Curajul de a fi ceea ce eşti

0
308

Curajul de a fi ceea ce eşti.
Vorbeam mai sus despre curaj, despre variatele accepţiuni ale cuvântului „curaj”. În cartea sa, L’Histoire comme Systeme, tot gânditorul spaniol, Ortega y Gasset spune: „A rupe continuitatea cu trecutul, a voi să începi totul iarăşi, înseamnă a coborî omul pentru ca să-l imite pe urangutan…” În preajma anului 1860, un francez, Dupont-White, a avut curajul de a proclama: „Continuitatea este unul dintre drepturile omului; este un omagiu adus la tot ce îl deosebeşte de animal”. Continuitatea şi curajul de a fi tu însuţi…

Cer iertare celor care au curajul continuităţii, pentru care acest fapt nu este o abstracţie fără conţinut.

Din fericire sunt mulţi trăitori în diaspora care şi-au construit o viaţă demnă, dar nu şi-au întors faţa de la limba, de la credinţa, de la tot ce îi defineşte ca purtători ai spiritualităţii noastre. Rândurile de faţă nu li se adresează lor. Dar avem toți curajul acesta? Reiau ceea ce am spus mai sus: Ceea ce se întâmplă în diaspora e de o gravitate deosebită. Duce la însăşi deformarea momentelor esenţiale ale Liturghiei.

Duce schimbări de mentalitate şi de atitudine.

Da, deseori atitudinea celor din a doua generaţie, să nu mai vorbim de a treia, sunt dramatice. Din vina cui? Ei suportă uneori cu un stoicism abia mascat întrebările asupra originii lor. Să menționăm atitudinea unui tânăr medic român, care îşi neagă originea și mărtuiseşte strâmtorat că odinioară, cândva, a avut un străbunic român? Dar e tare de mult de atunci. El în realitate a sosit cu vreo doi ani înainte din Ardeal.) Iată o istorioară bună de relatat în cronici…

N-ar trebui să se uite… Nu cu multă vreme în urmă am trăit o neplăcută împrejurare.

Mi s-a relatat că o adolescentă trăitoare într-un mediu francez este un neobişnuit talent literar, producând o lirică remarcabilă. Am primit chiar, cerându-mi-se părerea, un caiet cu versuri. Surpriză: toate erau scrise în limba franceză! Drăguţe, armonioase, o perfectă imitaţie de Verlaine, Baudelaire, Lafontaine, etc. … şi toţi la un loc. Mici versuri de salon, de recitat într-o societate cu domnişoare graţioase, în crinoline, cu domni curtenitori îmbrăcaţi în frac, care cunosc arta de a face complimente elegante…

„Bine, dar limba ei maternă nu e cea română?” am întrebat. Părinţii sunt români, o familie cultivată, care desigur are în casă bibliotecă…

O tânără cu înclinaţii spre poezie nu l-a citit pe Eminescu, pe Arghezi, pe Voiculescu, pe atâţia alţi poeţi? Poeţi cu o limbă bogată, plină de nuanţe, care exprimă sentimente, crezuri, întrebări tulburătoare ale noastre, proprii nouă, nu împrumutate din experienţe de viaţă ce ne sunt străine, pe care de fapt nu le înţelegem bine, aşa cum le înţeleg cei cărora le aparţin…

De ce nu scrie şi în româneşte? A, nu, mi s-a răspuns. Mica poetă vorbeşte numai franţuzeşte, tot ce ţine de a fi român n-o interesează. Părinţii au avut grijă s-o convingă de faptul pozitiv al lepădării de tradiţiile, de limba, de originea lor.

Să ne întrebăm de ce? Atâtea popoare îşi afirmă cu mândrie originea, chiar dacă trăiesc într-un mediu străin, respectându-i modul de viaţă, aşa cum se și cuvine. Este de fapt şi o chestiune de etică, aceea de a mărturisi cine eşti. Avem chiar atâtea motive să ne ruşinăm de ceea ce suntem? Mai multe decât alte popoare, care nu se sfiesc de tradiţiile lor, de moştenirea lor, de limba lor?

