Cum se dobândeşte harul lui Dumnezeu?

0
197
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

duhDacă harul este cel care începe şi fără el nu putem face nimic, de ce să ne mai îngrijim? Trăieşte cum doreşti, până când va veni puterea care te va deştepta! Dacă cineva se încumetă să caute singur şi va căuta şi va tot căuta, oare nu se va îndura de el şi nu-i va da celui ce cere harul Său Cel Ce a spus: „Cereţi şi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide “ (Matei 7, 7)? Iar dacă este aşa, atunci de ce nu vine harul de la sine?

Trebuie să distingem clar două lucruri: simplul gând că trebuie să ne mântuim sufletul sau să ne îndreptăm viaţa, şi începutul real al lucrării mântuirii şi al îndreptării de sine. La primul se poate ajunge şi de unul singur, întrucât cuvântul referitor la aceasta este semănat pretutindeni în jurul nostru. Citirea cărţilor şi ascultarea cuvintelor mântuitoare, întâlnirea cu un om care râvneşte la mântuire, privirea obiectelor sfinţite, o simplă inscripţie de pe o carte şi multe altele pot să ne apropie de gândul mântuirii, chiar să ne oblige a cugeta destul de serios la aceasta sau să pornim discuţii despre îndreptarea de sine. Dar toate acestea nu înseamnă încă trecerea la fapte. Cât timp nu a venit harul – cel care ne trezeşte din somnul păcatului – oricât de dulci şi de ample ar fi discuţiile sufletului cu sine însuşi şi cu alţii, de îndată ce se apucă cu adevărat de treabă, se retrage imediat înapoi, întrucât este legat de mâini şi de picioare. El se aseamănă cu leneşul care stă într-un loc liniştit. Cugetă cu plăcere şi de unul singur, vorbeşte şi cu alţii că trebuie să facă şi să dreagă; dar toate acestea până la prima mişcare, când amână totul pentru o altă dată. Aşa este sufletul singur. Cine, văzându-şi păcatul sau vreo patimă rea, şi ştiind că acestea îl vor ucide – cine nu se gândeşte că trebuie să renunţe, în sfârşit, la ele? Dar nenorocirea este că nu are destulă putere, mâinile îi cad şi picioarele i se înmoaie. Ce-i de făcut? „Să strige sufletul din toată puterea la Domnul, ca prin harul Duhului Său să ne învrednicească a ne elibera de patimi” – spune Macarie cel Mare.

Şi acasă să vă rugaţi, şi la biserică să mergeţi, şi să nu vă înstrăinaţi de toate lucrările sfinţitoare, citiţi şi discutaţi, într-un cuvânt, ţineţi-vă sub ocrotirea armelor harului, până când va cădea de undeva scânteia divină şi va aprinde în inimă râvna dătătoare de toate, mărturie tare şi puternică a vizitei harului dumnezeiesc… Domnul, văzând osteneala şi auzind strigătul sufletului, se va îndura de suflet şi îi va trimite harul. Numai că la ce ceas, cum şi în ce loc – asta nu o poate spune nimeni. Vine nu de la sine… şi, mai întotdeauna, nu atunci şi nu acolo, unde şi când este aşteptat. Vedeţi acum ce anume nu putem face singuri! Uitaţi-vă în „Lupta cu păcatul”, la pagina 339 şi mai departe (vezi Anexele). Cred că aceste două probleme sunt destul de bine conturate acolo.

De un singur lucru am putea să ne temem: ca nu cumva să uite pe cineva harul lui Dumnezeu. Dar este o grijă zadarnică. Căci am putea spune că suntem învăluiţi de revărsarea lui. De nimeni nu se îndepărtează până la mormânt, ci ne tot îmboldeşte şi ne deşteaptă.

O să vă povestesc vedenia unui călugăr bătrân. El a văzut un câmp foarte întins. Pe el mergeau o mulţime de oameni diferiţi. Mergeau prin noroi, unii până la genunchi şi mai rău, dar credeau că merg printre flori; toţi erau zdrenţuroşi, murdari şi urâţi, dar credeau că sunt frumoşi şi bine îmbrăcaţi. Nici unul dintre ei nu era liniştit, toţi erau tulburaţi şi îngrijoraţi, fie că erau în bună înţelegere, sau în certuri unii cu alţii… Spre răsărit se întindea o poiană ceva mai înaltă, acoperită cu iarbă şi flori, dar care lor li se părea uscată, nisipoasă şi pietroasă. După această poiană se ridica un munte, întrerupt de creste înălţate în diferite direcţii, tot mai sus şi mai sus… De după munte se vedea o lumină orbitoare de o frumuseţe neasemuită, care orbilor le ridica de pe ochi ceaţa nevederii. Razele acestei lumini cădeau din plin pe gloata zgomotoasă, care rătăcea pe câmpul murdar. Spre fiecare cap se îndrepta câte o rază. Dar ce făceau oamenii? Nici prin minte nu le trecea să privească la lumina de după munte. Iar referitor la raze, unii nici nu le simţeau atingerea; alţii, simţindu-le lovitura tulburătoare, doar îşi ştergeau capul, fără să-l ridice şi continuau să facă ceea ce făcuseră până atunci; alţii îşi ridicau capul şi îşi îndreptau privirea înapoi, dar imediat îşi reînchideau ochii şi reveneau la cele dinainte. Unii, fixându-şi ochii în direcţia razei, stăteau îndelung, cercetând lumina cu atenţie şi se minunau de frumuseţea ei; dar toţi stăteau pe loc nemişcaţi şi, în sfârşit, fie de oboseală, fie îmboldiţi de alţii, porneau iarăşi pe drumul pe care merseseră înainte. Cu totul rari erau aceia care, impresionaţi de rază şi supunându-se indicaţiei ei, lăsau totul, îşi îndreptau paşii spre poiana cu flori şi mergeau apoi tot mai departe şi mai departe spre munte şi apoi pe munte, spre lumina care le strălucea de după munte.

Sensul viziunii se înţelege de la sine… Vedeţi, aşadar, că pe nimeni nu-l părăseşte harul cel trezvitor; numai ca oamenii să nu fie îndărătnici!

„Învăşături şi scrisori despre viaţa creştină” , Sf. Teofan Zăvorâtul

 Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here