Cum să fim martori şi înmulţitori ai bucuriei?

0
157

inmultirea-painilorExistă şi aici o „artă” a vrăjmaşului de a ne strica bucuria. De obicei, când avem mai multă bucurie în noi, realitatea se ridică împotriva noastră şi ne loveşte. Când tu pleci de la Sfânta Liturghie bucuros, acasă cineva te necăjeşte (sau o vecină, sau altcineva) ca să-ţi strice toată bucuria. Şi atunci zicem în noi înşine: „Trebuie s-o duc şi pe ea la biserică”. Te cerţi cu ea şi îi spui că e rea pentru că nu merge la biserică. Ea o să-ţi zică peste gard: „Şi tu? Degeaba te duci la biserică pentru că eşti tot rea ca mine”. Şi iată cum încetăm să mai fim martori bucuriei noastre.
Şi atunci, ce să fac, Doamne? Pot să fac ceva, pot să-l iau părtaş pe omul cel ascuns din aproapele meu. Noi niciodată nu vom fi desăvârşiţi sau, dacă devenim, nu vom fi conştienţi că suntem desăvârşiţi. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom vedea întotdeauna partea mai rea din noi şi realitatea stârneşte în noi artea aceasta rea. Dar eu trebuie să învăţ arta de a-mi păstra bucuria. Cum? Intorcându-mă tot timpul spre cei răi cu partea mea bună. Dacă eu mă întorc spre cel rău cu partea mea rea, este ca şi când aş îndrepta ruptura din umbrelă spre ploaie. Aşa că, eu trebuie să fac întotdeauna o mişcare lăuntrică prin care să mă ntorc cu partea mea bună spre aproapele meu.
Eu ştiu că acesta, de exemplu, nu mă ascultă niciodată, că întotdeauna face invers decât mine. Ce voi face? Voi înceta să-l cert şi voi încerca să-l rabd aşa cum este rugându-mă: Tu, Doamne, să ai milă de el cum ştii tu şi de mine ca să fiu martorul bucuriei mele în viaţa lui. Aşa, încet-încet, Dumnezeu va lucra în persoana respectivă mult mai mult decât lucrăm noi cu vorbele noastre, Pentru că noi în clipa în care îi atragem atenţia că face ceva rău suntem iritaţi şi n-o facem cu iubire, ci îl judecăm. Judecându-l am pierdut harul. Aşa e porunca: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7,1). Iertaţi şi vi se va ierta vouă. Dar cum să iert, pentru că într-adevăr mi-a greşit?! Tocmai pentru că mi-a greşit eu va trebui să-l iert pe aproapele meu! Dar eu nu pot să iert. Ce voi face? Voi zice cu gura mea: „Doamne, eu vreau să iert, vino Tu în mine şi lucrează iertarea mai departe, dă-mi puterea să iert!”. Aşa vom vedea minuni. Eu nu pot să fac minuni cu puterea mea. Cel care face minuni e Dumnezeu. De ce oare nu face Dumnezeu minuni la tot pasul? Pentru că nu află la tot pasul oameni care să-l primească. El lucrează numai prin oameni, dar mai nimeni nu-l primeşte, pentru că noi toţi luăm hotărârea să facem noi singuri minunile.
Să ne întoarcem la izvorul bucuriei: Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie lucrează aşa cum lucrează inima în organismul nostru: adună sângele plin de toxine şi îl trimite la plămâni, îl oxigenează şi apoi îl trimite – curat – prin tot organismul. Aşa facem şi noi în Domnul: ne adunăm cu toţÎl , din toate colţurile, ne unim cu El în Biserică, îl sărutăm, ÎI primim („Am primit Duhul Cel Ceresc” cântăm la fiecare Sfântă Liturghie), ÎI mâncăm. Totul este atât de simplu… Să nu zicem aşa, ca papagalul, ci să zicem: „Doamne, L-am primit, dă-mi să simt!”. Şi iată, L-am primit şi plec cu El acasă!
Şi iar mă otrăvesc de toate otrăvurile din jurul meu, iar mă duc la Biserică, iar mă spovedesc, iar mă împărtăşesc, iar primesc Duhul Cel Ceresc pe Care ÎI cerem, Îl chemăm mereu şi mereu. Iată taina meşteşugului bucuriei: să facem din fiecare clipă o epicleză, adică să chemăm Duhul Sfânt. Cu cât Îl vom chema mai mult pe Dumnezeu, cu atât El va veni. Dumnezeu vine la chemare. Putem să lăsăm pâinea şi vinul pe Sfânta Masă cât vrem noi, nu se transformă singure. Trebuie ca părintele să cadă în genunchi, să ceară venirea Duhului Sfânt, să trimită Dumnezeu Duhul Sfânt peste Cinstitele Daruri şi peste noi, care suntem acolo, ca să le transforme în Trupul şi Sângele Său iar pe noi să ne transforme, să ne învrednicească să-l primim în noi. Tot aşa,
Dumnezeu nu va veni în viaţa mea să-mi transforme fiecare clipă in bucurie, dacă nu-l chem, pentru că nu dă buzna în darul libertăţii pe care ni l-a făcut.