Spre neplăcerea interlocutorilor, nu m-am arătat prea încântată de calitatea versurilor. Imitațiile nu spun niciodată nimic, chiar dacă se fac într-o limbă corectă, pe care o respectăm şi o învăţăm cu grijă.

Versurile trebuie să fie ale poetului care le scrie. Să-l reprezinte pe el, problemele lui şi nu cele luate împrumut de la vecini, plagiindu-le identitatea. Din păcate ne ruşinăm, până şi la noi acasă, de a ne mărturisi identitatea proprie.

Peste câtva timp, tot o româncă „culturală”, cu antecedente politice din timpurile de regretată amintire, mi-a declarat cu încântare că mica poetă fusese menţionată şi premiată printre şcolari.

„Da, într-adevăr, iată o străină care ne admiră pe noi.” Un adevărat viitor geniu, prin urmare. Respectiva persoană culturală mi-a declarat deci că nu mă pricep, că sunt un poet mediocru, pentru că oricine nu scrie în franceză este mediocru… Astfel, lipsa mea de entuziasm a fost pedepsită, spunându-mi-se că habar nu am de literatură etc.
Recurgem la tot felul de şiretlicuri puerile, penibile, pentru a deveni ceea ce nu suntem şi nu putem fi.

Ceea ce credem noi că înseamnă „european”. Oare cunoaştem cu adevărat ce înseamnă a fi european? Ne lepădăm de tradiţii cu înaltă semnificaţie spirituală, de autentică religiozitate şi moralitate, pentru a adopta atitudini care nu sunt ale noastre, care nu sunt cu nimic mai presus de ale noastre.

Adoptăm cuvinte noi, lipsite de culoare şi sensuri reale, şi aruncăm la coş expresii de o mare bogăţie. Căci nu e un secret pentru nimeni că limba românească are o bogăţie şi o varietate cu totul excepţionale. Numai cine a luat asupra sa munca ostenitoare de traducere a scrierilor româneşti în alte limbi, ştie ce probleme ridică aceasta. Există nenumărate sinonime, fiecare cu o nuanță deosebită de celelalte, expresii care, traduse, îşi pierd înţelesul.

Filologii au explicat acest belşug al vocabularului prin capacitatea limbii noastre de-a integra şi adapta cuvinte străine, asimilându-le.

Avem rădăcini filologice latine, slave, etc. Cu ani în urmă, Alexander von Humboldt spunea: „maturitatea unui popor se manifestă în momentul când îşi acceptă istoria, așa cum este ea”. Ar trebui să repetăm mereu cuvintele acestei mari personalități, ele ar trebui să ne dea de gândit, la fel cum trebuie să ne dea de gândit lumina tablourilor lui Rembrandt.

Să dea de gândit unei aşa-zise intelectualităţi, care „se poartă” astăzi. Să dea de gândit şi celor care ar trebui să vegheze la progresul nostru spiritual, renunţând la temenelele umile pe care le fac unor aroganţe cu iz şovin.

Să înţeleagă că oamenii au nevoie de înrădăcinarea în propria tradiţie, în moştenirea predecesorilor noştri, în limba care ne exprimă plenar, şi de care nu avem de ce să ne ruşinăm. Că acesta este secretul menţinerii sănătăţii sufleteşti, mentale şi chiar fizice.

Că oamenii însinguraţi vin în faţa altarului ca să-şi găsească alinarea, ca să găsească acolo pe Dumnezeul părinţilor lor, ca să se regăsească pe ei şi nu să audă formulări care nu le spun nimic, şi care măgulesc doar naivitatea celor care cred că au devenit peste noapte culţi, fiindcă şi-au uitat rădăcinile, fiindcă vorbesc scâlciat o limbă ale cărei sensuri nu le pot pătrunde în adâncime.

