Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde – Dan Ciachir: Multumiţi-vă cu daruri mici

0
370
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

145664_multumiti-va-daruri-miciDezamăgirea este de multe ori o consecinţă a lipsei de realism şi de evaluare corectă. Dar de evaluare a împrejurărilor, a posibilităţilor, a raporturilor cu oamenii. Dezamăgirea atentează asupra echilibrului nostru pe care ni-l dorim din toată inima şi a cărui nostalgie o are tot mai puternic omul contemporan. Cât de important este echilibrul din punct de vedere sufletesc ne-o arată definiţia pe care i-o dă un mare duhovnic din zilele noastre, părintele Arsenie Papacioc:

„Echilibrul este starea în care eşti stăpân pe tine însuţi: a fi stăpân pe tine însuţi de pe o poziţie mântuitoare”.

De nenumărate ori, nu numai împrejurările, care pot fi „obiective”- şi ce mult ne place să dăm vina pe ele! -, ne răscolesc şi ne dezechilibrează, ci o facem noi înşine, păcătuind prin exces de entuziasm. Prin valoarea acelei premise, proprie creştinismului, numită realism, în care nu prea excelăm noi, românii. Pornim cu mare avânt la luptă, însă ostenim repede. De aceea cred că ar fi bine ca următoarele cuvinte, aparţinând lui Balzar Gracian, să fie memorate îndeosebi de oamenii tineri şi să constituie un subiect de meditaţie. Iată cum sună îndemnul: „Fă-ti o idee cuminte despre tine şi ale tale. Şi mai ales când începi să trăieşti. Toţi îşi fac despre sine o idee înaltă, şi cu atât mai mult cei ce sunt mai puţin; îşi visează fiecare soarta şi se închipuie drept un miracol. Speranţa se avântă nesăbuit, iar apoi experienţa nu împlineşte nimic; dezamăgirea realităţii adevărate e cazna închipuirii deşarte. Îndrepte cuminţenia atari rătăciri şi, chiar dacă poate dori ce-i mai bine, să se aştepte mereu la ce-i mai rău, ca să ia cu seninătate sufletească tot ce-ar fi să vină. E-o dibăcie să ţinteşti ceva mai sus ca să reglezi tirul, dar nu într-atât cât să fie rătăcire. La intrarea în slujbe e obligatorie această reformă a ideii despre tine, căci prezumţia fără experienţă obişnuieşte s-o ia razna. Nu-i leac mai universal pentru toate prostiile decât creierul. Cunoască-şi fiecare sfera activităţii şi a stării sale şi-şi va putea ajusta ideea după realitate.”

Realismul nu-i meschinărie existenţială, ci perspectivă corectă. Iar viaţa nu e numai performanţă. Mai mult: e normalitate, e medie. Şi au fost cazuri de oameni dăruiţi peste croiala comună pe care i-a sfâşiat nostalgia obişnuitului; a stării fireşti.

Şi sunt convins, creştineşte vorbind, că e mai viu, mai frumos, mai împlinitor şi mai autentic să trăieşti (să fii, adică, om normal, „obişnuit”) decât să te distingi.

Astăzi sunt convins, potrivit unei butade răsuflate, dar întorcând-o pe dos, că e mai fericit omul care şi-a pus geniul în viaţă şi a lăsat pentru „operă” talentul.

Lumea în care trăim – dar şi lumea dintotdeauna – cultivă performanţa, originalitatea căutată, excentricitatea, ieşitul din comun, paradoxul. Oamenii care sfidează media constituie un etalon şi un ideal. Numai că o „viaţă de excepţie”, cum se intitula un volum de versuri apărut la sfârşitul anilor ’60, vânată cu orice preţ, poate sfârşi într-o cruntă dezamăgire, dacă nu şi mai rău.

Pentru că un destin excepţional presupune chemarea şi dotarea inerentă, conjugată cel mai adesea cu renunţări şi sacrificii implacabile. Iar când această trăsătură nu este conturată, când dotarea lipseşte, omul jertfeşte unei himere şi nesocoteşte datul şi darul său real.

 Cel ce îşi intuieşte măsura, adevărata măsură, cel ce cumpăneşte între realitate şi năzuinţă e un om fericit. Pentru că blestemul nerodirii, de care am mai pomenit, nu e consecinţa unei sterilităţi organice – toţi suntem dăruiţi cu ceva -, ci a orgoliului conjugat cu necunoaşterea de sine, respectiv cu supraevaluarea.

La rădăcina celor mai multe ratări stă sămânţa mândriei nesatisfăcute. De aceea rataţii sunt nişte învinşi tulburi din care arsura dezamăgirii muşcă neîncetat. Ei au sacrificat talantul de om  normal unei încrâncenate himere. înfrângerea le aparţine în totalitate, însă nu vor să recunoască lucrul acesta. Şi mă întorc la părintele Arsenie Papacioc, chestionat de un publicist care-i mărturisea că nu-l lasă să doarmă propriile-i insatisfacţii şi puţinul pe care l-a realizat. „Mulţumiţi-vă cu daruri mici, îl îndemna duhovnicul, adăugând: contează dacă aţi realizat bine ceea ce aţi făcut. Nu contează cantitatea.”

Daruri mici nu înseamnă „minore”, ci autentice. A dobândi echilibrul din trăirea vieţii adevărate, normale sau „obişnuite” nu-i o ruşine, ci  un privilegiu.

Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Ieromonah Benedict Stancu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here