Loreta Popa
Când vine vorba despre muzică ştim cu toţii că este nevoie de un dirijor pentru ca instrumentele neastâmpărate din orchestră, care au tendinţa de a cânta ce le place, să fie strunite şi îndemnate la un acord cu celelalte, mai cuminţi. Dirijorul are această neasemuită calitate de a le călăuzi spre perfecţiune.
O orchestră dirijată de un maestru se simte de la primele acorduri. Am bucuria de a cunoaşte un asemenea dirijor, numai că, deşi cântă şi stăpâneşte chitara perfect, şi acordeonul de asemenea, dirijează sonde. Da, aţi citit bine! Sonde, pentru că Daniel Iancu este inginer de foraj dirijat în domeniul petrolier, absolvent al Facultăţii de Utilaj Petrolier a Institutului de Petrol şi Gaze de la Ploieşti, oraşul său natal.
Daniel Iancu nu numai că şi-a luat inima în dinţi şi practică meseria pe care a învăţat-o, dar temerar, cum îl ştiu, şi nu numai eu, şi-a croit cu puterea „muşchilor“ minţii o carieră în domeniul muzicii, iar de ceva vreme se preocupă şi de succesul altor colegi de breaslă şi tineri care visează, pentru care a pus temelia unei case de discuri pe numele ei „Patria Records“.
Daniel Iancu a pus gând rău agramaţilor, celor care se luptă cu limba română prescurtând cuvintele în loc să le folosească aşa cum sunt ele.
Dă de pământ cu răutatea şi prostia multora dintre semeni şi când îi este la îndemână merge la poligon şi exersează cu arma numită sarcasm. Daniel Iancu are publicul de partea lui pentru că el este de partea publicului prin piesele sale.
Dacă nu mă credeţi pe cuvânt ar fi bine să ascultaţi măcar una dintre acestea şi veţi înţelege. Ceea ce spun versurile lui e rupt din viaţa românilor, e de fapt viaţă întinsă pe pâine, sau pe portativul muzical.
Rare sunt spiritele libere astăzi, deştepte, sofisticate, care fac câte zece la un loc, cu atitudine, directe, adevărate.
Daniel Iancu este un asemenea spirit. Deşi ai fi fost tentat să crezi că prezintă ştirile, conform unuia dintre albumele sale „Buletin de ştiri“, el este un „nebun“ cu picioarele pe pământ, „Patria – Spitalul de nebuni“, un „bijutier“ cu „Mii de smaralde“ care în timpul liber ciopleşte lemn, grădinăreşte, modelează lutul, se ocupă cu mecanica fină şi zâmbeşte des, foarte des.
A stat mult timp departe de scenă.
Se poate spune că succesul l-a luat oarecum prin surprindere, însă porţile deschise de el nu se mai pot închide, pentru că vibraţia cântecelor lui alungă orice formă de apatie. Umorul lui Daniel Iancu e recunoscut şi cu siguranţă este cel mai apropiat de forma de protest în rândul folkiştilor de astăzi.
Totuşi, există şi solitudine în repertoriul lui, există iubire, durere, rugă, reformă, resemnare, fericire. Este un artist sincer, responsabil, gata să se ia de piept cu toată lumea pentru o idee, pentru un proiect sau pentru un prieten. Daniel Iancu are o inimă care bate frumos pentru frumosul din jurul lui, iar chipul i se luminează când ştie că a rămas vertical luptând. Ce e drept, artistul visează la o pensie frumoasă alături de familie şi prieteni, cu multă muzică şi poezie.
Cum a început drumul lui Daniel Iancu în muzică?
Într-o dimineaţă a descoperit acordeonul bunicului într-o cutie. Era greu şi mai mare decât el, căci avea numai 5 ani pe atunci. Aşa mic a reuşit să apese, după ureche, clapele şi a cântat singur singurel „Mi-o zis mama că mi-o da“. La 6 ani era deja la şcoală, dar şi la cursurile de acordeon de acolo. Mai târziu puţin, părinţii l-au înscris la Şcoala Populară de Artă din Ploieşti şi în urma unui examen serios, atent, deşi cântase bine i se spune că e prea mic. Şansa lui s-a numit profesorul Alexandru Sorescu, nume ce parcă avea să anunţe natura solară a ascensiunii lui Daniel Iancu.
