Cunoaşterea depinde hotărâtor de mijloacele de înţelegere

0
158
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

cunoaștereaCunoașterea depinde hotărâtor de mijloacele de înțelegere

Cunoașterea și înțelegerea

Caracterul cunoașterii omeneşti depinde de predispoziţia, natura şi starea organelor sale de înțelegere. La toate nivelele, cunoașterea depinde hotărâtor de mijloacele de înțelegere. Omul nu creează adevăr; actul înțelegerii este un act de însuşire a unui adevăr care este deja oferit în mod obiectiv. Această integrare are un caracter organic, nu deosebit de cel al altoirii unei mlădiţe pe o viţă de vie sau a vieţii sale în şi de la viţă (cf. Ioan 15, 1-6).

Înțelegerea este, deci, o roadă aflată în pomul persoanei umane. Aşa cum este pomul, la fel sunt şi roadele sale, aşa cum sunt organele înțelegerii, la fel este şi cunoașterea pe care ele o oferă. Analizând omul după darurile sale empirice, Sfântul Isaac Sirul descoperă că organele sale de înțelegere sunt bolnave. „Răul este o boală a sufletului”, de unde se îmbolnăvesc toate organele înțelegerii. Răul îşi are percepţiile sale, patimile, iar „patimile sunt bolile sufletului”. Răul şi patimile nu sunt lucruri fireşti pentru suflet; ele reprezintă accidente supărătoare şi nedorite, un adios nefiresc al sufletului.

Ce sunt patimile?

Ce sunt patimile în ele însele? Ele sunt „o anumită asprime sau insensibilitate a fiinţei”. Cauzele lor se află în înseşi lucrurile vieţii. Patimile sunt dorinţa de bogăţie şi strângere a bunurilor, pentru tihna vieţii şi confortul trupesc; ele sunt o însetare după slavă şi exercitarea puterii; ele sunt lux şi frivolitate; sunt dorinţa de slavă din partea oamenilor şi frica pentru propriul trup.

Toate aceste patimi au un nume comun: lumea. Lumea înseamnă comportament trupesc şi o minte trupească. Patimile sunt atacurile lumii asupra omului prin intermediul lucrurilor lumii. Harul dumnezeiesc este singura forţă capabilă să le respingă. Atunci când patimile se sălăşluiesc în om, ele îi întunecă sufletul. Ele îi întunecă mintea, umplând-o de forme, imagini şi dorinţe fantastice, aşa încât gândurile omului îi sunt tulburate şi pline de imaginaţie.

„Lumea este o desfrânată” care, prin intermediul dorinţelor ei de suflet pierzătoare, înşeală sufletul, îi subminează virtuţile şi-i distruge curăţia dăruită lui de Dumnezeu. Atunci, sufletul devenind necurat, dă naştere la o cunoaștere necurată. Un suflet plăpând, un intelect bolnav, o inimă şi o voinţă slăbite – pe scurt, organe bolnave ale înțelegerii – pot numai să dea naştere unor gânduri bolnave, unor sentimente bolnave, unor dorinţe bolnave şi unei cunoașteri bolnave.

Patimile – o boală a sufletului

Sfântul Isaac pune un diagnostic precis al bolii sufletului şi al organelor sale de înțelegere şi la fel de limpede el oferă şi remediul cu convingere şi tărie. Întrucât patimile sunt o boală a sufletului, acesta poate fi vindecat prin curăţirea de patimi şi de rău. Virtuțile sunt sănătatea sufletului, tot aşa precum patimile sunt boala sa.

Virtuțile sunt remediile care în mod progresiv elimină boala din suflet şi din organele de înțelegere. Acesta este un proces lent, necesitând mult efort şi o îndelungă şi mare răbdare. Sufletul este îmbătat de patimi, dar îşi poate redobândi sănătatea dacă va folosi virtuțile drept cale către înţelepciune.

Virtuțile – Remedii pentru suflet

Virtuțile sunt, totuşi, întrepătrunse de durere şi necazuri. Sfântul Isaac spune că orice virtute este o cruce şi că necazurile şi durerile sunt izvorul virtuților. Prin urmare, el susţine cu tărie dragostea faţă de asupriri şi durere, aşa încât, prin intermediul lor, omul să poată fi eliberat de lucrurile acestei lumi şi să dobândească o minte detaşată de tulburările lumii. Fiindcă omul trebuie să se elibereze mai întâi pe sine de lumea materială pentru a se putea naşte întru Domnul.

Aşa este iconomia harului; tot astfel este şi iconomia cunoașterii. Dacă un om se hotărăşte să-şi trateze şi să-şi vindece sufletul, trebuie mai întâi să se supună unei examinări atente a întregii sale fiinţe. Trebuie să înveţe să discearnă binele de rău, lucrurile lui Dumnezeu de cele ale diavolului, fiindcă „discernământul este cea mai mare dintre virtuţi”. Dobândirea virtuţilor este un proces organic şi progresiv: o virtute urmează alteia: „Fiecare virtute este maica celeilalte”. Între virtuţi nu există numai o ordine ontologică, ci şi una cronologică. Prima dintre ele este credința.

Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și Viața în Hristos

Vă invităm să citiți și alte articole de la rubrica Spiritualitate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here