Scepticismul, pe care l-am putea numi lichelism istoric, îşi întinde uscăciunea peste toate aspectele vieţii. Fenomenul nu e limitat la vreo ţară anume, el are o răspândire generală, cu precădere în ţările europene a căror cultură de tip creştin a produs cele mai grandioase manifestări ale unei civilizaţii reale. Şi pe care tendinţe agresive se străduiesc s-o distrugă. El îşi arată din ce în ce mai mult consecinţele funeste.

Din nefericire, nici România nu e scutită de ele. Cu încăpăţânarea devenită de mult o caracteristică a societăţii noastre, compatrioţii se grăbesc să devină ceea ce ei numesc „europeni”, trăitori într-un modernism fals înţeles, adoptând fără discernământ premise eronate, atitudini superficiale, care mimează o cultură inexistentă, de fapt.

Componentele specificului naţional cuprind istoria proprie, folclorul, natura caracteristică şi, fundamental, folclorul spiritual. Nu merită ele respect? Dumitru Stăniloae afirmă în „Naţionalismul sub aspect moral”, că neamul românesc este o sinteză biologic-spirituală a mai multor părţi componente care au intrat în compoziţia lui: elementul dac, cel latin, influenţe multiple ale altor popoare, creştinismul ortodox. Toate popoarele au la originea lor multiple componente. Toate popoarele au dreptul să se afirme, să-şi spună cuvântul, fiecare dintre ele cu o contribuţie de neînlocuit.

Orice popor are determinante naţionale, fiecare dintre membrii săi are o răspundere faţă de ceilalţi, o misiune de îndeplinit. Este evident că fiecare neam, înainte de a avea un stat, a avut o religie, aşa cum spune Bălcescu.

Iată ceea ce deosebeşte o grupare etnică de o naţiune. Atunci când îşi pierde credinţa în Dumnezeu, ea cade într-o disoluţie care o poate duce la dispariţie. Negându-ne ca neam, lepădându-ne de apartenenţa la el, negăm implicit şi apartenenţa noastră la o anumită religie.
Rezultatele se văd. Nu este momentul să ne îngrozim de prăpastia în care ne mişcăm, de decăderea morală care depăşeşte închipuirea până şi a unei minţi bolnave, de totala mizerie şi lipsă de gust de care, e trist de recunoscut, suntem în stare?

Nu este momentul ca cei care susţin că alcătuiesc conştiinţa unui popor să ia atitudine şi să încerce a găsi o soluţie pentru ca să putem ieşi din această prăpastie fără precedent?

Sau vrem să contribuim conştient autodistrugerea noastră, dispreţuind şi aruncând la coş moştenirea spirituală, tot ceea ce generaţiile precedente au păstrat cu preţul atâtor sacrificii, de nenumărate ori chiar cu riscul vieţii? Să avem curajul să spunem că suntem români, să nu ne mai fabricăm false origini, minciună din care nu avem nimic de câştigat, ci doar o murdărire a propriei noastre imagini. Să încercăm şi varianta onestităţii.

Nu vom fi cu nimic mai disprețuiți. Pentru că, în ultimă instanță, respectul celorlalţi nu se capătă umblând cu fofârlici nedemne cu care ne ascundem după deget, ci asumându-ne adevărul.

Trecem cu vederea cuvintele de avertisment ale unei mari personalităţi, martir al poporului nostru, Mircea Vulcănescu: „Neamul nostru nu este decât ceea ce vom fi noi în stare să facem din el. Un neam nu e o realitate închisă, sfârşită, ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci şi una etică. Destinul unui neam se actualizează pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins şi de neamuri care şi-au trădat destinul” (George Apostoiu: „Mircea Vulcănescu, acest prinţ al spiritului”).

