Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, întruparea şi îndumnezeirea corespund una alteia, se implică una pe alta. Dumnezeu coboară în lume, se face om şi omul se ridică spre deplinătatea dumnezeiască, se face Dumnezeu, fiindcă această unire a celor două firi, dumnezeiască şi omenească, a fost hotărâtă în Sfatul cel veşnic al lui Dumnezeu, fiindcă unirea este scopul ultim pentru care lumea a fost făcută din neant. S-ar putea presupune, împreună cu câţiva critici moderni, că Sfântul Maxim mărturisea o învăţătură asemănătoare aceleia a lui Duns Scot: dacă păcatul originar nu ar fi avut loc, Hristos S-ar fi întrupat totuşi pentru a reuni în El fiinţa creată şi firea dumnezeiască. Totuşi, după cum am văzut când am examinat învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul despre creaţie, lui Adam i s-a atribuit sarcina de a aduna în firea sa sferele felurite ale cosmosului, pentru a le dărui îndumnezeirea, ajungând la unirea cu Dumnezeu. Dacă aceste uniri sau „sinteze“ succesive, care depăşesc despărţirile fireşti, sunt realizate până la urmă de Hristos, este pentru că Adam nu a dat ascultare chemării sale. Hristos le realizează una după alta, potrivit rânduielii care a fost dată primului Adam.
Născându-Se din Fecioară, El desfiinţează prin naşterea Sa separarea firii umane în bărbaţi şi femei. El reuneşte pe Cruce raiul, lăcaşul primilor oameni înainte de păcat, cu realitatea pământească unde locuiesc urmaşii căzuţi ai primului Adam; într-adevăr, El spune tâlharului celui bun: „chiar astăzi vei fi cu Mine în rai“, şi totuşi El nu încetează să vorbească cu ucenicii în vremea şederii Sale pe pământ după Înviere. La Înălţare El a unit din nou mai întâi pământul şi sferele cereşti, cerul văzut; apoi pătrunde în empireu, străbate ierarhiile îngereşti şi reuneşte cerul duhovnicesc, lumea inteligibilă cu lumea sensibilă. În sfârşit, El prezintă Tatălui totalitatea universului reunit în El, ca un nou Adam cosmic, unind creatul cu necreatul. În această înţelegere a lui Hristos, Adam cel nou, unificator şi sfinţitor al fiinţei create, răscumpărarea se înfăţişează ca unul dintre momentele lucrării Sale, moment condiţionat de păcat şi de realitatea istorică a lumii căzute, în care a avut loc Întruparea. Cât despre întrebarea scotistă, dacă Logosul ar fi trebuit să Se întrupeze independent de felix culpa, Sfântul Maxim nici nu ridică măcar această problemă. Mai puţin soteriologic ca teolog, mai metafizician poate decât ceilalţi Părinţi, cu toate acestea el nu se îndepărtează de orientarea realistă şi practică a gândirii lor, cazurile ireale nu există pentru el. Dumnezeu prevăzuse căderea lui Adam şi Fiul lui Dumnezeu a fost „Mielul jertfit înainte de veci“, în voinţa preexistentă a Treimii. De aceea nu se poate înţelege ceea ce ar fi în afară de Crucea lui Hristos. „Taina Întrupării Cuvântului – spune Sfântul Maxim – cuprinde în sine sensul tuturor simbolurilor şi enigmelor Scripturii, ca şi sensul ascuns al întregii creaţii sensibile şi inteligibile. Dar cel care cunoaşte taina Crucii şi a Mormântului cunoaşte şi raţiunile fiinţiale ale tuturor lucrurilor. În sfârşit, cel care pătrunde încă şi mai departe şi este iniţiat în taina Învierii învaţă scopul pentru care Dumnezeu a creat toate la început“.
