Cursul îndreptării noastre lăuntrice

0
85

caleaInima omului este adâncă. Cum putem afla ce se petrece în ea şi, mai ales, ce trebuie să se petreacă în anumite împrejurări?

Fiecare îşi are caracterul său, dispoziţia sa, pasiunile, predispoziţiile şi obiceiurile lui. De aceea, la fiecare cursul autoîndreptării lăuntrice trebuie să fie altul; nu putem deloc stabili un singur traseu general pentru toţi. Îndreptarea de sine nu este o treabă a raţionamentelor reci, ci este o lucrare vie şi plină de râvnă, săvârşită în adâncul inimii. Creştinismul este o taină, nu numai în temeiul lui, ci şi în modul său de practicare. Cursul dezvoltării lui în inimă este asemănător mersului pe un drum subteran ascuns şi încurcat. Celui ce se încumetă la acest drum i se spune: „iată calea!”, şi cel ce s-a hotărât să meargă pe el, merge singur. Cine, aşadar, poate fi mântuit? – se va întreba cineva, imaginându-şi toate greutăţile îndreptării de sine. Răspundem cu răspunsul Mântuitorului la o întrebare asemănătoare: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă (Matei 19, 25-26).

Cel ce s-a hotărât să înceapă o viaţă creştină, va primi prin Sfintele Taine harul Duhului, care sfinţeşte, întăreşte şi alină. Petrecând nedespărţit de om, el îl călăuzeşte în modul cel mai înţelept şi mai precaut pe tot parcursul primejdioasei sale călătorii pământeşti. Şi cine, oare, poate nădăjdui să-şi îndrepte singur inima sa? Oare, în această sfântă lucrare poate cineva să se aştepte ca izbânda să vină de la ajutorul omenesc şi de la iscusinţa omenească? Ascultaţi ce spune Domnul: Vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curaţi de toate întinăciunile voastre (…) vă voi curăţi. Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înlăuntrul vostru Duhul Meu (Iez. 36, 25-26). Toate sunt de la Domnul. Lui să ne încredinţăm, deci: să ne înfăţişăm în faţa Lui, să ne supunem, ca un amestec necurat şi diform, lucrării Lui harice, ca să facă din noi, precum artistul şi meşteşugarul, vase bune în cinstea înfăpturii lucrării celei bune. Din partea noastră putem să-I înfăţişăm lui Dumnezeu numai dorinţa sinceră de autoîndreptare şi deplina hotărâre de a ne supune îndrumărilor Lui. Ce se întâmplă cu acela pe care îl vizitează harul Domnului? Şi cum anume îl va călăuzi acesta pe calea curăţirii, până la starea de curăţenie şi de neprihănire? Acestea ni le-a zugrăvit Mântuitorul în parabola despre fiul rătăcitor.

Mai înainte de toate, harul îl învaţă pe om cum să-şi demaşte şi să-şi arunce de pe el acoperămintele: altfel, cum ar fi cu putinţă să începi să lucrezi, fără să vezi ce anume ai de prelucrat? În această lucrare, dispare de pe ochii minţii orbirea, în inimă se întoarce simţirea, iar voinţa se trezeşte din nepăsarea în care dormea. Totodată, fără voie, sufletul îşi opreşte atenţia asupra sa şi se concentrează înăuntrul său: durerea şi frica, ducând sufletul dincolo de mormânt, la tronul Judecăţii, îl rup de lume şi îi oferă un alt obiectiv, înalt şi veşnic, de care să se îngrijească. Pomul desfrunzit al păcatului stă acum în văzul ochilor minţii păcătosului, în toată goliciunea sa hidoasă, şi acum – ceea ce nu-i este propriu! – rodeşte osândire de sine, acoperă cu ruşine, arde cu judecată acuzatoare şi cu mustrări de conştiinţă. Raza milostivirii lui Dumnezeu naşte în sufletul smerit căldura umilinţei şi izvorăşte şuvoaie de lacrimi de pocăinţă; belşugul de lacrimi necurmate smulge din inimă, în cele din urmă, întregul pom al păcatului, cu rădăcini cu tot. Astfel se întâmplă totul. Omul stă acum pe pământul curat al neprihănirii şi râvneşte la sfânta cucernicie.

