„Dar cine-i aproapele meu?”

0
223

DSC03420Învăţătorul de Lege a vrut totuşi să aibă o lămurire, pentru că oamenii spuneau diferite păreri despre acelaşi lucru, răspundeau diferit la aceeaşi întrebare, şi L-a întrebat pe Domnul Hristos: „Dar cine-i aproapele meu?”. Şi Domnul Hristos nu a spus ca aproapele tău este orice om care vine în legătură cu tine, ci a spus o pildă, pilda cu samarineanul milostiv: un om oarecare cobora de la Ierusalim la Ierihon, pe drum a fost împresurat de tâlhari, l-au bătut, l-au jefuit şi l-au lăsat pe marginea drumului, pe jumătate mort. Şi pe lângă omul acela au trecut trei inşi. întâi, un preot de la care toată lumea se aştepta să fie binevoitor. A privit, a văzut despre ce e vorba şi a trecut pe alături. A mai trecut şi un levit, un candidat la preoţie; şi el a privit şi s-a dus mai departe. Şi a mai trecut un om, nebăgat în seamă, şi nu numai nebăgat în seamă, ci hulit, dispreţuit de evrei; s-a apropiat, a văzut despre ce e vorba şi s-a implicat spre binele lui, pentru că i s-a făcut milă de el. A turnat untdelemn şi vin peste rănile lui, a legat rănile şi l-a dus la o casă de oaspeţi, l-a transportat la o casă de oaspeţi pe animalul pe care îl avea el pentru a fi dus în călătorie. Ajunşi acolo, a purtat grijă de el până a doua zi, zi în care a dat doi dinari gazdei ca să-i poarte de grijă; „iar eu, când mă voi întoarce, de vei cheltui mai mult, îţi voi da ţie”, a zis samarineanul. Doi dinari nu erau o sumă foarte mare, erau cam preţul a două zile de lucru. Este adevărat că şi zilele de lucru sunt diferite ca preţ, dar aşa se socotea, o zi de lucru – un dinar. De unde ştim ? Dintr-o pildă a Domnului Hristos, unde se spune că un stăpân de vie angaja nişte lucrători să lucreze în via lui. Şi s-a înţeles cu ei să le dea un dinar pe zi.

Ştiţi că în Sfânta Evanghelie se spune că unii erau nemulţumiţi că femeia cinstitoare faţă de Domnul nostru Iisus Hristos a cheltuit mult mir de mare preţ pentru a-şi arăta cinstirea şi cineva dintre ei a zis că era mai bine să se vândă mirul acesta cu mai mult de trei sute de dinari şi apoi banii să se dea săracilor. Bineînţeles că nu sunt cugetele omului cum sunt cugetele Domnului. Domnul Hristos a primit cinstirea femeii şi a pus: „Nu faceţi supărare femeii!”. Iubiţi credincioşi, cam uităm noi lucrul acesta, noi cam facem supărări la mulţi şi de multe ori şi nu ne gândim că a zis Domnul Hristos cândva, către cineva: „Nu faceţi supărare!”. Ar trebui să avem aceasta ca regulă de viaţă: să ne silim să nu facem supărare. Şi a rânduit Domnul Hristos ceva de neînchipuit de mare şi de frumos şi a zis: „Oriunde se va propovădui Evanghelia, se va spune şi ce a făcut această femeie, spre pomenirea ei” (Marcu 14, 9). Vedeţi cum a înţeles Domnul Hristos să-Şi arate recunoştinţa faţă de femeia cinstitoare? Oriunde se va propovădui Evanghelia – adică oriunde se va propovădui învăţătura creştină, că aceasta înseamnă „evanghelie” -, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.

După ce Domnul Hristos a spus pilda cu samarineanul milostiv, l-a întrebat pe învăţătorul de Lege: „Care din aceşti trei, care au trecut pe lângă omul acela, a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”. Şi învăţătorul de Lege a spus că cel care a avut milă de el. Spaţial, a fost aproape fiecare, pentru că fiecare l-a văzut, dar unul dintre ei, samarineanul milostiv, s-a oprit şi s-a îngrijit de binele celui care avea trebuinţă de ajutor; şi prin aceasta, s-a continuat viaţa celui căzut între tâlhari. Şi după ce învăţătorul de Lege a răspuns că cel care a avut milă de el, acela a fost aproapele – ceilalţi au fost departe şi de aproape -, Domnul Hristos a spus: „Du-te şi fa şi tu la fel!”. Ce înseamnă aceasta: „Fă şi tu la fel”? Caută să intervii şi tu acolo unde este trebuinţă de ajutorul tău, de banii tăi, de puterea ta, de comoditatea ta, intră în componenţa omului care are trebuinţă de ajutorul tău şi atunci eşti aproapele omului de lângă tine, altfel eşti distanţat, eşti departe chiar fiind aproape. Iubiţi credincioşi, aşadar ştim că a zis Domnul Hristos că cea mai mare poruncă – toate poruncile sunt bune şi folositoare – este porunca iubirii.

