Cuvinte vii rostite de părintele Arsenie Papacioc – Canoane

0
47

Canoane
• Eu nu prea sunt pentru canoane care angajează timp şi chiar efort fizic.
• Canonul, de fapt, înseamnă să nu mai faci păcatul. Lupta de a nu mai greşi.
• Lupta mare este să-i vindeci rana, nu să-i dai canoane.
Se sfidează jertfa de pe Golgota când preoţii duhovnici refuză să dezlege pe cei cu păcate grele care se căiesc.
• Canoanele sunt nişte trasoare de orientare foarte bune. Tu foloseşti canoanele cum vrei, că au elasticitatea lor.

• Chiar pedeapsă în sine, canonul înseamnă putinţa revenirii.

• Este un canon bun: să te gândeşti la Dumnezeu… cum te gândeşti la cineva pe care-l iubeşti!
• Avem nevoie de o… stare continuă de dragoste.
• Trebuie să simţi nevoia să iubeşti. Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa lui Dumnezeu acolo.
• Un părinte duhovnicesc ţine cont de neputinţe.
• Vreau să fie încurajaţi cu orice chip, orice fel de păcate mari ar fi făcut. […]

Mântuitorul nu S-a răstignit doar pentru o anumită categorie de greşeli, ci pentru tot ce este greşeală pe pământ.

Totul este să te ridici. […] Sistemul meu este să fiu mai îngăduitor, dar să atac păcatul cu orice chip şi să-l pun pe penitent în situaţia să fie şi el împotrivă. Că, dacă el este împotrivă [păcatului], merge pe cale; pe cale, mila lui Dumnezeu poate să-l ajute şi, atunci, eu intervin cu dezlegarea. E o chestiune foarte delicată misiunea asta.
• Era o vorbă pe care a zis-o regina Maria Antoaneta când au venit să-i spună că nu mai are poporul pâine să mănânce. Le-a spus: „Să mănânce cozonac!” Unui călugăr, care probabil făcuse o lăcomie la pâine, duhovnicul i-a interzis să mai mănânce pâine. Duhovnicul a murit şi călugărul a mers la stareţ, dar stareţul i-a spus să el nu poate să-l dezlege, la fel i-a spus şi episcopul şi nu l-a dezlegat nimeni. Au venit şi m-au întrebat şi pe mine ce să facă şi i-am zis şi eu: „Să mănânce cozonac!” Păi, ca să schimbe într-un fel, că nu se numeşte pâine, se numeşte cozonac.

• [Într-o zi a anului 2000 spunea:]
În cincizeci de ani de preoţie nu mi s-a mai întâmplat să nu dau dezlegare de păcate.

Dar a venit acum la mine o femeie care s-a spovedit şi nu am putut să o dezleg, pentru că am văzut la ea că nu vrea deloc să părăsească păcatul.
• Fraţilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare meşter şi trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Şi nici nu punem problema iertării. întâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l menţinem, ca să se poată mântui şi el.
Călugăria
• Viaţa monahală… e o intrare în cer.
• Nicio adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria.

• Oare puţin lucru este să slujeşti lui Dumnezeu şi Maicii Domnului toată viaţa?

• Nu ne părăseşte Dumnezeu, dacă ne-am dăruit Lui! Crucea călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să duci ce nu-ţi convine.
• Viaţa de obşte cu tăierea voii este o foarte mare lucrare în creaţia lui Dumnezeu.
• Ceea ce caracterizează călugărul este tăierea voii, nu pustnicia, pentru că atunci faci ce vrei tu, şi nu primeşti plata. Te-ai eschivat de la tăierea voii, eşti abătut şi nu sporeşti.
• Oriunde ai fi, fii cu trezvie şi eşti în pustie… Trebuie să ştii să fii prezent în pustie, în mijlocul lumii fiind!

• Nu vorbim de isihasm în societate, unde ne stau cozonacii pe masă.

• Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea în inima ta!
• Lepădarea de lume poate să fie şi în sufletul unui mirean. Scriptura se referă la toată lumea. Toata lumea a primit cele zece porunci.
• Foarte mult urăşte satana mănăstirile. Numai faptul că stai aici nu-i convine dracului. Aici, fratele sau călugărul se mai adaugă, se îmbunătăţeşte. Ca o găină care stă pe o grămadă de grâu şi nu are cum să moară de foame. Mai ciuguleşte şi ea ceva.

• Ţâşnirea aceasta spre lumea îngerilor, îngeri ai pământului, cere jertfă neîntreruptă, cere credinţă totală şi lumea nu înţelege că aceştia, călugării, sunt fiii cei mai curaţi, mai luminaţi, mai necesari şi mai hărăziţi neamului lor şi orice sfat de oprire le-ar da, ei, care au simţit inimile stropite cu harul acestei mari chemări, nu se mai pot opri.

• Dacă la moarte îmi va îngădui Dumnezeu, aş spune lucrul acesta: „Doamne, îţi mulţumesc că mor călugăr!” Dar am gândul că faptele mele mă duc în iad. Dacă vrea Dumnezeu să mă mântuiască, poate să o facă! însă nu pot să ştiu sigur că mă iartă.
• Voi, maicilor, vă numiţi părinţii propriei voastre naşteri şi de aceea vi se spune şi maici, pentru că vă naşteţi duhovniceşte pe voi însevă. Putem spune că maternitatea noastră e de mii de ori mai mare, deoarece, cucerindu-ne mereu, renaştem mereu spiritele bune şi armonioase ale vieţii pe pământ.

• Să ştiţi că printre călugări sunt care au în ei o harismă; cum de altfel şi soţia credincioasă are o harismă care măreşte bărbăţia bărbatului şi îl naşte pe Hristos în sufletul lui.

 

Călugării au această harismă, pentru că maternitatea călugărului este de mii de ori mai mare decât cea din lume. Această harismă îl naşte pe Hristos mereu, adică acest dar al transmiterii credinţei în sufletele oamenilor.
• A fost un părinte stareţ de mănăstire căruia îi era dor sa-şi taie voia. De acum îmbătrânise şi era tot el stareţ. Nu-i mai tăia voia nimeni şi lui îi era drag să asculte. Şi-şi zicea întru sine: „Ce frumos era când îmi tăia voia şi mă trimitea la ascultare!”

Într-o zi, pur şi simplu a fugit din mănăstire, aşa bătrân cum era. S-a dus într-o altă mănăstire, îmbrăcat civil şi a spus că vrea să-şi petreacă ultima parte a vieţii acolo, să moară în mănăstire. „Ei, moşule, ţi-ai cam petrecut viaţa şi acum ai venit la mănăstire!”

Şi l-au luat gâzele alea de fraţi în primire. El, săracul, se smerea: „Aşa- i, aşa-i!” Şi l-au pus să care pe câmp bălegar cu coşul. Călugării de la cealaltă mănăstire îl căutau pretutindeni. Şi a dat un călugăr de el tocmai când căra gunoiul. Era murdar şi plin de bălegar. L-au cunoscut şi l-au luat înapoi la stăreţia mănăstirii.
Vedeţi, el fugea din dorinţa de a-şi tăia voia! Dar era necesar acolo. Dacă nu era necesar, nu-l prindea fratele acela! Şi a rămas ca exemplu fraţilor. „Uite, s-a justificat el, îmi era dor de tăierea voii!”

Să vă spun altă întâmplare, cu cel care căra apă.

Era un călugăr într-o mănăstire şi i-a zis lui bătrânul: „Du-te şi cară apă cu coşul!” Şi s-a dus. După un timp a venit la el bătrânul şi l-a întrebat: „Ei, ce-ai făcut?” „Am cărat, părinte! Dar până acolo mai ajungeam doar cu câteva picături!” „Aşa-i, frate, i-a zis părintele. Dar uite că s-a curăţat coşul!”

Ochii prin care vedeam cerul

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here