Curăția în cadrul căsătoriei

0
82

curatiaDumnezeu a dat omului înclinații trupești nu în vederea desfrâului, ci pentru înmulțirea neamului omenesc. Judecățile lui Dumnezeu sunt întotdeauna cele mai bune, curate și sfinte. Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți! (Facere 1, 28) – este dumnezeiasca poruncă, lipsită de orice întinăciune. Însă omul, prin căderea lui în păcat, a pervertit totul. Desprins de Dumnezeu prin neascultarea sa, el s-a rupt și de cinstitele scopuri dumnezeiești și a început să întrebuințeze înclinările lui trupești către rău.

 Creatorul a rânduit ca bărbatul să nu fie singur (FAcerea 2, 18), ci să aibă amilie. Familia a fost plănuită de Dumnezeu ca un loc sfânt pentru nevoința întru evlavie, curăție și viață sfântă. În Noul Testament, unde se restabilește curăția dintru început a firii omenești,  se vorbește despre familie ca de o mică biserică din casă (1 Cor. 16, 19), în care trăiește Hristos, care se sfințește de Duhul Sfânt și în care toate mădularele se îndreaptă către Dumnezeu-Tatăl prin cuvintele: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri…” Oamenii căătoriți trebuie să conviețuiască în deplină credincioșie unul față de celălalt, demonstrând prin aceasta și credincioșia lor către Dumnezeu. Curăția și dragostea reciprocă – iată legătura dintre bărbat și femeie. Sfințenia nunții trebuie păzită cu grijă. Doar o singură privire plină de poftă în afara căsătoriei devine deja un mare păcat (Mat. 5, 28).

Cel căsătorit este legat prin porunca lui Dumnezeu de a nu se abate de la nuntă, exprimată încă din rai prin cuvintele: De aceea va lăsa omul  pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup (Facere 2, 24). Domnul Iisus Hristos a întărit sfințenia și neîncălccarea unirii prin nuntă, spunând: Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă! (Mat. 19, 6)

Greșeala împotriva sfințeniei nunții poate să fie de două feluri: trădarea ori preadesfrânarea, care în ambele cazuri sunt o deviere de la căsătorie și curvia chiar în hotarele nunții, atunci când oamenii căsătoriți nu trăiesc firește, așa cum legea dumnezeiască a poruncit și conștiința ne dă mărturie, ci se dedau la diferite perversiuni. Toate aceste necurății sunt urâciune în fața lui Dumnezeu. Ele au condus încă de demult omenirea desfrânată (Facere 6, 3) la potopul universal (Facere 6, 5-7), iar mai târziu la focul și pucioasa care au pedepsit Sodoma și Gomora (Facere 19, 1-28). Nici omenirea din zilele noastre nu se deosebește de cea veche prin imoralitatea ei strigătoare la cer. De aceea, pentru cei ce înmulțesc păcatele, Dumnezeu și pe noi ne va pedepsi, după proorocirea Sa, însă de această dată prin focul universal prin care se va întrerupe existența acestei lumi păcătoase, ca să se arate ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea (2 Petru 3, 13).

Toate făpturile au prin fire predispoziția de înmulțire, însă la animale instinctele sunt păstrate în felul lor primitiv. Făpturile necuvântătoare se împreunează nu în vederea desfrânării, ci ca să împlinească înmulțirea speciei lor, așa cum au fost hărăzite. Numai cu omul nu se petrece astfel. Căzut din pricina păcatului sub influiența demonilor, firea lui s-a pervertit și de aceea cu el se întâmplă adesea căderi înfiorătoare și, ca urmări ale acestora, și catastofe naturale.

Domnul Iisus Hristos a venit ca să ne învețe adevărata viață întru curăție și să ne dezbare de pervertirea morală în care am fost atrași. El a binecuvântat căsătoria prin prezența Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11) și a osândit necurăția nu doar în forma ei cea mai grosieră, a preadesfrânării, ci și cel mai „inofensiv” chip al necurăției, privirea plină de poftă către celălalt gen, spunând: Ați auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvârșești adulter!”. Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui! (Mat. 5, 27-28).

Și Sfinții Apostoli s-au luptat plini de râvnă împotriva preadesfrânării și a diferitelor chipuri ale  desfrânării (Fapte 15, 29; Iuda 1, 7-8; 2 Petru 2, 14; Gal. 5, 19; 1 Cor. 6, 9; 6, 18). Sfântul Apostol Pavel a delimitat clar curata și binecuvntata nuntă de oricare chip de manifestare a necurăției, spunând: Cinstită să fie nunta întru toate și patul nespurcat. Iar pe desfrânați îi va judeca Dumnezeu (Evr. 13, 4). El sfătuiește: …Bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar, din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său…, fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă (1 Cor. 7, 1, 2, 9). După învățătura Sfintei Biserici, legiuita nuntă, încheiată în numele Domnului (1 Cor. 7, 39), este unica dezlegare a problemei privitoare la conviețuirea între un bărbat și o femeie.

Căsătoria are, în afara scopului ei de temelie – nașterea de fii (1 Tim. 2, 15), încă și un alt scop important – de a fi pază a curăției. Sfântul Ioan Gură de Aur învață: „Omul trebuie să se căsătorească pentru a alunga păcatul și pentru a se izbăvi de orice faptă a desfrânării. Anume pentru aceasta trebuie să ne căsătorim, pentru a ne ajuta reciproc să ducem o viață curată”. După învățătura acestui mare bărbat, căsătoria nu este o piedică a curăției, ci mai degrabă ea o păzește și o întărește. Din această pricină, trădarea este un mare și greu păcat. „Omul căsătorit, dacă încalcă căsătoriile altora ori privește cu poftă la vreo femeie străină, nu merită nicio iertare, nici din partea oamenilor, nici înaintea lui Dumnezeu, oricât s-ar îndreptăți prin fire”.

Această judecată, foarte aspră la prima vedere, este în realitate întru totul îndreptățită, deoarece, dacă monahii dintru început se lipsesc de un astfel de chip al dezmierdării, omul căsătorit poate să-și manifeste pornirile lui trupești, în limitele legiuitei căsătorii. Dar a privi plin de poftă în afara acestor cadre, acesta este un păcat vădit, fiind un semn al desfrânării, și nu al dorinței de înmulțire a neamului omenesc prin legiuita și binecuvântata căsătorie. Astfel, omul, pentru a ajunge la adevărata curăție, trebuie să se nevoiască, și aceasta pe când e încă tânăr, și să nu aștepte să îmbătrânească, pentru a viețui în curăție. Curăția se obține cu nevoință, rugăciune și luptă. Ca orice altă virtute generală, ea nu se obține fără osteneală.

Sfântul Vasile cel Mare lămurește în chip minunat: „Virtutea curăției nu o are acela în care dorințele necurate au slăbit ca urmare a bătrâneții, ori a bolii, ori din vreo altă pricină. Într-un astfel de om, chiar de ar mai și viețui păcatul, trupul lui neputiincios îl împiedică de la fapte păcătoase. Curăția este silire continuă, în afundul sufletului, și ucigătoare a urmelor mișcărilor rușinoase rămase acolo. Cel ce s-a lecuit astfel și a dobândit această virtute, a înrădăcinat întru sine curăția cea potrivnică păcatului”.

„Curăția- Tâlcuire la rugăciunea Sf. Efrem Sirul” – Arhim. Serafim Alexiev

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here