Lucrarea lui Hristos este o „iconomie a tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu“ (Efes. 3, 9), cum spune Sfântul Pavel, o „hotărâre din veci care s-a împlinit în Iisus Hristos“. Totuşi, nu există necesitate naturală în Întruparea şi patima Sa. „Aceasta nu este o lucrare a firii, ci un fel de condescendenţă iconomică“, după Sfântul Ioan Damaschinul, lucrarea voinţei, taina iubirii dumnezeieşti. Noi am văzut (cap. V) că „determinările“, „ideile“ pentru Părinţii greci nu aparţin fiinţei, ci voinţei comune a Treimii. Pentru aceasta Întruparea Fiului, care este o manifestare a iubirii („Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat“, Ioan 3, 16), nu aduce nici o schimbare, nici o realitate nouă în fiinţa interioară a Treimii. Dacă „Cuvântul trup S-a făcut“, această „devenire“ nu ştirbeşte cu nimic firea dumnezeiască. „Cuvântul, rămânând ceea ce era, se face ceea ce nu era“, după cuvântul Sfântului Teofil al Bulgariei (veacul al XII-lea)228. Dionisie Pseudo-Areopagitul dă Întrupării şi chiar firii umane a Fiului numele de „iubire de oameni”, denumire ce evidenţiază „providenţa“. Or, providenţa desemnează hotărârile voinţei dumnezeieşti în raport cu libertatea umană, hotărâri întemeiate pe prevederea actelor libere ale fiinţei create. Este o voinţă mântuitoare care ştie să creeze un mai mare folos pentru oameni în toate vicisitudinile rătăcirii lor, cu condiţia ca omul să ştie să recunoască voinţa lui Dumnezeu. Se poate spune cu o oarecare lipsă de exactitate scuzabilă că Dumnezeu face în providenţa Sa un act de condescendenţă faţă de libertatea oamenilor, că El acţionează în funcţie de această libertate, coordonează acţiunile Sale cu actele fiinţelor create, ca îndeplinindu-şi voinţa să conducă universul căzut fără să constrângă libertatea făpturilor. Aşadar, taina ascunsă înainte de toţi vecii în Dumnezeu şi arătată îngerilor prin Biserică (Efes. 3, 9-10), această predestinare imuabilă şi veşnică a Întrupării are, în acelaşi timp, un anumit caracter de contingenţă; aproape s-ar putea spune că ea este ocazională, dacă această expresie n-ar implica ideea de ceva neprevăzut. Dumnezeu „coboară în lume“ neîncetat prin actele providenţei Sale, prin iconomia Sa, care înseamnă, literar vorbind, „construire“ sau „administrare a unei case“. La „plinirea vremii“, Înţelepciunea lui Dumnezeu ce lucrează în lume ca putere, energie, providenţă va intra în mersul istoriei ca persoană. Înţelepciunea ipostatică a Tatălui „îşi va zidi casă“: firea umană asumată din trupul Prea Sfintei Fecioare Maria. Aşa tălmăceşte Sfântul Filotei de Constantinopol (veacul al XIV-lea) textul Pildelor (Pilde 9, 1): „Sapientia aedificavit sibi domum“. „Numele de Maică a lui Dumnezeu cuprinde toată istoria iconomiei dumnezeieşti în lume“, după Sfântul Ioan Damaschinul. „Ne putem întreba – spune Sfântul Dimitrie al Rostovului (veacul al XVII-lea) – pentru ce Cuvântul lui Dumnezeu întârzie să coboare pe pământ şi să Se întrupeze pentru mântuirea omenirii căzute. Dar înainte de jumătatea celui de-al VI-lea mileniu de la păcatul lui Adam, nu s-a găsit pe pămînt o fecioară curată nu numai cu trupul, dar şi cu sufletul. Nu a fost decât o singură asemenea făptură, unică prin curăţenia ei duhovnicească şi trupească, care a fost vrednică să se facă Biserică şi Templu al Duhului Sfânt“. Toată perioada Vechiului Testament cu alegerile sale succesive – alegerea lui Noe, alegerea neamului lui Avraam, alegerea poporului Israel, alegerea seminţiei lui Iuda, alegerea casei lui David –, legea care apără curăţia poporului lui Dumnezeu, binecuvântările urmaşilor aleşi, toată această istorie sfântă apare ca un proces providenţial şi mesianic, ca o pregătire a trupului lui Hristos, a Bisericii, mediul unirii cu Dumnezeu şi, înainte de toate, ca o pregătire a Celei care trebuia să dea cu împrumut firea umană ca să se poată săvârşi taina Întrupării.
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit
Jurnal Spiritual