Fiecare dintre noi avem capacitate iubitoare, aşa e alcătuită fiinţă omenească, să aibă capacitate iubitoare, să poată iubi. Fiecare om iubeşte la măsurile lui, în sfera lui, cât poate el, în funcţie de motivările pe care le are ca să iubească. Deci fiecare om iubeşte, numai că nu iubeşte omul după porunca lui Dumnezeu. Care este porunca lui Dumnezeu? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, din toată puterea ta, şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

Care e măsura iubirii de Dumnezeu? Măsura iubirii de Dumnezeu – m-aş bucura să ţineţi minte – este să iubeşti fără măsură. Iubirea faţă de Dumnezeu n-are nicio măsură. Adică nu există o măsură a iubirii. în realitate, există o margine a iubirii. Care-i marginea iubirii ? Puterea ta de a iubi. Unde se sfârşeşte puterea ta iubitoare, acolo se sfârşeşte de fapt şi măsura iubirii tale faţă de Dumnezeu, însă, principial vorbind, iubirea faţă de Dumnezeu nu are măsură, e iubire fără măsură.

Cât priveşte iubirea faţă de aproapele, are o măsură, şi măsura este iubirea faţă de tine însuţi. în realitate, iubiţi credincioşi, nu ştiu când, cine, unde este acela care iubeşte pe aproapele său ca pe el însuşi. De ce? Pentru că în majoritatea cazurilor, noi nu ne orientăm după porunca lui Dumnezeu, ci ne manifestăm iubirea în mod spontan, adică aşa cum ne vine. Ne este unul simpatic, îl iubim, nu ne este simpatic, nu-l iubim, îl ocolim, îl înlăturăm doar, nu ţinem seama de valoarea omului. De ce? Pentru că n-avem iubirea după poruncă. Dar ce iubire avem? Avem o iubire întâmplătoare. Iubirea pe care o avem o întrebuinţăm cum o întrebuinţăm, tară să ne gândim că Dumnezeu ne cere mai mult decât facem, sau dacă într-adevăr iubim după poruncă, ar trebui să mai adăugăm ceva, ar trebui să mai facem ceva. Iubirea este o calitate a sufletului omenesc şi se manifestă aşa, cumva de la sine. Cei mai mulţi oameni nici nu se iubesc, şi nici nu se urăsc. Relaţiile între oameni în general sunt relaţii, hai să zicem, oficiale, adică nişte relaţii întemeiate pe alte principii sau fără niciun principiu, relaţii întâmplătoare; şi în cazul acesta, Dumnezeu este absent din iubirea noastră. Or Domnul Hristos a spus clar către ucenicii Săi: „Aceasta vă poruncesc, să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 15, 17). Când se înfiripă în sufletul nostru, de pe urma patimilor, ura, noi trebuie să ne gândim că n-avem voie să urâm, ci suntem chemaţi să iubim. Cineva ne e antipatic, adică nu ne potrivim, ne-ar plăcea să nu fie în preajma noastră cutare sau cutare om. Numai că porunca lui Dumnezeu e să-i iubim pe toţi oamenii. De ce să-i iubim pe toţi? Pentru că aşa ne porunceşte Dumnezeu. Care e raţiunea iubirii tuturor oamenilor ne putem gândi singuri, pentru că, până la urmă, Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, venind din cer pe pământ, a adus o învăţătură pe care nu o dă pământul şi nu o vrea pământul. Să ştiţi că pământul nu vrea iubirea de vrăjmaşi. Cred că aţi citit, unii dintre voi, cuvintele Cuviosului Siluan de la Sfântul Munte, în care se insistă foarte mult pentru iubirea faţă de vrăjmaşi, iubirea duşmanului, unde ni se spune că trebuie să iubim pe vrăjmaşul nostru ca să ne asemănăm cu Dumnezeu, Care „răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi, trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Parcă nu ne este la îndemână. Nu am vrea să existe o astfel de iubire. De ce? Pentru că pământul nu vrea aşa ceva, numai cerul vrea aşa ceva. Şi oare de ce vrea cerul, de ce vrea Dumnezeu, de ce vrea Domnul Hristos, Cel venit din cer pe pământ, să-i iubim şi pe vrăjmaşii noştri? Ştiţi de ce? Ca să înmulţim iubirea. Şi ştiţi de ce e bine să înmulţim iubirea? Pentru că, înmulţind iubirea, înmulţim fericirea. Cine iubeşte se fericeşte.

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here