Profesorul l-a luat la clasa lui şi patru ani mai târziu o absolvea cu lauri. A luat multe premii de-a lungul timpului şi după ce şi-a luat prima chitară să compună piese a fost o joacă de copil pentru el. „Dintre cele mai frumoase clipe din copilăria mea… ar fi orele petrecute pe prispa casei bunicilor mei, cântând la acordeon cântece populare, ca să audă «uliţa».
Era dorinţa bunicului meu. Îl făceam tare mândru, iar eu mă bucuram nespus. Eu nu mi-am dat seama.
Mama a fost cea care a înţeles că am un dar de la Dumnezeu.
Tot ea a fost cea care m-a încurajat şi m-a trimis să studiez muzica. Gândindu-mă la zilele noastre nu toţi tinerii aleg să nu mai fie atraşi de cuvântul scris.
Cei care aleg însă aşa se cern după câţiva ani. Dar acesta nu este un dezastru, pentru că ei vor avea ocazia să urce din nou, urmând modele formate din rândul celorlalţi. Am fost norocos şi nu am «căzut» prea rău niciodată. Am avut o singură cumpănă în viaţă, dar cei dragi mie m-au ajutat şi am trecut dincolo cu bine. Am acceptat să mă las ajutat pentru că m-am simţit iubit de ei.
Prietenia durabilă şi adevărată se bazează pe încredere şi respect.
Bunica mea îmi spunea așa, dar în cuvinte mult mai simple. De asemenea, îmi spunea că trebuie să fii om bun în viaţă şi ca să fii om bun, trebuie să ai frică de Dumnezeu. Eu cred că voia să spună «să-l iubeşti pe Dumnezeu»“, povesteşte Daniel Iancu.
Şi-a făcut stagiatura la Constanţa.
„Un oraş total diferit de oraşele din centrul ţării pe care le cunoşteam mai bine. Mult mai viu, mai colorat, mult mai plin de arome, de la aruncatele pe mal alge marine până la încă prezenta cafea la nisip, din loc în loc, cu sunete de tot felul răzbătând din restaurante mai mult sau mai puţin pretenţioase, cu oameni cu ochi mici şi migdalaţi amestecaţi prin autobuze, cu oameni cu ochi «normali», ca ai mei.
Ce mare mi-a fost mirarea când am văzut toate acestea la un loc! Turci, români, tătari, macedoneni, ţigani, greci, fiecare cu obiceiurile şi tradiţiile lor, într-un oraş cu o istorie bogată. Am luat multe ţepe, am luat bobârnace, am luat şuturi în fund, dar unele m-au propulsat, m-au ajutat fără ca să-şi dea seama cei care le-au dat, altele… E o loterie şi trebuie să le iei pe toate aşa cum sunt. Am încredere în oameni.
De multe ori sunt chiar un fraier şi mi se spune des că mă încred prea tare în oameni.
Nu pot sta fără să râd sau să-i fac pe ceilalţi să râdă. Chiar dacă e râsu-plânsu’, haz de necaz. Râsul e motorul care mă face să merg înainte. Şi pentru că tot vorbim despre poveşti aş vrea să vă spun una frumoasă. Fiecare lucru făcut de mâna omului, cu dragoste şi pasiune, are o poveste a lui. Cred că prin 1984 era, când am decis, împreună cu doi colegi de facultate mai mari cu un an ca mine, să plecăm într-o vacanţă în Munţii Rodnei.
Vacanţa a fost una foarte reuşită şi plină de peripeţii. Ajunsesem undeva aproape de oraşul Reghin, aşa că i-am rugat pe colegii mei să facem o vizită la fabrica de instrumente muzicale. Am ajuns acolo, am intrat în fabrică până la secţia de desfacere şi vânzare, am văzut un munte de chitare şi am picat pe gânduri. Pe care să o aleg, pentru că voiam să cumpăr una? Am încercat câteva, dar decizia finală nu se contura deloc.
La un moment dat, văd o chitară cu câteva corzi lipsă, aruncată de cineva sub un raft.
De fapt, vedeam doar o parte din ea. Mă aplec, întind mâna să o apuc şi simt praful gros depus pe ea. O trag afară şi bat uşor cu degetele în corpul ei… un sunet altfel. Mai amplu, mai profund ca la orice chitară nouă testată anterior.
