anterior, iar prin urmare se cheamă că acțiunea a fost legală și nu o lovitură se stat. Imediat, el l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanți ai Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu. În aceeași zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat „Proclamația către țară”, prin care anunța revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Națiunile Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Acestea, însă, din păcate, nu au împiedicat nici o ocupație sovietică, rapidă şi rapace, nici luarea în prizonierat de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși, ulterior, în gulagurile din Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată.
        Comentând desfăşurarea evenimentelor din august 1944 din România, radiodifuziunea britanică relata, chiar în 23 august: „gestul României va avea efecte profunde”, iar postul de radio american din Europa, din aceeaşi seară, sublinia: „De acum înainte România este un nou aliat în tabăra Naţiunilor Unite, ea manifestând voinţa de a se alătura la lupta care se duce împotriva inamicului comun”. Fireşte că nu au suflat niciun cuvinţel despre cele ce aveau să urmeze apropo de împărţirea ulterioară, pe bază de procente pe celebrul şerveţel de la întâlnirea Stalin – Churchill din octombrie 1944 a sferelor de influenţă cu Ursul de la răsărit, întâlniri şi finaluri posibile agreate încă din mai 1944…
        Începând din aceeaşi seară, armata română a trecut la lupta împotriva germanilor. În perioada 23-28 august, lupte grele s-au dat pe Valea Prahovei, în porturile dunărene, în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Bucureştiul a fost teatrul unor puternice lupte între forţele germane şi trupele române. Lupte grele s-au dat la Şcoala Superioară de Război, Prefectura din Ilfov, bariera Rahova, pădurile Băneasa şi Otopeni. În urma operaţiilor militare au fost capturaţi 6.700 de militari germani, dintre care şapte generali şi 358 de ofiţeri. La 28 august, Bucureştiul era eliberat prin forţe proprii. Asta n-a oprit trupele sovietice, călare pe tancuri, să se declare ulterior, la intrarea-n capitală la 31 august, drept eliberatori…
     Şi a urmat legea celui mai tare şi care se simţea şi era „pe cai mari”… Semnarea Convenţiei de armistiţiu a avut loc, la Moscova, la 12 septembrie 1944, care declară România o ţară înfrântă în război, consacră anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 şi impune plata unor despăgubiri de război către URSS, în valoare de 300 milioane de dolari, urmând a fi achitate în decurs de şase ani, în produse petrolifere, lemnoase etc. A fost declarat nul Arbitrajul de la Viena „Transilvania sau cea mai mare parte a ei” revenind României. Trupele sovietice, conform aceleiaşi convenţii, urmau să staționeze pe teritoriul României 90 de zile, dar în realitate au rămas până în 1958.Prin eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare, la 25 octombrie 1944, s-a încheiat eliberarea întregului teritoriu transilvan.
        Participarea României la războiul antifascist s-a desfăşurat până la 12 mai 1945, perioadă în care ostaşii români au luptat pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi a unor zone din Austria. Pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, România a utilizat în operaţiile militare circa 560.000 de soldaţi. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei şi în munţii Tatra, soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Cu un efectiv total de peste 560.000 de militari, din care au pierit 169.822, armata română, care a parcurs peste 1.700 kilometri de la Marea Neagră până în cadrilaterul Boemiei, a eliberat peste 200.000 de kmp de sub ocupaţia străină (România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria), a traversat prin lupte grele circa 20 de masivi muntoşi, a forţat 12 cursuri mari de apă şi a eliberat 3.821 de localităţi, dintre care 53 de mari oraşe. Ostaşii români au provocat inamicului pierderi echivalând cu 15 divizii.
          La 9 mai 1945, când războiul s-a încheiat cu victoria Naţiunilor Unite, Armata Română se găsea în apropiere de Praga şi în estul Austriei. Prin Convenţia de Armistiţiu din septembrie 1944 şi, mai târziu, prin Tratatul de Pace de la Paris din anii 1946-1947, României i s-au impus condiţii grele de natură politică, economică şi militară din partea marilor puteri ale Naţiunilor Unite. Prin aceste acte internaţionale, se consfinţeau pierderile suferite de către ţara noastră în est şi sud-est, dar i se accepta, cu unele rezerve exprimate din partea puterilor anglo-saxone, revenirea nord-estului Transilvaniei în cadrul graniţelor sale, fapt realizat ulterior, cu jocul la şantaj al sovieticilor, în martie 1945.

         În urma Convenției de Armistițiu, care stabilea, la articolul 11, reparațiile de război datorate de România Uniunii Sovietice (300 de milioane de dolari), s-a semnat Convenția economică din 16 ianuarie1945„ asupra mărfurilor pe care România urmează să le livreze în compensarea daunelor cauzate de către România Uniunii Sovietice prin operațiile militare și ocuparea teritoriului sovietic.

