Cuvântul lui Dumnezeu – Cultura Duhului – Cum am putea defini noi cultura?

0
79

Cuvântul lui Dumnezeu – Cultura Duhului – Cum am putea defini noi cultura?

Fac acum un mic salt. Cum am putea defini noi cultura? Nu o să intru în multe amănunte. Am auzit şi în Apus şi aici, în România, mulţi oameni care, vrând să trăiască frumos, să trăiască o viaţă dreaptă,-să zicem, au fost şocaţi că sub numele de cultură astăzi, în veacul nostru, se includ tot mai adesea perversiuni, până la desfrânări şi altele, tot ce-şi poate închipui omul; şi aş zice iarăşi, şi nu ca să îndreptăţesc acele perversiuni, că are dreptate şi acest cuvânt: până la urmă cultura este ceva ce cultivăm.

Dar atenţie, fiindcă ce cultivăm, aceea şi devenim.

Cultura este orişice cultivăm. Şi cultivarea pământului este cultură. Şi cultivarea păcatului este cultură. Smintită, dar cultură. Dumnezeu acum ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sânt ale vieţii; Dumnezeu Care a făcut omul, Care ştie din ce este făcut omul, Care singur ştie unde este adevărata năzuinţă a omului; Dumnezeu Care vede pe om deznădăjduit căutând viaţa văzându-se îngropat în tot felul de morţi (şi până la urmă Moartea), şi căutând viaţa smintit în orice i se pare a fi împlinire sau plăcere; Dumnezeu care, tainic, ştie unde năzuieşte inima omului – tocmai la acea năzuinţă răspunde prin cuvântul Lui; şi ne invită ca acel cuvânt al lui să-l facem cultura noastră.

Dar Dumnezeu nu lucrează prin informaţie.

Mulţi gânditori, filosofi, oameni de ştiinţă pun întrebări multor oameni de-ai Bisericii, să zicem: „De ce nu aveţi o doctrină pentru…”, să zicem: „…ce se întâmplă cu copiii care mor nebotezaţi?”, sau mai ştiu eu ce altceva. Biserica – şi aş zice cultura Bisericii – nu ţine a ne informa pentru orişice, nici nu se grăbeşte a înfăptui doctrine, dogme în chip arbitrar. Dumnezeu, prin Biserică, ţine a împărtăşi, a împărtăşi omului ceva din viaţa Lui, iar dacă omul primeşte, va putea merge mai departe, fiindcă, aşa cum scrie în Psalmi, „Adânc către adânc cheamă”.

Omul adâncindu-se, descoperind adâncurile tainelor lui Dumnezeu, caută mai departe, şi merge mai departe; merge nu „studiind”, ci trăind’, merge până unde, într’o bună zi, va şi şti toate câte ştie Dumnezeu.

Cred că mai toţi cunoaşteţi începutul Bibliei, descoperirea începutului omului, povestea lui Adam în Rai, pe care astăzi mulţi o iau ca pe un soi de mit. (Dacă mă iertaţi, fac o paranteză: Aş da această provocare tuturor celor care cred că este un mit: studiaţi miturile şi studiaţi povestea lui Adam, să vedem dacă nu găsiţi nişte diferenţe esenţiale între ce este mit şi ce este această povestire. Dar vă las cu această provocare.) în această povestire însă, vedem într’adevăr esenţa noastră. Adam acela sunt eu, Adam acela este fiecare. Adâncind trăirea noastre bisericească, ne regăsim în el şi pe el în noi.

Dumnezeu l-a făcut pe Adam şi l-a pus în acel Rai; şi i-a spus: „Iată, toate acestea vor fi ţie pentru mâncare, dară din lemnul cunoaşterii binelui şi răului, dintru acela să nu mănânci, că în ziua în care vei mânca, vei muri”.

Noi înţelegem acest „Să nu mănânci” ca porunca lui Dumnezeu, şi pe drept cuvânt. Dar să ne uităm mai îndeaproape: ce numim noi poruncă? Porunca, la noi, de cele mai multe ori este de la unul mai mare la unul mai mic; cu degetul ridicat zice: „Să nu faci asta!” Dar cu Dumnezeu nu este aşa, şi nici cuvântul nu are acea formă, că Dumnezeu de îndată îi şi explică lui Adam: „…pentru că în ziua sau în clipa în care vei mânca din el, vei muri”. Adică Dumnezeu împărtăşeşte lui Adam un lucru mic, dar un început: „Dacă pui piciorul pe calea aceasta, te pot duce mai departe; dacă nu – este o primejdie!”.