Noi dăm buzna, noi ne ducem şi spunem: te învăţ eu cum e bine; le spunem şi copiilor noştri şi vecinilor noştri cum e bine Nu facem nimic însă! Dar, dacă îl chemăm pe Dumnezeu, El vine şi atunci vom fi chemaţi şi noi de cei din jurul nostru. Sigur că trebuie să ne învăţăm copil i ce-i bine şi ce-i rău, dar întotdeauna şi când îi învăţăm pe copii , şi când îl certăm pe aproapele, să-l punem pe Dumnezeu înainte. Să facem din întâlnirea noastră cu oricine, întâlnirea cu El. La început pare foarte greu, dar vă garantez că în două săptămâni va fi bucurie mare în orice casă.
O altă piedică în trăirea bucuriei, este sentimentul că noi nu merităm bucuria. Nu ne ducem să ne împărtăşim că nu suntem vrednici, nu-i cerem lui Dumnezeu bucurie sfântă pentru că nu suntem vrednici. Aşa este! Noi nu suntem vrednici, dar este păcat împotriva Duhului Sfânt să nu ceri bucuria, aşa nevrednic cum eşti. Păi, dacă zice că darul Duhului este bucuria, atunci cui o dă? N-aţi văzut că zice „pentru tot poporul”. Şi atunci de ce să aştept eu sa merit când ştiu că niciodată nu voi merita un asemenea dar? Nimeni nu merită nimic. Dumnezeu n-a venit acum să ne judece. Mântuitorul este cu noi nu ca să ne judece, ci ca să ne vindece şi sa ne dea viaţă deplină. Toată Evanghelia Sfântului Ioan este evanghelia vieţÎl şi a bucuriei. Mântuitorul porneşte de la mine cu necazurile mele, cu bucuriile mele. Samarineanca s-a dus la apă şi acolo a aşteptat-o, acolo i-a promis apa cea vie, acolo i-a dat bucuria, de a mers şi a vestit peste tot. Orbul stătea pe marginea drumului şi acolo a mers Mântuitorul. El vine la fiecare om şi porneşte de la inima lui. La inima noastră împietrită, la inima noastră zdrenţuită derele şi de necazuri vine Dumnezeu; nu se scârbeşte, nu zice că nu merităm. N-o să citim nicăieri aşa ceva.
În acelaşi timp însă, Sfântul Apostol Pavel zice să ne cercetăm dacă suntem vrednici. Ce-i aceasta vrednicie? Este lepădarea de neputinţa noastră şi cerinţa de a ne învrednici El. Nu ne învaţă aşa rugăciunile înainte de Sfânta împărtăşanie? Fă-mă vrednic Doamne, învredniceşte-mă Doamne! Învrednicirea, asceza, arta creştină de a dobândi sfinţenia, de a dobândi îndumnezeirea e lucrarea lui Dumnezeu. Scopul existenţei noastre este de a dobândi bucuria pe care nu ne-o ia nimeni, chiar dacă suntem răstigniţi, chiar dacă suntem condamnaţi, chiar dacă suntem bătuţi. Mântuitorul a spus: „Vă vor închide, vă vor omorî, dar bucuria Mea va fi deplină în voi”. Cum e posibil? Este, pentru că bucuria mea nu stă în ceea ce-mi fac cei din jur, ci în darul lui Dumnezeu. Şi atunci, ca să mă învrednicesc de aceasta, trebuie să mă deschid Lui, să-l las să lucreze El în mine.
O altă piedică în dobândirea bucuriei, este închinarea la idoli. Noi toţi ne închinăm la idoli. în primul rând la idolul din noi, la idolul realizărilor vieţÎl noastre. Dumnezeu nu vrea să ne răpească nici o bucurie, Dumnezeu vrea ca toate gesturile – de la cartoful copt în cuptor până la Sfânta împărtăşanie – să fie prilejuri de mare bucurie. Pentru că, ce e mai minunat decât un cartof copt mâncat într-o casă unde-i pace, dând slavă lui Dumnezeu şi gândindu-ne la Dumnezeu; simţi că ţi se umple sufletul de bucurie. Asta te şi ajută ca duminică să te întâlneşti mai adânc cu El. Pentru aceasta, Dumnezeu ne cere să ne lepădăm de patimi, să ne vindecăm de ele. Şi aici e un meşteşug dumnezeiesc: nu ne putem lepăda de patimi ucigându-le pentru că n-am face decât să ne ucidem pe noi înşine căci patimile nu sunt decât puteri ale sufletului nostru parazitate de cel rău. E nevoie să luăm fiecare patimă să I-o dăm Lui să ne-o cureţe şi, cu harul Lui, s-o transformăm îri vir tute. Aceasta este arta pe care o facem prin asceză. Şi dacă postim, şi dacă facem milostenie, şi dacă ne rugăm, şi dacă facem tot ce ne cere asceza, o facem numai ca să-i facem loc lui Dumnezeu sa lucreze în noi, nu să lucrăm noi în locul lui Dumnezeu. Şi ca iubirea noastră faţă de tot ce-i înjur să fie sănătoasă, trebuie să-l vedem pe Dumnezeu prin obiectele şi persoanele pe care le iubim. Nimeni nu-mi cere să nu iubesc acest instrument care mă ajută. Nu! Doar să nu-l iubesc în locul lui Dumnezeu. Nimeni nu-mi cere să nu-mi iubesc copilul, dar să nu-l iubesc mai mult ca pe Dumnezeu, ci să-l văd pe Dumnezeu în el, prin el. De ce? Pentru fericirea mea şi a copilului meu. Nimeni nu-mi cere să nu iubesc un băiat, dar să-l văd pe Dumnezeu în el şi prin el (altfel ne e idol).

Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad

 Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here