Vorbind despre acest „prinţ al spiritului”, cum l-a numit Thomas Masaryk, Noica mărturiseşte că dacă n-ar fi citit Dimensiunea românească a existenţei, n-ar fi scris poate niciodată Rostirea filozofică românească…

Să acceptăm cu atâta seninătate dispariţia noastră de pe harta lumii? De dragul unor snobisme care mimează un pseudorafinament? Toate acele minţi luminate, care au rămas în cartea definitivă a culturii, să se fi înşelat în asemenea măsură? Toate acele secole de lupte necurmate pentru a ne păstra identitatea, specificul, structura unitară şi unică, aşa cum o are fiecare popor, să fi fost de pomană?

În cărţile sale Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Ortodoxie şi românism, ca şi în nenumărate studii şi articole, Dumitru Stăniloae examinează problema conştiinţei naţionale şi a limbii, ca unealtă fundamentală a păstrării acesteia.

Şi ca atare, a însăşi supravieţuirii neamului nostru. El scoate în evidenţă totala unitate dintre credinţa poporului şi noţiunile teologice, care poate, în nici o altă limbă nu sunt atât de identificate cu spiritul, cu mentalitatea, cu topirea dintre gândirea biblică şi caracteristicile moştenite, reprezentând însăşi structura noastră sufletească. Pentru că nu trebuie să uităm: poporul român este singurul care s-a născut creştin, creştinarea coincizând cu formarea sa.

De aceea, în mod remarcabil, plămada lui e alcătuită din elemente în care creştinismul a fost una dintre componentele de structură, de neseparat de celelalte elemente definitorii şi nu un adaos târziu, necesitând adaptări şi concesii inevitabile.

Toate acestea s-au reflectat în limbă: Stăniloae consacră capitole întregi unor cuvinte şi expresii care n-au echivalente în alte limbi. El menţionează şi adânceşte semnificaţia spaţiului mioritic de ritm atât interior cât şi exterior, ale cărui rădăcini creştine sunt evidente, cu păstorul din Mioriţa, imagine a Păstorului care transformă moartea în nunta fiului de împărat, vorbeşte despre spirala turlelor de la Curtea de Argeş care sugerează o permanentă ascensiune, spirală deschisă spre înalt şi nu un cerc închis, semnificând finalizarea proprie oricărui fenomen finit.

Însuşi numele de Manole trimite la biblicul Emanoil. Doinele sunt un fenomen unic în muzica popoarelor. Inevitabil, cântările bisericeşti ortodoxe conţin aceeaşi „reflecţie plină de mister şi nuanţare”.

„În cuvântul românesc”, spune poetul preot Dumitru Ichim, „Stăniloae descoperă un destin al neamului nostru, acela de îndumnezeire a lui, în care Savaot se apropie de noi ca în icoane, bun şi iertător”. Iar ţăranul român exprimă noţiunea de transcendenţă care (contrar unor afirmaţii înfumurate) îi este foarte clară, prin expresii ca „Dumnezeu drăguţu”, „Măicuţa Domnului”.

Şi e remarcabil că numai în limba noastră întâlnim asemenea expresii, toate oglindind gingăşia şi sentimentul apropierii de divinitate.

Dumitru Stăniloae scoate în evidenţă şi analizează această trăsătură cu totul originală a Ortodoxiei româneşti, care defineşte o teologie de mare exactitate şi sensibilitate, reflectată şi în a noastră liturgică, pe care ar trebui s-o păstrăm cu grijă pentru unicitatea ei grăitoare. El subliniază în această carte, ca și în multe alte opere, structura tipică a religiozităţii românești, pe care e păcat că o abandonăm pentru contrafaceri opace, ale unui limbaj cotidian rigid, lipsit de har şi fior sacru.

Înainte de a ne lepăda limba, ar trebui să ne gândim la unicitatea unor cuvinte, de netradus în alte limbi, pe care mulţi filologi specialişti le-au analizat în cursul timpului, subliniindu-le originalitatea.