Şi Dumnezeu l-a lăsat liber pe Adam, fiindcă Adam trebuia să îşi arate libera alegere în trăirile lui.

Şi Adam s’a văzut cu un alt cuvânt în faţă: a venit şarpele (şarpele înţeleg că este simbolul înţelepciunii, deoarece se zice că era cel mai înţelept dintre vietăţi) şi i-a spus lui Adam: „Nu vei muri dacă vei mânca din acest pom”. Şi Adam, crezând, nu lui Dumnezeu, ci şarpelui, a făcut ce i s’a părut că este mai bine. Şi s’a trezit, cum spunea şarpele, că: „Ţi se vor deschide ochii şi vei cunoaşte binele şi răul, că Dumnezeu cunoaşte binele şi răul, şi vei deveni ca Dumnezeu”; şi lui Adam într’adevăr i s’au deschis ochii, dar: ce taine dumnezeieşti s’au dezvăluit lui Adam când i s’au „deschis ochii” prin această faptă? Cum a devenit el nemuritor şi atotştiutor ca Dumnezeu?

Adam, când, chipurile, i s’au deschis ochii (şi într’adevăr, într’un fel i s’au deschis) s’a văzut ruşinat, s’a văzut gol, s’a văzut dezbrăcat şi s’a ruşinat de goliciunea lui.

S’a ruşinat Adam de Eva şi Eva de Adam, şi s’au ascuns sub îmbrăcăminte de frunze; şi când au auzit venirea lui Dumnezeu înapoi în Rai, de Dumnezeu s’au ruşinat. Dar ce, ruşinea este starea lui Dumnezeu? Vedeţi că au primit un cuvânt mincinos, şi energia acestui cuvânt a smintit pe om, şi smintire duce către smintire. S’a dezbrăcat de dumnezeiasca fire cu care era îmbrăcat, şi s’a aflat gol şi ruşinat, şi de Eva şi de Dumnezeu, şi înclinând tot mai mult a se despărţi de Dumnezeu; că atunci când a venit Dumnezeu Adam s’a ascuns după copacii Raiului. Dar dacă Adam ar fi ascultat şi crezut în Dumnezeu mai mult decât în glasul străinului…

Şi iată menirea omului: auzul şi ascultarea glasului lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: „Oile Mele aud glasul Meu și urmează Mie. Glasul străinului nu îl urmează, ci fug de glasul străinilor, pentru că nu îl cunosc”.

Deci oile lui Hristos – şi, în măsura în care sântem oile lui Hristos ne învăţăm încrederea în Dumnezeu. Învăţăm să desluşim glasul lui Dumnezeu (glas tainic, precum şi cuvântul este o taină a energiilor lui Dumnezeu), începând printr’o trăire morală prin care ni se dezvoltă nişte simţăminte. Pornim cu o oarecare frică, aceasta fiind o energie care păzeşte, iar frica aceasta dezvoltă o percepţie: desluşirea glasului străin de glasul Tatălui, atunci când desluşim glasul de străin – acolo unde este străin – şi glasul Tatălui – glasul celui care ne naşte întru viaţă vecinică – în cuvintele lui Dumnezeu; omul, atras fiind către viaţă, desluşeşte moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu.

De aceea spune Mântuitorul că „Oile Mele fug de străini, căci nu cunosc glasul străinului”.

Adică, nu recunoaştem în străin glasul chemării către viaţă.

Dar acesta este un simţământ care este în om din fire, mai mult sau mai puţin – în măsura căderii fiecărui om – simţământ care se dezvoltă prin trăirea cuvântului dumnezeiesc.

Se dezvoltă: şi în această dezvoltare constă ceva din ceea ce putem numi cultura duhului: învăţăm să desluşim prin cele cinci simţuri, de acum înduhovnicite; înduhovnicite iniţial printr’o primă trăire, una care duce la un alt pas, şi la un alt pas, care ne apropie, care ne face mai cunoscători în ale lui Dumnezeu, până unde ajungem la o familiaritate cu Dumnezeu; unde temerea de care vorbeam (acea energie care păzeşte), se dezvoltă în om când omul începe a deosebi deja glasul străinului de glasul Tatălui, cel din cuvintele lui Dumnezeu; om care se lasă îmbiat către viaţă şi care desluşeşte moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu. în măsura în care aceste simţăminte nu mai sânt în om, ele renasc prin cultură: cultivăm – cultivăm cuvântul lui Dumnezeu.