Îi spun doamnei de la raion că pe aceea o vreau, dar am nevoie de corzi. Îmi zice că nu e de vânzare, că este doar un fost model după care au realizat un lot întreg de chitare pentru muzică clasică. Insist, şi într-un final cedează. Mă duce în altă secţie de unde am luat corzi, le-am pus pe chitara părăsită, acum ştearsă de praf, o acordez… şi se produce minunea. Sunetul primului acord a fost magnific.
Am plătit-o şi am fugit pe scări până afară din fabrică de frică să nu mă oprească cineva şi să o ceară înapoi. I-am pus numele Hanna (toate chitarele cu care am apărut în concerte sau împreună cu care am scris cântece au câte un nume: Aura, Martinica, Hanna…)“, îşi aminteşte Daniel Iancu.
Artistul crede că în viaţă este bine să amesteci realismul cu optimismul.
Este important să nu lăsăm buruienile care cresc în grădina noastră să prindă rădăcini. De la Daniel Iancu am învăţat că unii oameni poartă măşti, dar trebuie să-i acceptăm aşa cum sunt. Trebuie să meriţi ca să ai, să dai ca să ţi se dea, să faci fapte frumoase, să scrii versuri, să faci o casă, să plantezi un pom, să sapi o fântână, să ai copii care să te respecte şi să te iubească şi din când în când să dăruieşti o floare.
Important este să hotărâm ce vrem cel mai mult în viaţă.
Apoi să respectăm şi să trăim în conformitate cu alegerea noastră, iar artistul şi deopotrivă inginerul petrolist Daniel Iancu a reuşit să facă acest lucru. Ce înseamnă Credinţa pentru el? „Credinţa şi Rugăciunea sunt ale fiecăruia dintre noi, după cum simţim.
Eu simt să le port în suflet şi în inimă, în tăcere. Odinioară, Dumnezeu era şi în praful de pe drum, dar în egală măsură şi în bucata de pâine. Acum nu mai este aşa. Încrâncenarea şi răutatea şi-au găsit loc la tot pasul printre noi, dar cum Dumnezeu veghează, eu sper că vremurile tulburi pe care le trăim, se vor limpezi.
Depinde de români să schimbe fărâma de speranţă care a mai rămas într-o viaţă mai bună.
Sunt însă prea mulţi cei care nu-l slujesc nicicum pe Dumnezeu, şi care decid pentru cei ce-şi pun speranţele-n El. Din păcate!”.
Sigur că are o rugăciune aproape de sufletul lui, de fapt o are de atât de multă vreme că ne-a spus-o şi nouă…„Înger îngeraşul meu,/Ce mi te-a dat Dumnezeu,/Totdeauna fii cu mine/Şi mă învaţă să fac bine./Eu sunt mic, tu fă-mă mare,/Eu sunt slab, tu fă-mă tare,/Totdeauna mă-nsoţeşte /Şi de rele mă păzeşte“.
Dacă ar fi să descrie viaţa de artist într-un singur cuvânt acesta ar fi UNICĂ.
Şi ca orice artist care ştie că schimbarea este necesară evoluţiei, Daniel Iancu lucrează, are proiecte apropiate de sufletul lui, se implică în nenumărate altele şi mai nou a decis să scrie „o carte în amintirea unor oameni ce mi-au fost foarte dragi, bunicii mei. În final, cred că va fi un roman cu de toate: umor, dragoste, dramă.
De asemenea, pregătesc un nou album cu cântece mai vechi şi mai noi. Cartea este pe primul plan. Sper să fie gata până la sărbătorile de iarnă. Şi pentru că vorbim despre valorile creştine ale acestui popor nu ştiu dacă România poate contribui la sănătatea familiei europene, aşa cum m-ai întrebat, dar ce ştiu este că nu aş vrea ca aceste valori creştine să fie vreodată influenţate de bani. «Ce-nseamnă, mamă dragă, Patria?» Păi, înseamnă singurul motiv pentru care am ales ca, împreuna cu cei dragi mie, să rămânem să trăim şi să iubim, aici, şi nu în altă parte“, ne-a dezvăluit Daniel.
„Artistul ia de la public mult mai mult. Eu intru pe scenă de fiecare dată fără energie, cu teamă, cu trac. Publicul mă pune «pe roţi» în câteva minute, după care ne contopim. Eu simt că la fiecare concert dau mult prea puţin publicului“, a încheiat Daniel Iancu.
