Cuvinte vii rostite de părintele Arsenie Papacioc – Credinţa

0
22

Cuvinte vii rostite de părintele Arsenie Papacioc – Credinţa
• Nimic nu este pierdut, atâta timp cât sufletul nu abdică, capul rămâne sus şi credinţa rămâne-n picioare.
• Învăţătura creştină pare un paradox, pe ici, pe colea, pentru că iese din logica omenească, pentru că este logică divină; să crezi într-un loc pe care nu-l vezi, aceasta nu mai este o logică pipăibilă. Aceasta este puterea credinţei, şi aici este toată puterea creştinului: să creadă; ferice de cel ce nu a văzut şi a crezut.

• Harul este acolo unde este credinţă. Dumnezeu nu dă harul ca la un milog – la o mână întinsă ţigăneşte -, îl dă doar dacă te jertfeşti.

• Cel fierbinte are credinţă. Credincios este acela care-şi sporeşte mereu credinţa, căruia, stăruind în credinţă, harul i-o tot înmulţeşte.
• Moartea e o realitate. Moartea nu vine să-i faci o cafea. Ce mai atât şi atât!? Şi se pune problema: „Nu o să fiu nemuritor! Ce fac? Unde mă duc?” – pentru că te duci undeva. Şi nu te duci pentru o mie de ani, te duci pe veci. Şi atunci: ce ai făcut? Te uiţi în urma vieţii tale să vezi ce ai făcut? îmi spunea cineva că nu există Dumnezeu, iar eu i-am spus: „Dar dacă există? Ce te faci?”

Dacă treci peste o prăpastie mare, acoperită cu frunze şi există o punte, una singură, pe care poţi trece?! Şi atunci dacă îţi zice unul să nu calci pe lături ca să nu cazi în prăpastie, iar altul zice „Nu-i adevărat”.

Dar dacă e adevărat? Ce faci? în concluzie, nu se riscă atunci când e vorba de veşniciess şi ca să scăpăm cu bine ne ţinem de învăţătura lui Hristos – a dovedit că El este Dumnezeu, a vindecat, a înviat morţi – cine poate să facă lucruri de genul acesta, de îţi stă mintea în loc?! Se ştie că o viaţă de trăire în Hristos îl face pe creştin bun.

° Părintele se vede că tâlcuia în cuvinte proprii ceea ce în filozofie se ştie ca „pariul lui Pascal”.

• [- Dacă slăbeşte credinţa, ce putem face?]
Dacă eşti într-o stare de recrudescenţă interioară, sigur slăbeşte credinţa. Să nu slăbească! Chiar şi la sfinţi se constată o viaţă de oscilaţie, o ridicare şi o coborâre. Pentru că te mai părăseşte harul, ca să nu te mândreşti, să nu spui: „Ia uite eu unde am ajuns!” Te mai părăseşte harul ca să te smereşti. Dar nu trebuie să-ţi pierzi credinţa.

Tu trebuie să fii mereu prezent.

Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea care o faci, cât prin harul lui Dumnezeu, că tu vrei cu orice chip ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că imediat vine satana să-ţi folosească mintea; nu trebuie să vă speriaţi, el nu se astâmpără. Dumnezeu ştie ce vrei tu, nu te speria deloc, tu continuă rugăciunea.

Dacă ziceţi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- mă pe mine, păcătosul”, îl sperie pe dracul.

Pentru că este puterea numelui pe care nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsă de o trăire interioară şi adevărată, nu raţională. […] Iar în legătură cu oscilaţia aceasta care şi la sfinţi se constată, există un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel care spune aşa: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v- au vestit vouă învăţătura lui Dumnezeu, la al căror sfârşit privind, să le urmaţi credinţa” (Evrei 13, 7). Adică, la sfârşitul vieţii ei s-au desăvârşit şi au avut cuvântul puternic şi întreg. Deci, dacă noi suntem în luptă ne ajută harul lui Dumnezeu. Dar luptă este toată viaţa, ne ispiteşte continuu.

 

Ochii prin care vedeam cerul

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here