Cuvânt al Cuviosului Paisie Aghioritul despre gândurile rele

0
520

paisios15Depinde de felul cum înfruntă fiecare încercările. Cei care nu au intenţie bună Îl hulesc pe Dumnezeu atunci când trec prin diferite încercări. „De ce să sufăr eu aceasta? – spun ei. Iată, acela are atâtea bunuri! Dumnezeu este acesta?” Nu spun „Am greşit!”, ci se chinuiesc.

Iar cei cu mărime de suflet spun: „Slavă lui Dumnezeu! încercarea aceasta m-a adus lângă Dumnezeu. El a îngăduit-o pentru binele meu.” Şi, dacă mai înainte se poate să nu fi călcat deloc în biserică, după aceea încep să meargă regulat la biserică, să se spovedească, să se împărtăşească. De multe ori Dumnezeu chiar şi pe oamenii cei mai împietriţi îi aduce la un moment dat, printr-o încercare, la o astfel de mărime de suflet, încât ei înşişi se întorc spre bine şi-şi ispăşesc păcatele prin durerea ce o simt pentru tot ce au făcut.

Atunci când sugi ca pe bomboană gândurile rele este rău. Să încerci să nu sugi gândurile acestea care pe din afară sunt zaharisite, iar pe dinlăuntru au otravă, şi apoi să deznădăjduieşti.

A-i trece omului gânduri rele prin minte nu es-te un lucru neliniştitor, pentru că numai îngerilor şi celor desăvârşiţi nu le trec gânduri rele. Neli-niştitor este atunci când omul nivelează o bucată a inimii sale şi îi primeşte pe lupii cei cu aripi – pe diavoli. Dacă vreodată se va întâmpla asta, imediat trebuie spovedanie, cultivarea aeroportului şi plantarea de pomi roditori, pentru ca inima să devină iarăşi rai. Gândul vine ca un hoţ, iar tu 11 deschizi uşa, îl bagi înlăuntru, începi discuţia cu el şi după aceea acela te fură. Discută cineva vre-odată cu hoţul? Nu numai că nu discută, ci încuie şi uşa ca să nu intre înlăuntru. Se poate să nu discuţi cu el, dar de ce îl laşi să intre înlăuntru?

Cunosc un tânăr care, deşi este foarte inteligent, crede în gândul său care îi spune că nu este echilibrat. Primind gândurile ce i le aducea dracul, acestea i-au creat o grămadă de complexe. A avut chiar şi o încercare de sinucidere, care i-a topit pe părinţii lui. Dumnezeu i-a dat puteri şi harisme, dar pe toate i le netrebniceşte vrăjmaşul şi astfel se chinuieşte şi pe el, şi pe alţii.

Nu pot să înţeleg de ce primeşte aceste gânduri drăceşti şi-şi face viaţa chinuită, împotrivindu-se astfel şi lui Dumnezeu, Care ne face atât de mult bine şi ne iubeşte. Oricâte i-ai spune unui astfel de om, nu se foloseşte. Dacă nu va înceta să creadă gândurilor ce i le aduce vrăjmaşul, se va osteni în zadar.

Cel sensibil nu este slab sufleteşte, nu este bolnav. Nu, mărimea de suflet şi sensibilitatea sunt ha-risme sufleteşti, dar din păcate diavolul reuşeşte să le exploateze. Pe un om sensibil îl face adeseori să exagereze lucrurile, ca să nu poată trece Peste o greutate, sau dacă reuşeşte puţin s-o rezolve, dar mai apoi cedează, îl face să deznădăjduiască, să se chinuiască şi în cele din urmă să se epuizeze. Dacă ar pune în valoare sensibilitate  moştenită, ea ar deveni cerească. Dar dacă o lasă ca să o exploateze diavolul, se va pierde. Pentru că dacă omul nu-şi pune în valoare harismele sale, atunci le exploatează diavolul. Şi astfel arun: că darurile lui Dumnezeu. În loc să-I fie recunosi cător lui Dumnezeu, le ia pe toate anapoda.

Cel sensibil, atunci când crede gândului său  poate sfârşi chiar şi la psihiatrie, în timp ce acela indiferent, cu al său „nu mă interesează”, desigur, nu merge bine, însă cel puţin nu sfârşeşte în psihiatrie. De aceea diavolul îi urmăreşte pe oamenii sensibili. Alţii iarăşi îşi pun în gând sau mai degrabă diavolul le aduce gândul că au o neputinţă moştenită, şi încearcă să-i convingă să creadă că au ceva de acest fel. Îi înfricoşează, ca să-i ameţească şi să-i netrebnicească fără motiv. Dar, deşi ar exista şi ceva moştenit, nimic însă nu poate sta înaintea harului lui Dumnezeu. Vă aduceţi aminte de Sfântul Ciprian, care din vrăjitor a devenit ierarh al Bisericii şi mucenic al lui Hristos?

Dacă cineva nu se mâhneşte când are un gând de hulă şi stă şi discută cu el, atunci este vinovat. Şi cu cât va primi gândurile de hulă, cu atât mai mult va primi tulburarea diavolului. Pentru că, atunci când îi trece un gând de hulă şi-l cercetează şi discută cu el, primeşte o mică demonizare.

Dacă se mâhneşte atunci când vin astfel de  gânduri şi nu discută cu ele, acelea se taie singure pentru că nu sunt hrănite. Copacul care nu este udat se va usca. Dar din clipa când cineva se complace cu ele, fie şi puţin, şi le hrăneşte, omul cel vechi le adapă şi cu greutate se vor usca. Diavolul îţi aruncă în gură o bomboană şi tu începi s-o sugi. Simţi gustul ei şi după aceea îţi vine ereu s-o dai jos. Însă trebuie s-o dai jos imediat ce simţi că te îndulceşti.

