Cuvânt al Sfântului loan Gură de Aur către cei lipsiţi de credinţă

0
119

2701_Sfântul_Ioan_Hrisostom_4Ceea ce urmăresc nu este numai să te scap de tristeţe, ci să-ţi umplu şi sufletul de multă şi continuă bucurie. Este cu putinţă dacă vrei. Că bucuria nu atârnă de legile neînduplecate ale naturii, cu neputinţă de înfrânt şi de schimbat, ci de voia noastră liberă, pe care o putem mânui cu uşurinţă. Da, bucuria nu stă în natura lucrurilor, ci în voinţa omului.

Că este aşa, se vede de acolo că mulţi oameni, cu alai în jurul lor, încărcaţi de slavă şi de cinste, îşi blestemă viaţa, pe când alţii, oameni de rând şi din oameni de rând, necunoscuţi de nimeni, se socotesc mai fericiţi ca mulţi. Da, bucuria nu stă în natura lucrurilor, ci în voinţa oamenilor. N-am să încetez să spun mereu! Nu mulţimea de păcate ne duce de obicei la deznădejde, ci lipsa credinţei din suflet. Din pricina asta Solomon n-a spus: Tot omul care ajunge în adâncul păcatelor se deznădăjduieşte, ci: „Cel lipsit de credinţă se deznădăjduieşte.” Numai cei lipsiţi de credinţă îşi pierd nădejdea când ajung în adâncul păcatelor, necredinţa nu-i lasă să se uite în sus la Dumnezeu şi să se întoarcă acolo de unde au căzut.

Deznădejdea nu are numai răul că ne închide porţile cetăţii cereşti, nu numai că ne face mai trândavi şi mai dispreţuitori, dar are şi răul că sădeşte în sufletul nostru mândrie nebunească. Diavolul a ajuns aşa cum a ajuns din pricina deznădejdii; mai întâi şi-a pierdut orice nădejde; în cele urmă din deznădejde a căzut în mândrie.

Un suflet care şi-a pierdut o dată nădejdea mântuirii lui nu-şi mai dă seama cum se prăbuşeşte; vorbeşte şi lucrează după bunul plac şi fără judecată împotriva propriei sale mântuiri. După cum nebunii, odată ce şi-au pierdut minţile, nu se mai tem şi nu se mai ruşinează de nimic, ci săvârşesc fără frică cele mai nesăbuite fapte, se aruncă în foc, în apă sau în prăpastie, tot astfel şi cei stăpâniţi de nebunia deznădejdii nu mai pot fi opriţi; săvârşesc tot felul de păcate, iar, dacă nu vine moartea să-i împiedice de la nebunia şi furia lor, îşi pricinuiesc o mulţime de rele.

Care este rădăcina şi mama deznădejdii? Trândăvia! Dar mai bine n-am numi-o numai rădăcină, ci şi hrănitoare şi mamă. După cum putreziciunea dă naştere moliilor în lână, iar moliile, la rândul lor, măresc putreziciunea, tot astfel, şi aici, trândăvia dă naştere deznădejdii, şi, la rândul ei, deznădejdea hrăneşte trândăvia; făcând acest schimb blestemat între ele, măresc puterea de distrugere. Dacă vei stăvili şi vei tăia pe una dintre ele, vei putea cu uşurinţă să o birui şi pe cealaltă; niciodată omul harnic nu va cădea în deznădejde, şi nici cel care are bune nădejdi de mântuire şi nu deznădăjduieşte nu va putea cădea în trândăvie.  Desfă această cârdăşie şi sfărâmă jugul, adică gândul cel cu multe feţe şi împovărător.

Atâta vreme cât suntem aici, pe pământ, chiar dacă am fi bătrâni de tot, pocăinţa îşi arată marea sa putere. De asta şi diavolul face tot ce poate ca să înrădăcineze în noi gând de deznădejde. Ştie că nu rămânem fără plată, chiar daca pocăinţa ne este puţină. Da, după cum are gata plata cel ce dă un pahar de apă, aşa şi cel ce se căieşte de cele ce-a făcut, chiar de nu arată pocăinţă pe măsura păcatelor lui, îşi are răsplata acestei pocăinţe. Dreptul Judecător nu trece cu vederea nici un bine, oricât de mic ar fi. De asta şi pe Iuda l-a luat de aici vicleanul, ca nu cumva, făcând începutul cuvenit, să se reîntoarcă, prin pocăinţa, acolo de unde a căzut. Eu spun, chiar dacă spusa mea este ciudata, că nici păcatul lui luda nu este mai mare decât ajutorul dat de pocăinţă.