         Ca şi după august 1939, la momentul Pactului Ribentropp-Molotov, după 23 august 1944 România s-a găsit într-o situaţie fără ieşire, fără alternative. În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale. Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că România trebuie să abandoneze iluzia „că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i-ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”. Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Ialta (1943), ei împărtăşindu-se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma „vin americanii”, o iluzie spulberată de realitatea ce a urmat…
       Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că „pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupele sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie „ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirma că: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”. În realitate însă, România continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite. De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă „nicio declaraţie a românilor despre încetarea acţiunilor militare”. La 31 august, generalul Sănătescu,numit deja premier, întâlnindu-se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său: „Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că până la semnarea lui suntem tot în război”.
       Abia la 12 septembrie 1944 Sănătescu putea scrie: „În fine, s-a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile”.Prin articolul 19 al Convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc „hotărârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania să fie restituită României”. La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi române, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintând în Ungaria. La 9 martie 1945, răspunzând unei scrisori ce-i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că „guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea guvernului român şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului român”.
        Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că România este decisă să-şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strânse cu URSS şi să participe la operaţiile militare pe frontul anhitlerist. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, când pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte: „Armatele române luptă foarte bine şi sunt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul”.
        Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km în trei săptămâni fără a întâmpina rezistenţă. În acelaşi timp, acţiunea României a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în opt săptămâni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei. Întrerupând aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizând practic un „al patrulea front în Europa”, România a scurtat durata războiului. Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma România într-o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de aliat, pe care însă nu l-a primit.
       Armata română a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus Corpul Aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainean. Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional. După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 Române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km în adâncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari români care au luptat în Ungaria au căzut 42.700, adică peste 20% din efectivul angajat în lupte. De la 18 decembrie 1944 şi până la capitularea Germaniei, românii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzând 66.500 (27% din efectiv).
       Economic, efortul românesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938. „Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că „dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, România se situează azi pe locul patru prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”. Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, „aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 130.000 de militari români, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel: „Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe câmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic până la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gândesc a-l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală”. Davai ceas, davai moşia, c-asta ni-i tovărăşia!…
          Convenţia de armistiţiu stabilea că România va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic. Dar în total aveam de plătit, pe lângă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane de dolari ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în România şi 50 milioane dolari ca alte plăţi. Despăgubirile de război urmau a fi plătite în şase ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.Sub conducerea guvernului Petru Groza s-au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte româno-sovietice. Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal. Mai târziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începând cu 1966 şi plătibile în mărfuri. Jaf la drumul mare!…
          La lichidarea sovromurilor, Moscova şi-a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei. În condiţiile imediat post-belice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite. Valuta şi devizele româneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale. Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari.
         În aceste condiţii extrem de grele, un aşa zis ajutor a venit din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre România şi URSS. Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale României ieşite din alianţa cu Germania. Datorită lor, în 1947 România realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%.
          Din totalul schimburilor comerciale româneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri. În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult. Numai reparaţiile la cazărmile ocupate de Armata Roşie până la semnarea tratatului de pace cu România (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de România echivalau cu 500.000 de raţii. În timp ce populaţia României suferea crunt de foame… Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoanele din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Târgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bârlad şi Focşani. În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazărmi şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.
       Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 90 de zile a tuturor forţelor aliate din România, URSS îşi rezerva dreptul de „a păstra pe teritoriul României forţele armate care i-ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”. Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.
      Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei române prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare. Între 1949 şi 1960, în armata română a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supraveghetori bine plătiţi. Aceştii „consiglieri” erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Forţelor Armate române, casele fiind mobilate şi dotate cu toate cele necesare traiului, prin plata părţii române. În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 ne-permanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161. Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958.
       În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.Aservirea României faţă de URSS a încetat în 1964, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării. Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii `70, dar şi de închiderea spre acelaşi vest, din anii `80. Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei „Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii româno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă „Maxim Gorki” şi a Muzeului româno-rus, înfiinţate în 1948.În relaţia cu URSS, România a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia şi a CAER-ului, cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizând amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

        Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa României la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întârziere a ţării noastre faţă de Europa. Şi nu e de neglijat, absolut deloc, faptul că „urmaşa” URSS, Maica Rusie se joacă cu chibriturile din ce în ce mai vârtos în apropierea noastră!…

Gânduri bune tuturor din „pridvorul” de sub Tâmpa!…Şi la bună revedere!

Al dumneavoastră,

Nicolae Uszkai

Alte articole găsiţi aici.

Surse:

Dinu C. Giurescu, „România în al doilea război mondial: (1939 – 1945)”, Editura ALL Educational, 1999

https://ec.europa.eu/programmes/proxy/alfresco-webscripts/api/node/content/workspace/SpacesStore/4a050216-c365-461e-81db-b43035fe1c6b/IO1%20-%20Cartea%20Asculta%20trecutul.pdf

https://www.idr.ro/publicatii/PRIZONIERII_ROMANI_URSS_1941-1956.pdf

https://adevarul.ro/cultura/istorie/relatia-romania-urss-supusa-fost-tara-fata-colosul-sovietic-venirea-ceausescu-1_538ef87f0d133766a8495fd2/index.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/locul-romaniei-in-planurile-sovietice-postbelice

https://www.balcanii.ro/2010/06/alianta-romaniei-cu-rusia-sovietica/

http://www.contributors.ro/cultura/cum-a-fost-jefuita-romania-de-ocupantii-sovietici-in-anii-1945-1958/

http://www.scritub.com/istorie/Al-Doilea-Razboi-Mondial-cauze1058625.php

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/23-august/romania-saracita-jaful-politica-de-stat-a-urss-fata-de-cei-invinsi-109490

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/despagubiri-de-razboi/

http://www.timisoaraexpress.ro/documentar/cum-a-platit-romania-cele-mai-mari-daune-de-razboi-catre-urss_16444

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/05/09/documentar-participarea-romaniei-la-cel-de-al-doilea-razboi-mondial-10-14-42

https://nccmn.fandom.com/ro/wiki/România_în_al_Doilea_Război_Mondial

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here