Şi ar trebui să înţelegem că Ortodoxia românească, aşa cum s-a transmis de secole, are o vitalitate unică, fiind tradusă concret în mentalitatea poporului nostru, în felul cum el îşi manifestă evlavia şi înrădăcinarea nefabricată în găselniţe artificiale. O spun mari teologi occidentali care încep să aibă contact cu ea, devenind conştienţi de faptul că un contact mai strâns cu această ortodoxie ar avea efecte benefice şi pentru alte confesiuni.

Într-un interviu la televiziunea germană, marele regizor rus Nikita Mihalkov mărturisea deschis ataşamentul lui faţă de valorile poporului rus, deosebindu-l de un „naţionalism” care denigrează şi dispreţuieşte alte popoare.

După cum spunea, o reală dragoste faţă de naţiunea sa presupune respectul şi înţelegerea pentru celelalte naţiuni. Şi cea mai bună mărturie a convingerilor sale este o operă grandioasă, de mare valoare artistică, care numai astfel a putut fi creată. Şi curios, nu s-a găsit nimeni, nici măcar un înalt cleric ortodox francez, care să-l acuze că e închis în „ghetoul” limbii şi tradiţiilor sale.

Mi-am adus aminte de cuvintele lui, văzând la televiziunea română un reportaj foarte emoţionant referitor la sfinţirea bisericii cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din satul Komăşovka din Ismail.

Localnicii spuneau cu mândrie, mândrie transmisă cu emoţie de către reporter şi celor care urmăreau emisiunea, că „slujbele religioase se oficiază în limba populaţiei autohtone, respectiv în limba română”. Slujba a fost oficiată de înaltpreasfinţitul Mitropolit Petru al Basarabiei, al cărui Scaun se află sub autoritatea Patriarhiei Române. Participarea a fost impresionantă, au venit sute de oameni din regiunea respectivă, din Basarabia sau România, cu maşini, cu autocare, cu tot ce putea servi drept mijloc de locomoţie.

Au venit multe autobuze cu tineret, studenţi, membri ai asociaţiilor de prietenie cu România.

De la sine înţeles, n-a fost de loc uşor. Grănicerii ucraineni i-au ţinut până la şase ore în frontieră, pe unii i-au trimis înapoi, pe alţii i-au ameninţat cu percheziţii corporale, poliţia secretă fiind prezentă şi la graniţă şi la oficierea slujbei religioase. Nu spun o noutate, toată lumea care a vizionat emisiunea a văzut şi auzit aceste lucruri.
Cum, tineretul se mai interesează de păstrarea limbii române?

Tinerii îşi mai mărturisesc credinţa ortodoxă, deşi vorbesc româneşte?

Mulţi vor spune că aceste întrebări sunt absurde, inventate, căutate, n-au trecerea povestioarelor senzaţionale din fiţuicile pe care le găsim în fiecare zi la tutungiul din colţul străzii. Regret că trebuie să-i dezamăgesc. Cum spuneam, de curând, articolele superlative sau interviurile unui foarte lăudat „teolog” francez, care pledează consecvent pentru ostracizarea limbii române, a cărui fotografie cu trăsături de om duhovnicesc şi barbă frumos pieptănată (barba frumos pieptănată e totdeauna un accesoriu neapărat necesar), apar cu aplomb în pagini ale unor publicaţii româneşti, care se vor culturale, fiind o dovadă în acest sens.

În paranteză spunând, este un fenomen îndeobşte cunoscut că francezii au o mare admiraţie şi îşi laudă cu entuziasm compatrioţii.