Deci, degeaba îmi tot pui înainte pe cei ce s-au smintit şi au căzut. Aşa s-a întâmplat pururea.

Câţi nu s-au poticnit de crucea Stăpânului nostru de obşte al tuturor şi nu au ajuns mai nelegiuiţi şi mai lipsiţi de ruşine? Nu treceau oare prin faţa crucii Lui şi-şi băteau joc de El, zicând: „Cel ce dărâmă templul şi în trei zile îl zideşte pe alţii i-a mântuit, dar pe El nu poate să se mântuiască! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce şi vom crede în Tine!” Dar crucea nu e pentru aceştia o scuză. Tâlharul îi învinuieşte pe toţi. Şi tâlharul L-a văzut sus, răstignit pe cruce, şi nu numai că nu s-a smintit, ci, dimpotrivă, crucea i-a dat mai mare prilej de înţelepciune; a depăşit pe toate cele omeneşti şi, uşurat cu aripa credinţei, filosofa la cele viitoare. L-a văzut răstignit, scuipat, batjocorit de atâta popor, osândit de tribunal, dus la moarte. Dar nici una din acestea nu l-a smintit Dimpotrivă, tocmai vederea crucii, a cuielor înfiple, batjocura unui popor stricat, tocmai acestea l-au dus pe calea cea dreaptă şi a zis: „Pomencşte-mă, Doamne, întru împărăţia Tal” Ţinea de rău pe celălalt tâlhar, îşi mărturisea propriile păcate şi cugeta Ia înviere. Şi făcea aceasta, deşi nu văzuse morţi înviaţi, leproşi curăţiţi, şchiopi înzdrăveniţi, mare potolită, demoni izgoniţi, pâini înmulţite, nu văzuse toate celelalte minuru pe care le văzuse poporul iudeu. Le văzuse, şi îl răstignise! Nu, tâlharul acesta L-a văzut răstignit şi L-a mărturisit Dumnezeu; a amintit de împărăţie şi a cugetat la bunătăţile veacului ce va să fie. Iudeii îl văzuseră pe Hris-tos făcând minuni, avuseseră parte de învăţătura Lui, şi cu cuvântul şi cu fapta, dar nu numai că nu câştigaseră nimic, ci, dimpotrivă, se coborâseră în prăpastia pierzării, răsrignindu-L pe cruce.

Vezi că cei fără judecată, cei nepăsători nu pot câştiga nici unde e de câştigat, pe când oamenii cu judecată şi cu mititea trează câştigă foarte mult tocmai de pe urma acelora care sunt pricină de sminteală pentru alţii. De pildă, Iuda şi Iov. Iuda nu a fost mân tu it nici de Hristos, Care a mântuit lumea; Iov, în schimb, n-a fost vătămat nici de diavol, care i-a pierdut pe atâţia. Unul a pătimit atâtea rele, dar a fost încununat; celălalt a văzut minuni, însuşi a făcut minuni, a înviat morţi, a izgonit demoni – că a luat şi el puterea aceasta – a auzit nenumărate cuvinte despre împărăţia cerurilor şi despre gheena, a luat parte la Cina cea plina de cutremur, s-a bucurat de tot atâta bunăvoinţă şi purtare de grijă de câtă s-au bucurat Petru, Iacov şi loan, dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mult; în afară de purtarea de grijă şi de marele pogorământ de care s-a bucurat, lui luda i s-au mai încredinţat şi banii săracilor. Ei bine, după toate acestea, a turbat şi a primit pe satana în inima Iui din pricina dragostei de arginti; şi-a vândut sufletul, a săvârşit culmea răutăţilor, vânzând cu treizeci de arginti un sânge ca Acela, dându-L pe Stăpânul cu sărutare vicleană. Pe câţi crezi că nu i-a smintit vânzarea ucenicului?

