Darul Maicii Domnului

0
193

maica-domului1_0În tradiţia Bisericii, dar şi în tradiţia poporului, Maica Domnului este unul dintre personajele cele mai îndrăgite şi mai iubite, pentru care se înalţă, după Dumnezeu, cele mai multe rugăciuni; dovadă fiind numărul cel mai mare de persoane din întrega lume ce-i poartă numele, dar şi de biserici şi de mănăstiri cu hramul sărbătorilor acesteia.
Legenda de faţă nu istoriseşte povestea vreunui loc anume, ci ne relatează cum aici, pe pământ, Maica Domnului şi-a lăsat unul dintre darurile sale, într-un mod deosebit. În vremuri îndepărtate, la începuturile credinţei, când aceasta era mult mai curată, mai sinceră, după cum spune şi o zicală românească, „omul sfinţeşte locul”, când pământul nu era aşa de pervertit şi de întinat de păcatele oamenilor, Dumnezeu şi sfinţii Săi obişnuiau să coboare pe pământ, printre oameni, să le încerce credinţa şi să le răsplătească (şi aici), după faptele lor.
Aşa se face că, într-o zi, Maica Domnului, după ce Şi-a ales grădina minunată în Muntele Athos, plimbându-se pe pământ, ar fi poposit şi pe meleagurile ţării noastre. Se ştie foarte bine cât de mult o iubesc copiii pe Maica Domnului, dar şi cât de mult îi ocroteşte Ea şi le poartă de grijă, încă dinainte de botez.
Şi uite aşa, într-o după-amiază caldă de vară, undeva, într-un sătuc înconjurat de dealuri şi de păduri, pe o ulicioară, pe laviţa (băncuţa) de la poarta unei case, cinci copii – trei fete şi doi băieţi – cu vârste cuprinse între patru şi zece ani, povesteau, râdeau… Vântul adia uşor, aducând miresme parfumate din livezile dimprejur. Pe ulicioară se vedea venind încet o bătrânică. Avea mersul atât de uşor, de parcă nici nu atingea pământul. Se opri în dreptul copiilor, le dădu bineţe şi le ceru o cană cu apă. Copiii, bucuroşi, o primiră în jurul lor.
– Nu pare că aţi fi de pe aici, spuse băieţelul cel mai mare, privindu-i hainele lungi ce împărtăşeau un miros plăcut de tămâie.
-Ei, cam aşa este! spuse cu un glas pătrunzător de blând bătrânica. Vin de departe, dar sunt obişnuită cu drumurile. Tu cine eşti?
Băieţelul cel mare simţi o căldură imensă în inimă când bătrânica îl mângâie pe cap şi, lăsându-şi sfios capul în jos, îi răspunse aproape şoptit:
-Gheorghiţă, iar el e fratele meu, Ştefănel, adăugă apoi, cu mai mult curaj, arătând către celălalt băieţel mai mic.
Maica Domnului îl mângâie şi pe el pe cap ca o binecuvântare, ca de altfel, pe rând, pe toţi copiii când aceştia îşi spuneau numele. Fiecare, în parte, au simţit în inimile lor o căldură plină de dragoste şi de pace sufletească.
-Şi noi suntem surori, iar împreună, vecini, de pe-aici, spuse cea mai mare dintre fete, Ilenuca, făcând roată cu mâna, cuprinzând, parcă, toate casele din jur.
-Aşa ieşim noi în fiecare zi la poarta casei să ne jucăm… prinse curaj şi fata mijlocie, Irina.
-…şi să povestim, îi luă vorba din gură surorii sale, cea mai mică dintre copii, Ana, cu o voce cristalină şi uşor peltică, aproape cuibărită în braţele bătrânicii.
-Aveţi nume foarte frumoase, spuse cu aceeaşi blândeţe în glas Maica Domnului, şi apoi continuă privind-o pe cea mică: şi pe mama mea tot Ana o cheamă.
-Daaa… mama matale mai trăieşte? se miră Ştefanei.
-Cum să nu? Acolo sus, la Stăpânul nostru, zâmbi bătrânica, arătând cu privirea către cer. Voi ştiţi cine este Stăpânul nostru?
-Păi, Dumnezeu, nu? Cine altul? spuse sfios Gheorghiţă,, care de departe se vedea că învăţa bine la şcoală şi ştia multe despre Dumnezeu.
-Da, dragii mei, Dumnezeu-Mântuitorul Iisus Hristos…
-Vrei să ne spui o poveste cu Iisus Hristos?, îndrăzni şi Irina, care parcă intuise gândul Maicii Domnului.
-Vreţi să mai trec pe la voi?, întrebă bătrânica, zâmbind.
