Cum se mai numește Sfânta Liturghie

0
181
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

sfSlujba Sfântă a Legii celei Noi nu a fost cunoscută de la început sub denumirea de Liturghie, îndeobște folosită astăzi mai ales în creștinătatea ortodoxă. Conform părintelui profesor Ene Braniște, cele mai vechi numiri, care se întrebuințau în epoca apostolică și pe care le găsim chiar în cărțile Noului Testament, sunt: „frângerea pâinii” (Fapte 2, 42), „Cina Domnului” (I Cor 10, 21), „binecuvântare” sau „paharul binecuvântării” (I Cor 10, 16), „pâine” și „paharul Domnului” (I Cor 11, 26-27). Alte numiri, pe care le găsim întrebuințate în epoca imediat următoare celei apostolice și mai târziu, indică valoarea de jertfă a Liturghiei: „înălțare, aducere sau ofrandă”, „Euharistie sau mulțumire”, „jertfă sau sacrificiu”, „Masa Domnului”, „Masă tainică”, „mister sau taină”, acest din urmă termen fiind însoțit de diverse atribute: „minunat”, „dumnezeiesc”, „sfânt”, „înfricoșător”.

Cuvântul de „Liturghie” este de origine greacă și este destul de vechi, fiind întrebuințat încă dinainte de era creștină. La început însemna orice serviciu sau slujbă publică, orice funcție sau lucrare de interes public sau obștesc, neavând o întrebuințare religioasă. În creștinism, termenul a căpătat o astfel de întrebuințare religioasă datorită Septuagintei (traducerea grecească a Vechiului Testamet), care îl folosește pentru a traduce cuvântul evreiesc „abodah”, indicând funcțiunile preoților și leviților Legii Vechi în legătură cu cultul îndeplinir la Cortul Mărturiei și la templu. Cu acest înțeles îl folosesc apoi autori cărților Noului Testament. De exemplu, Sfântul Evanghelist Luca îl folosește atunci când vorbește despre Zaharia, tatăl Sfântul Ioan Botezătorul, care era preot la templul din Ierusalim. Verbele grecești sunt folosite pentru a exprima chemarea sau misiunea sacerdotală (preoțească) a Mântuitorului și serviciul divin public oficiat de colaboratorii Sfinților Apostoli în primele comunități creștine.

În antichitatea creștină, cuvântul „liturghie” avea un înțeles mult mai larg decât cel de azi, înțelegându-se prin el cultul și slujirea preoțească în general. În acest sens îl folosesc Sfântul Clement Romanul, Sfântul Irineu, Eusebiu al Cezareei, Teodoret al Cirului și câteva sinoade locale. Prin secolele V-VI, înțelesul lui s-a restrâns, aplicându-se mai întâi la Cina cea de Taină și apoi la ceea ce înțelegem azi prin Liturghie. În teologia apuseană, cuvântul „liturghie” a continuat să-și păstreze până astăzi sensul vechi de cult în general sau slujbă bisericească, iar pentru slujba pe care noi o numim Liturghie, apusenii întrebuințează termenul de „missa”, provenit din formula finală cu care se încheia altădată Liturghia apuseană („Ite! Missa est!” – „Mergeți! Slujba sfântă s-a săvârșit!”).

Mihai Parfeni

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here