Deci aşa încep să se înduhovnicească cele cinci simţuri: iniţial printr’o primă trăire care ne conduce puţin câte puţin la o mai deplină cunoaştere în cele ale lui Dumnezeu, şi apoi până la deplina mântuire.

Mă gândesc la altă chemare a glasului lui Dumnezeu: „Auzi, Israil!” – Israil însemnând poporul lui Dumnezeu. Auzul este un lucru pe care în Biserică îl numim „ascultare”. Ascultarea este în primul rând auzul cuvântului, ceva ce ascultăm. Noi înţelegem ascultarea ca pe o disciplină: să „asculţi de cineva”. Este un adevăr şi în aceasta, dar nu aici este esenţa ascultării duhovniceşti. Efectul de disciplină vine şi el din ce numim duhovniceşte ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar.

Fac o comparaţie cu pruncul în pântecele maicii: am auzit din cunoştinţele ştiinţifice că, dintre cele cinci simţuri, auzul este cel dintâi care se dezvoltă, şi că pruncul poate auzi glasul tatălui său prin ţesuturile pântecelui maicii. Ceva analogic se întâmplă în trăirea noastră duhovnicească.

Prin „ţesuturile” acestei lumi, ale acestei materii, învăţăm în Duh să auzim şi să desluşim glasul Tatălui. Deci ascultarea, înainte, sau dincolo de a fi o disciplină, este o auzire şi un discernământ.

Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Păstor de glasul străinului, pe care îl recunoaştem ca străin.

Bineînţeles că ascultarea – auzirea, dacă vreţi – duce şi la o înfăptuire oarecare. Auzim ceva şi facem după cum auzim – aceasta este ce numim ascultare aş zice, ca fiind cultură. Deci omul, umblând după povăţuirile pe care le aude, cultivă în el trăirea acelor povăţuiri; precum Adam, ascultând povăţuirea şarpelui mai mult decât pe a lui Dumnezeu (poate chiar fără să-şi dea seama), dintru început a cultivat moartea – şi a picat în ea; tot aşa, cultivând cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânţa vieţii şi, ca să zicem aşa, „picăm” în viaţă (dar nu picăm, fiindcă nu este o cădere, ci un urcuş).

Cultivând sămânţa vieţii, sămânţa va încolţi, sămânţa va rodi, şi aceasta este o întreagă cultură. Ziceam că şi cultura pământului este o cultură: dar şi aceasta este o cultură a „pământului”, a pământului care – sunt eu.

Am zis la început că tot ce cultivă omul este cultură. Cultură smintită sau bună, dar – cultură. Am zis şi că omul are o căutare, şi am numit-o căutarea vieţii, căutare smintită sau dreaptă, dar – căutarea omului; că Dumnezeu Care a făcut omul, Care ştie ce este în om, din ce este făcut şi pentru ce este făcut, Care ştie slăbiciunea omului, dar şi potenţialul lui, El este Cel Care ne cunoaşte şi Care ne poate da împlinirea pe care o căutăm. Şi aici aş vrea să aduc un cuvânt al Sfântului Dorothei al Gazei, care spunea: „Cel ce trăieşte în ascultare, cel care îşi leapădă voia ca să trăiască în ascultare, se trezeşte făcând întotdeauna voia sa”.

La începuturile trăirii mele călugăreşti înţelesesem ceva din acest cuvânt, dar greşit într’o măsură, şi aş vrea să vădesc această greşală în caz că şi alţii înţeleg în acelaşi fel.

Înţelegeam oarecum că, bineînţeles, dacă te-ai lepădat de voia ta şi faci cu plăcere ce-ţi spune altcineva, aceasta este ca şi voia ta, şi deci, făcând voia celuilalt, te găseşti tot mereu făcând voia ta. Un grăunte de adevăr este şi acolo, dar înţelesul este mult mai adânc, mult mai tainic şi mai mângâietor. Adevărul este că Dumnezeu ştie mai bine decât mine ce caut şi ce vreau. Eu caut viaţa, dar o pot căuta strâmb. Făcând ascultare în Duh, mă trezesc dintr’o dată: „Păi, Doamne, chiar asta şi este ce voiam! Până la urmă acesta este tocmai lucrul către care năzuiam”.

