Dragostea – când vorbim de dragoste vorbim de Dumnezeu -, dragostea divină este atotputernică, însa nimic nu este – paradoxal – mai vulnerabil decât Dragostea. Dacă Dumnezeu n-ar iubi, Dragostea n-ar putea fi rănită şi Dumnezeu n-ar putea fi rănit. Paradoxal, dragostea adevărată, dumnezeiască este aşa de intensă, este “foc mistuitor” care mistuieşte nemistuind; dar oare cum? De ce nu mistuie? Pentru că Dumnezeu este nemuritor şi totuşi, în acelaşi timp, este, cum zicem noi, cu limbajul nostru de la psihologie: vulnerabil. În ce sens vulnerabil? Subţire, mereu se mărgineşte! Şi în ce sens se mărgineşte? Nu se ofensează. Asta-i erezie! Dumnezeu nu cunoaşte mânie, ofensă; nu-L poţi ofensa pe Dumnezeu. Numai proştii ne ofensăm, că dacă cineva mi-a zis că sunt un porc, mă şi ofensez şi mă supăr pe el… da’ uită-te-n oglindă, poate nu e foarte bine ce vezi acolo, dar porc nu e! Degeaba m-am ofensat! Avem slăbiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are slăbiciune, nici moarte şi nu se supără, ci se mâhneşte pentru mine. Păcătuind, eu mă lipsesc de dragostea Lui şi de tot ce vrea să reverse în mine… Dumnezeu vrea să devin un dumnezeu, dar nu pe calea asta amatoristă, ci pe calea, hai să-i zicem “profesionistă” . Dumnezeu “profesional” ne învaţă cum să ajungem la El şi dacă ar putea să ne dea mai mult decât ce este El, ne-ar da mai mult! Asta-i dragostea dumnezeiască! (…) Dragostea se dăruieşte total şi dacă ar putea da mai mult decât totul, ar da mai mult, şi când a putut să dea mai mult a dat mai mult măcar în condiţiile astea limitate, pământeşti.
”Despre moarte și Viața veșnică”, Părintele Arsenie Boca
Jurnal Spiritual