Ceea ce nu poate decât să ne provoace admiraţie pentru solidaritatea faţă de propriul popor şi pentru consecvența cu care ei își iubesc și respectă „la grande nation”. Și românii au o mare admiraţie pentru francezi, pe care-i laudă cu entuziasm. Deosebirea este că ei nu au aceleaşi sentimente pentru compatrioţii lor. Nu-i un secret pentru nimeni consecvenţa cu care unii români trec sub tăcere pe toți ceilalți conaţionali care realizează ceva, sau cu care se străduiesc să demonstreze că nu e mare lucru de capul lor, în schimb se închină oricărei nulităţi care vorbeşte o altă limbă.

Dar acesta este un lucru binecunoscut şi nu despre el este vorba acum.

„Marele teolog” francez iubitor de ortodoxie îşi manifesta grija pentru soarta populaţiei româneşti din Franţa. Mai ales pentru soarta Ortodoxiei româneşti, care nu are decât o şansă: aceea de a renunţa la oficierea slujbelor religioase în limba română. El emitea părerea că, dacă părinţii vor persista să-i înveţe pe copii limba română, aceştia vor avea mari greutăţi în a deveni la rândul lor, ortodocşi. Cu alte cuvinte, este o datorie de dragoste a părinţilor faţă de urmaşii lor, să-i facă să uite că sunt români. Dacă vor să le dea o educaţie creştină, s-o facă în franţuzeşte.

Dacă nu, nu-i nimic, pot să rămână atei… De altfel, afirmaţia se vehiculează deseori printre cei care ar trebui să se preocupe de nivelul de spiritualitate din diaspora românească.

Opinia lor e că generaţia a doua „oricum nu va mai şti limba română, deci este inutil să se mai organizeze cursuri în această limbă”. Universalitatea Ortodoxiei, spune „marele teolog” de mai sus, este primejduită, dacă unii dintre români încearcă să-şi manifeste ataşamentul faţă de tradiţiile în care au crescut (care alcătuiesc, să precizăm, însăşi structura lor sufletească, credinţa în care au trăit şi pentru care au murit înaintaşii noştri).

Şi atunci se pune o întrebare: Câţi dintre cei care ar fi îndreptăţiţi şi autorizaţi să o facă au reacţionat la asemenea afirmaţii?

Oare societatea noastră nu suferă de inconştienţa- cu atât mai mult cu cât opinii „autorizate”, fals neutre, ridică de asemenea probleme, minimalizând faţete ale adevărului peste care n-ar trebui să se treacă cu uşurinţă?
Păcat că nu se ţine seama de afirmaţiile unor mari specialişti, cum ar fi Dr. Christine Winter-Heider, o celebră cercetătoare în domeniul psihologiei infantile. Ea a arătat, în numeroase studii, că se impune ca orice copil să înveţe până la vârsta de 3 ani limba părinţilor săi. Altfel riscă să aibă mai târziu mari tulburări psihice, mergând până la incapacitatea de a stabili contacte cu ceilalţi.

Iar scriitorul libanez Amin Malouf, care a primit premiul Goncourt în 1993, spune: „Un imigrant trebuie încurajat să nu uite limba ţării sale de origine şi să o transmită copiilor lui. Deseori, pentru că limba sa este desconsiderată, se manifestă alte aspecte ale identităţii sale…”

N-ar trebui considerate fireşti, de la sine înţeles, anumite semnificaţii pe care să le atribuim noţiunii de ocurenţă? N-ar trebui lărgit sensul ei la acela de realităţi evidente, cu care să ne identificăm cu consecvenţă şi onestitate?
N-ar trebui să ne ferim de a ne lăsa înşelaţi de spaima aşa-numitei „gândiri depăşite”? Nimic nu e mai periculos decât a da un înţeles fals gândirii „depăşite”. E o afirmare a unui prezent discutabil, lipsit de profunzime şi consecvenţă, de reală modernizare, e o „noutate care se poartă”. Reuşim să ne depăşim, să păşim într-o actualitate care deschide perspective noi? Să fim cinstiţi: ce ne aduc, ce ne-au adus aceste „perspective noi” în care ne bălăcim cu naivitate şi lipsă de luciditate?

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here