Mai mult, în chip paradoxal „recunosc” ce nu am cunoscut niciodată. Atunci când vine harul, când cuvântul lui Dumnezeu, trăind şi petrecând în noi încolţeşte şi începe să dea viaţă; când harul începe să trăiască în om, să-l umple, să-l plinească şi să-l îndumnezeiască, mărturia tuturor Sfinţilor, încă din Vechiul Legământ încoace, a fost că tocmai aceasta este ceea ce plineşte pe om.

Bineînţeles că este! Dar ce, Făcătorul o să ştie mai puţin decât mine, făptura Lui, ce vreau şi ce caut eu? Omul poate căuta smintit, şi până la urmă păcatul nu este decât o minciună, o smintire – o smintire a firii; precum zice cuvântul românesc: „Şi-a ieşit din fire” – este o ieşire din fire. Dumnezeu, însă, ştie „unde” să ne ducă.
Şi precum am mai zis, să nu ne lăsăm amăgiţi de multe filosofii şi gândiri care, mai ales în zilele noastre, se amestecă în toate şi strâmbă calea omului. Firea omului este ceea ce Dumnezeu ne dezvăluie a fi firea omului. Acum nu o înţelegem. De ce?

Pentru că cele pământeşti, cele materiale le înţelegem ca fiind viaţa noastră primitivă, aş zice chiar viaţa noastră animală, fără a da nici un sens peiorativ noţiunii de „primitiv” sau de „animal”, decât că această stare este neîndestulătoare pentru om; dar firea materială, animală, ne este mai la îndemână: dacă ţi-e foame şi ai ce mânca, orişicând poţi să iei şi să mănânci; dar cuvântul Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu” – unde vom găsi acest cuvânt, această fire?

Cuvinte găsim în cărţi, chiar cuvinte dumnezeieşti. Dar înţelegem acele cuvinte, ca să încolţească şi să le simţim viaţa? Percepem noi energia acelui cuvânt, ca în clipa când, să zicem, ne turbură lăcomia, să găsim îndulcire în cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât să simţim: „Păi acestea poftea, nu pântecele meu, ci altceva în mine”?

Atunci când pântecele s’a umplut şi nu mai are nevoie de mâncare, dacă mai mănânci este lăcomie.

M’am umplut de mâncare, dar ceva mai poftesc, şi mă arunc spre mai multă mâncare, cu dezamăgirea de a vedea că mâncarea nu-mi face decât rău, şi ajung până la greaţă.

Că tot ce este material este stricăcios, are un termen; dar pofta omului nu are limită. De ce? Fiindcă omul nu este numai animal. Când ceva în om pofteşte – vecinicia pofteşte, nemărginitul. Ceva în om nu se împacă, nu odihneşte decât în nemărginirea lui Dumnezeu.

Dacă în mine poate încolţi acel cuvânt, şi îl găsesc ca fiind lucrul către care năzuia „pofta” mea, aceea nu mai este poftă în sens peiorativ, ci din lacom mă văd, cum am zice noi, moralmente, virtuos.

Dar nu este vorba de virtute aşa cum înţelegem în morală, ci de viaţă, că Dumnezeu la viaţă cheamă pe om. Şi în aceasta constă şi faptul că Sfinţii au trăit cu bucurie în cuvântul lui Dumnezeu, s’au nevoit cu bucurie, s’au îndulcit de posturi şi de vieţi „aspre”. Dar nu viaţa aspră este cea care îi îndulcea, ci puterea harului.

Aceasta nu este un lucru al intelectului, era o trăire care dădea putere. Ce înseamnă martir? Cuvântul este acelaşi ca şi cuvântul „martor”, etimologic vorbind. Martirul este un martor.

Martor a ce? Martor al faptului că viaţa care trăieşte în el – trăind în Hristos – este mai puternică decât viaţa pe care o avem în mădularele noastre pământeşti, stricăcioase. Mai puternică energetic, încât nu mai simte chinurile, pentru îndulcirea pe care i-o pricinuieşte dragostea lui Dumnezeu, care-l face a dori mai degrabă să moară cu Dumnezeu în chinurile cele mai cumplite, decât să se îndulcească de îndulciri stricăcioase, trecătoare, despărţindu-se de Dumnezeu. Dar stricăcios şi trecător nu este numai faptul că „azi trăiesc şi mâine mor”: „stricăcios” şi „trecător” este şi o calitate a îndulcirii, ca şi „vecinie”, şi „nestricăcios”.

Alte articole aici și aici.

Ieromonahul Rafail (Noica), Cultura Duhului, Editura Reîntregirea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here