Iuda a fost unul dintre cei doisprezece, a fost şi el chematul lui Hristos. Totuşi nu i-a fost de folos nici chemarea, nici că era dintre cei doisprezece apostoli, pentru că voinţa nu-i era pregătită pentru virtute. Pavel lupta şi cu foamea, n-avea nici hrana cea de toate zilele, şi suferea atâtea şi atâtea în fiecare zi; cu toate acestea, alerga cu multă râvnă pe calea care duce la cer. Iuda însă a fost chemat chiar înaintea lui Pavel, s-a bucurat şi el de aceleaşi bunătăţi ca şi Pavel, a fost învăţat cea mai înaltă filosofie, a luat parte la Sfânta Masă şi la Cina aceea prea înfricoşătoare, a luat atâta har, încât sa învie morţi, să curăţească leproşi şi să izgonească demoni, a auzit de atâtea ori cuvinte despre sărăcia cea de bunăvoie, a stat atâta vreme chiar cu Hristos, i s-au încredinţat banii săracilor, ca să-şi potolească prin aceasta patima – că era fur -, şi nici aşa n-a ajuns mai bun, deşi se bucurase de atât pogorământ. Hristos ştia că Iuda era iubitor de arginţi, ştia că are să piară din pricina dragostei de bani; dar nu I-a pedepsit atunci; dimpotrivă, ca să-i potolească patima, i-a încredinţat banii săracilor, pentru ca, având cu ce-şi satura dragostea lui de bani, să nu mai cadă în prăpastia aceea înfricoşătoare. Hristos a vrut să împiedice un rău mai mare cu unul mai mic.

Astfel, nimeni nu poate face rău celui care nu vrea să-şi facă singur rău. Şi, dimpotrivă, nimeni nu poate fi de folos celui care nu vrea să fie veghetor, care nu vrea să se ajute singur. De aceea şi iriinunata istorie a Scripturilor a scris pentru tine, ca într-un tablou minunat, măreţ şi frumos, vieţile celor din vechime, întinzând povestirea de la Adam până la venirea lui Hristos. Şi ţi-i pune înainte şi pe cei ce au căzut, şi pe cei încununaţi, ca prin toţi să te înveţe că nimeni nu poate face rău celui ce nu-şi face singur rău, chiar de ar porni întreaga lume război împotriva lui. Nici greutăţile vieţii, nici schimbările timpurilor, nici împilările stăpânitorilor, nici roiurile de uneltiri, nici mulţimea nenorocirilor, nici grămada tuturor relelor ce sunt între oameni, nu-I pot slăbi cu nimic pe omul viteaz, pe omul cu mintea trează, peomulcu ochii în patru; după cum, iarăşi, pe omul trândav, pe omul care şi-a pierdut îndrăzneala, pe omul care se dă singur bătut, nimic nu-l poate face mai bun, chiar de l-ar ajuta mii şi mii.

Sminteala nu vine din pricina crucii, ci din pricina prostiei celor ce se smintesc. Soarele îi vatămă pe cei bolnavi de ochi. Ei şi ce? Nu trebuie să mai fie soare? Şi mierea pare amară celor bolnavi. Ei şi ce? Trebuie pentru asta să o distrugem? Înşişi apostolii nu erau pentru unii „mireasmă a morţii spre moarte, iar pentru alţii, mireasmă a vieţii spre viaţă”? Ar fi trebuit, oare, din pricina celor pierduţi, ca cei vii să nu se bucure de atâtea faceri de bine? îasăşi venirea lui Hristos, mântuirea noastră, izvorul bunătăţilor, viaţa, miile şi miile de bunătăţi, pe câţi n-au îngreunat, pc câţi nu i-au lipsit de apărare şi de iertare? Nu auzi ce spune Hristos despre iudei: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat n-ar avea; dar acum n-au dezvinovăţire pentru păcatele lor”? Ei şi ce? Dacă păcatele lor au rămas neiertate după venirea Lui, înseamnă oare că din pricina celor care întrebuinţau rău binele nu trebuia să mai vină? Cine ar putea spune asta? Nici chiar unul ieşit din minţi! Te întreb mai departe: Pe câţi nu i-au smintit Scripturile? Câte pricini de erezii nu s-au născut din Scriptură? Trebuiau, oare, nimicite Scripturile din pricina celor care s-au smintit, sau nici nu trebuiau date de la început? Deloc! Dimpotrivă, trebuiau date din pricina celor ce aveau să culeagă folos din ele! Cei care se smintesc – nu voi înceta iarăşi să spun ceea ce am mai spus -, cei ce se smintesc să pună pe seama lor smintelile! Cei ce aveau sa tragă mari foloase de pe urma lor ar fi suferit nu mică pagubă dacă aceste pricini de sminteală ar fi fost înlăturate, din pricina nesocotinţei şi trândăviei celorlalţi, ei ar fi fost lipsiţi de un astfel de folos. Nu-mi vorbi mie de cei care pier!

Am arătat, în cuvântul de mai înainte, că nimeni nu poate face rău celui ce nu-şi face singur rău, chiar dacă ar fi vorba de primejdie de moarte.

Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Ieromonah Benedict Stancu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here