Toţi copiii aprobară în cor, plini de bucurie şi de entuziasm. Din ziua aceea, zi de zi, până la lăsarea serii, timp de o vară întreagă, copiii se întâlneau cu Maica Domnului, fără să ştie cine este, bucurându-se sincer de prezenţa Ei, acum pe laviţa vreunei case, acum la fântâna satului, la marginea păduricii din apropiere, În livadă, sub aroma fructelor pârguite, sau în poieniţa însorită de pe malurile unui pârâiaş ce se unduia răcoros în razele calde ale soarelui. Când bătrânica povestea, parcă toată suflarea din jur – păsărele, gâze, animale – se oprea în loc, ascultând-o.
-Astăzi, voi începe o istorioară despre un tânăr foarte curajos, care a omorât un balaur înfricoşător.
-Sfântul Gheorghe, recunoscu, bucuros de ce ştia, Gheorghiţă.
În fiecare zi, începând cu numele copiilor, Maica Domnului le spunea câte o istorioară din vieţile sfinţilor, dar şi despre viaţa şi învăţăturile Fiului Său. La plecare, îi mângâia blând cu mâna pe cap şi fiecare simţea o mireasmă nedescris de plăcută, izvorâtă parcă, din mâna ei. Zilele treceau unele după altele, iar copiii, cu fiecare zi, se umpleau duhovniceşte şi parcă, undeva, în sufletul fiecăruia, simţeau ceva ce nu puteau să exprime. Dar într-o zi, când toamna îşi anunţa venirea cu alai de frunze galbene, vânt ascuţit şi stropi de ploaie, bătrânica le spuse copiilor că nu va mai veni la ei, trebuind să meargă şi prin alte părţi, probabil la alţi copii.
-Şi când o să te mai vedem? întrebă nedumerită Ilenuca.
-Oricând veţi vrea, mergeţi la biserica voastră din sat şi mă veţi întâlni cu siguranţă acolo.
-Şi po… poveştile matale atât de frumoase? se fâstâci Ştefănel.
-Spuneţi-le voi de-acum tuturor copiilor şi oricui vrea să vă asculte.
-Lasă-ne un dar înainte de plecare, o rugă Irina, apucând-o de mână pe bătrânică.
-Toate aceste istorioare, pe care vi le las să le spuneţi şi voi mai departe, sunt darul meu cel mai de preţ. Să le spuneţi şi să învăţaţi din faptele minunate ale sfinţilor şi ale Mântuitorului Hristos.
-Dar vrem o amintire, te rugăm! spuse cu lacimi în ochi, Ana.
Maica Domnului oftă uşor şi şopti mai mult ca pentru sine: „ Dintotdeauna oamenii au vrut semne!” Bătrânica le deschise ochii şi aceştia o recunoscură pe Maica Domnului, aşa cum o ştiau de la biserică, din icoane. Apoi, zâmbi cu blândeţe, îi binecuvântă pe fiecare ca de obicei, lăsând în jur acea mireasmă dulce şi foarte plăcută, după care, trecând cu mâna prin aer roată, parcă binecuvântând toate cele din jur, se făcu nevăzută pe ulicioara satului ce ducea spre dealurile din zare, la îngemănarea zilei cu seara.
Copiii au rămas pe cărare privindu-o cu lacrimi în ochi şi promiţând că, de acum încolo, în fiecare seară, vor aduna şi alţi copii, povestindu-le ce au auzit de la bătrânică. A doua zi de dimineaţă, copiii au zărit în aproape toate curţile din sat, pe la ferestre, pe la garduri, tufe răzleţe de flori gingaşe, galbene cu alb. Chiar în seara următoare, ei s-au adunat la povestit, când, deodată, au simţit acel parfum, acea mireasmă ce venea totdeauna atunci când erau mângâiaţi.
-E Maica Domnului, şopti, plin de emoţie, Gheorghiţă.
-Da, da, da! Ea este, spuseră în cor toţi ceilalţi, spre nedumerirea celorlalţi copii. Dar nu o vedem?
-Poate ne-a lăsat ca dar mireasma ei, spuse în taină, Ilenuca.
-Veniţi, veniţi! Strigă, cuprinsă de emoţie, Irina, aflată lângă o tufa de flori misterioase, pe care nu se mai sătura mirosindu-le.
Toţi copiii s-au adunat lângă tufa, mirosind florile parfumate.
-E mâna, mâna Maicii Domnului, exclamă Ana, cuprinsă de un fior de emoţie, aducându-şi aminte cum mirosea mâna bătrânicii când îi mângâia.
– Da, mâna Maicii Domnului. E lucrarea Ei… Aceste flori minunate sunt darul Maicii noastre, cu mireasma ei, lăsate nouă oamenilor ca aducere-aminte că a trecut pe pământ, spuse, foarte hotărât şi plin de credinţă, Gheorghiţă.
Şi într-adevăr, de atunci, aceste flori pe care toată lumea le cunoaşte cu denumirea de „Mâna Maicii Domnului” îşi revarsă mireasma lor îmbătătoare doar seara, în zilele de vară, ca, măcar rostind numele Maicii lui Dumnezeu, oamenii ce o miros să îşi aducă aminte de Ei.
Darul Maicii Domnului, legende creştine, Laura Chîlnicean
[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here