Prezentată într-o descriere, lucrarea îndreptării de sine este scurtă şi uşoară; dar nu atât de scurtă şi de uşoară este de fapt. Nevoile noastre sunt felurite, felurite sunt şi lucrările oblăduitoare ale harului în noi: pe unul îl primeşte direct într-o linişte fericită, îl aduce în pajiştea duhului, îl paşte şi îl desfată; pe altul îl încearcă prin multe ocolişuri, şi abia după felurite peregrinări îl conduce acolo, ca pe un călător istovit şi împovărat.

Umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează, şi-l strâmtorează, şi-l chinuieşte cu învăţătura sa, până ce va prinde încredere în el şi-l va ispiti întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va veseli şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale (Sir. 4, 18-20).

Să ne grăbim, aşadar, către această linişte harică, spre locul veselirii duhovniceşti, în tainiţele cele mai ascunse ale lucrării şi sfinţirii dumnezeieşti! E greu! Dar ce se face fără trudă? De când pământul împreună cu muncile lui a fost blestemat din pricina omului, omul îşi câştigă cu sudoarea frunţii bunurile trupului şi mai ales pe cele ale duhului. În schimb, câte mângâieri vin la dobândirea lor, în cele din urmă! Femeia când e să nască, se întristează, dar de bucuria pruncului născut, uită toate supărările de mai înainte (Ioan 16, 21). Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărimea care ni se va descoperi (Rom. 8, 18) – vor apărea şi aici, în duh, şi acolo, în toată fiinţa noastră.

 Şi ce altceva ne mai poate sluji ca mângâiere? Faptul că lucrarea de autoîndreptare nu este atât de anevoioasă în realitate, pe cât ni se pare la început. Ea pare de necuprins numai privită din afară, atâta timp cât nu ne-am apucat de ea. Şi aici, ca şi în lucrurile obişnuite, totul depinde de însufleţirea cu care fiecare se apucă de treabă. Întrebaţi pe orice om de acţiune neprefăcut, întrebaţi-l de greutatea muncii lui: el vă va răspunde acelaşi lucru, că eforturile lui pot fi socotite şi cântărite doar de alţii, iar pentru el acestea nu există şi nu le observă. Însufleţirea, punându-i în mişcare rapidă toate puterile, îi absoarbe toate neliniştile, îl ridică deasupra tuturor obstacolelor şi el păşeşte printre neajunsuri ca pe un drum neted şi larg. La fel este şi în lucrarea mântuirii: strâmtă este calea către împărăţie, anevoios ne pare jugul lui Hristos: dar numai atâta timp cât rămânem în afară, cât timp ne imaginăm şi plănuim cursul noii vieţi. Dar din momentul în care hotărârea mântuitoare încolţeşte în inimă şi se înfiripă, ea aduce cu sine şi însufleţirea pentru lucrarea cea bună. Însufleţitul urmaş al lui Hristos merge pe urmele Lui, bucurându-se şi binecuvântând-o şi binecuvântând cele primite de la El. Din afară va fi văzut trudindu-se, plin de răni şi de îndârjire, dar el, ca înaintea Cunoscătorului de inimi, mărturiseşte în numele tuturor cu voce tare, că el şi toţi cei asemenea lui trăiesc ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, (…) ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-se; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc (II Cor. 6, 9- 10).

Veţi întreba de unde să luaţi o asemenea însufleţire? Să ne rugăm, şi rugăciunea credinţei va face să se pogoare acest foc dumnezeiesc. Să ne rugăm pentru însufleţire, pentru hotărâre şi pentru trezirea din somnul păcatului. Acum mântuirea este mai aproape de noi (…) Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape (Rom. 13, 11-12). Dumnezeu a zis: „Strălucească, din întuneric, lumina”, fie ca să strălucească în inimile noastre, să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos (cf. II Cor. 4, 6); fie ca Dumnezeul nădejdii să ne umple pe noi de toată bucuria şi pacea, în credinţă, ca să prisosească nădejdea noastră, prin puterea Duhului Sfânt (cf. Rom. 15, 13).

„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here