Dacă trece un gând de hulă şi-l primeşti puţin, iar după aceea îl alungi, este ca şi cum diavolul ţi-ar fi dat o bomboană din care ai supt puţin, dar după aceea ai scuipat-o. Trebuie însă s-o scuipi imediat. Altfel, la început te va înşela cu o bomboană, dar apoi te va adăpa cu otravă şi îşi va bate joc de tine. Diavolul îţi exploatează sensibilitatea, te face să examinezi prea minuţios unele lucruri, îţi lipeşte mintea acolo şi te chinuieşti fără folos. Dacă dai puţină importanţă unui gând de hulă, te poate chinui, te poate zdrobi. îţi trebuie puţină nepăsare bună.

Diavolul chinuieşte cu gândurile de hulă de obicei pe cei foarte evlavioşi şi foarte sensibili. Le prezintă căderea aceasta mult mărită, ca să-i mâhnească şi, dacă nu reuşeşte să-i ducă la deznădejde ca să se sinucidă, încearcă cel puţin să-i înnebunească şi să-i netrebnicească. Iar dacă nu poate face nici asta, îl satisface să le aducă fie şi o stare de melancolie. Cei care se sinucid vor să scape de marea durere sufletească pe care o simt. Cad însa într-un chin mult mai mare, ajungând în mâinile diavolului, care îi chinuie fără milă. Şi ţeasta o fac pentru că au multă mândrie. În loc să stea să se gândească dacă nu cumva au greşit ceva. În loc să se cerceteze pe ei înşişi şi să vadă ce greşeală au făcut, în loc să se pocăiască, să-şi schimbe „tactica”, să meargă să se mărturisească şi astfel să se uşureze şi să scape de durere, aceştia, din cauza mândriei, nu vor să se smerească; şi toate strâmbăturile şi toate greşelile le văd la alţii, iar pe ei înşişi se socotesc nevinovaţi.

Sinuciderea este un mare păcat, căci cei ce fac aceasta dispreţuiesc darul lui Dumnezeu, viaţa pe care El le-a dat-o. Este ca şi cum ai da cuiva un dar, iar acesta ţi l-ar arunca înapoi în faţă… Oare poţi adăuga o zi la viaţa ta? Dacă nu poţi adăuga nici măcar o singură zi la viaţa ta, atunci cum în-drăzneşti să o distrugi?

Dumnezeu vede de aproape suferinţele copiilor Lui şi îi mângâie ca un Părinte bun. Pentru că, ce crezi, suferă să-Şi vadă copilaşul Său chinuin-du-se? Toate suferinţele şi lacrimile lui, Dumnezeu le ia în considerare şi după aceea răsplăteşte. Numai Dumnezeu dăruieşte în mâhniri adevărata mângâiere. De aceea omul care nu crede în adevărata viată, care nu crede în Dumnezeu ca să-I ceară mila Sa în încercările prin care trece, cade mereu în deznădejde, iar viaţa lui nu are nici un sens. întotdeauna rămâne neajutorat, nemângâiat şi chinuit în această viaţă, dar îşi osândeşte şi sufletul său în cea veşnică.

Insă oamenii duhovniceşti, care înfruntă toate încercările alături de Hristos, nu au propriile lor mâhniri, ci adună amărăciunile altora, dar în ace-laşi timp primesc din belşug dragostea lui Dum-nezeu. Când cânt troparul: „Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi, Preasfântă Stăpână”, câ-teodată mă opresc la „ci primeşte rugăciunea robilor tăi.. “- Căci, de vreme ce nu am mâhniri, cum să spun că „scârbele ne cuprind şi nu putem răbda”? Să spun minciuni? în înfruntarea duhovnicească a încercărilor nu există mâhnire, pentru că atunci când omul se aşază corect, duhovniceşte, toate se schimbă. Dacă omul îşi atinge amărăciunea durerii sale de Preadulcele Iisus, atunci toate amărăciunile şi otrăvurile sale se preschimbă în miere.

Dacă cineva înţelege tainele vieţii duhovniceşti şi modul tainic în care lucrează Dumnezeu, înce-tează să se mai mâhnească pentru tot ceea ce i se întâmplă, pentru că primeşte cu bucurie medica-mentele amare pe care i le dă Dumnezeu pentru însănătoşirea sufletului său. Pe toate le consideră răspunsuri la rugăciunea sa, de vreme ce neîncetat îi cere lui Dumnezeu să-i curătească sufletul. Însă atunci când oamenii înfruntă lumeşte încercările, se chinuiesc. De vreme ce Dumnezeu ne supraveghează pe toţi, trebuie ca fiecare să se pre-dea Lui cu totul. Altfel, se va chinui. Cere să-i vină toate aşa precum vrea el, dar lucrurile nu se petrec după dorinţa lui şi de aceea nu află odihnă.

Fie sătul, fie flămând de ar fi cineva, fie că este lăudat, fie că este nedreptăţit, trebuie să se bucure Şi să le înfrunte pe toate cu smerenie şi răbdare. Şi atunci unuia ca acesta Dumnezeu îi va dărui mereu binecuvântări, până când sufletul său va ajunge sa nu mai poată „încăpea şi suporta” bunătatea lui Dumnezeu. Şi cu cât va înainta duhovniceşte, cu  atât va vedea dragostea lui Dumnezeu într-o haşură mai mare şi se va topi de recunoştinţă.

Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Ieromonah Benedict Stancu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here