Cum era lumea atunci ?

0
142

s560x316_Godcarriesme–  De multe ori, părinte, mă gândesc şi încerc să-mi închipui cum era lumea atunci când a făcut-o Dumnezeu. Semăna, mă întreb, cu lumea pe care o vedem astăzi? Ce spuneţi?

–  Nu, copile, nu era ca cea de astăzi. Citind în Sfânta Scriptură, aflăm că Dumnezeu a creat lumea „bună foarte”. Foarte bună şi frumoasă, şi frumuseţea lumii L-a mulţumit pe însuşi Dumnezeu, căci, precum spune Sfânta Scriptură, când a terminat crearea lumii, după şase zile, atunci a privit Dumnezeu toate câte afîicut şi iată erau bune foarte (Fac. 1, 31) şi, mulţumit, Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea. Iată cum descrie Sfânta Scriptură odihnirea lui Dumnezeu: Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a facut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-în-sa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială (Fac. 2, 1-3). Lumea, cosmosul adică, a fost deci făcută de către Dumnezeu bună, frumoasă. Înţelegi ce înseamnă asta?

–  Desigur, înseamnă că nu existau animale urâte sau rele, plante urâte, păsări urâte, locuri urâte.

–  Într-adevăr, ce frumoasă era lumea atunci. Şi fară cutremure, fară inundaţii, fără incendii. Fără catastrofe. Nici ploaie nu cădea pe pământ.

–  Adică nu ploua deloc? Interesant lucrul acesta!

–  Acest ultim fapt îl relatează Sfânta Scriptură când zice: Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului (Fac. 2, 5-6).  Este impresionant acest fapt, că întreaga lume era fară boli, nu existau dureri, animalele nu se mâncau unele pe altele, animalele şi oamenii erau ca prietenii. Amintiţi-vă, de altfel, că puteau chiar să şi discute între ei. Sfânta Scriptură ne descrie o astfel de discuţie în dialogul Evei cu şarpele: Şi a zis şarpele către femeie:Dumnezeu a zis el oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai? Iar femeia a zis către şarpe: Roade din pomii Raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul Raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi! (Fac. .3,1-3), precum şi celelalte. Şi, precum vă amintiţi, din această cauză s-a petrecut prima neascultare faţă de Dumnezeu, primul păcat.

–  Prin urmare, toate erau minunate, în armonie, în perioada dinaintea păcatului.

– Da, frate, aşa erau toate atunci. Căderea în primul păcat al neascultării este semnul despărţirii a două epoci: cea dinaintea căderii şi cea de după cădere.

Perioada dinaintea căderii o numim perioada paradisia-că: totul era frumos, bun, îmbucurător şi fericit, în armonie şi bucurie, toate în linişte, în blândeţe, într-o iubire. Toate erau neobositoare şi fără de griji, toate sănătoase şi vii. Ce frumoasă era lumea atunci, înainte de căderea Evei, înainte de căderea lui Adam. Păcatul era necunoscut atunci.

–  Deci oamenii nu făceau nici un păcat?

–  Absolut nici unul. Nici un păcat faţă de Dumnezeu. Nici o greşeală între ei, nici o greşeală faţă de natură sau de animale, toate erau frumoase, fără de păcat. Ce frumoasă era lumea atunci! Fără nedreptăţi, fără mândrii, fără murdării, fără minciuni, jigniri, urâciuni, fără îmbogăţiri, şi uri, şi răutăţi.

Ce frumoasă era lumea! Fără poluare şi fum, fără zgomote şi tensiuni, fară supărări, întristări, fără temeri, fară angoase, fără certuri, fără crime sau fărădelegi.

Şi altceva: lipsea răul din lume, lipseau toate relele, existau toate cele bune. închipuiţi-vă cum era viaţa atunci!

 Şi omul, Adam şi Eva, cum trăiau? Cum erau atunci, părinte?

–  Adam şi Eva? O!… Erau tineri şi frumoşi la trup, curaţi şi sfinţi la suflet, precum spune Sfântul Chirii al Alexandriei: „Nu erau robite minţile lor de către plăcerile trupului şi de către poftele cele spre în afară. Protopărinţii trăiau în paradis într-o viaţă sfântă şi preafericită.”

–  Deci nu ştiau deloc care era binele şi care era răul?

–  Ştiau care era binele şi care era răul, dar nu încercaseră niciodată răul, nu aveau experienţa păcatului, experienţa patimilor, şi de aceea Dumnezeu le-a spus să nu mănânce din pomul oprit, ca să nu dobândească experienţa răului. Trăiau cu desăvârşire fară păcat, căci, precum spune Sfântul Ioan Damaschin: „Dumnezeu a făcut pe om cu o fire nepăcătoasă.”

–  Trebuie să fi fost foarte curaţi şi nevinovaţi primii oameni.

– Da , erau ca şi copiii mici. Dumnezeu ceruse de la ei o viaţă trăită din inimă şi nu o viaţă raţionalistă, iar inima lor auzea curat glasul lui Dumnezeu şi aceasta, pentru că, precum spu-neam, nu aveau experienţa cunoaşterii binelui şi răului, inima lor se încredea în Dumnezeu cu nevinovăţie copilărească, fară judecăţi, fară distincţii şi critici şi, deoarece nu aveau cunoaşterea experimentală a binelui şi a răului, ci erau copii, „nu ştiau ce făceau” atunci când împlineau în simplitate, în nevinovăţie voia şi chemarea lui Dumnezeu. Niciodată nu văzuseră pe cineva să făptuiască păcatul, niciodată nu auziseră pe cineva să spună minciuni, prin urmare nu cunoşteau răul si nu sti-au că ceea ce făceau şi trăiau era binele.

Adam şi Eva erau nevinovaţi si fără viclenie. Nu ştiau ce înseamnă ruşinea, căci, precum spune Scriptura: Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau (Fac. 2, 25).

Viaţa lor era îngerească, precum scrie Sfântul Ioan Gură de urAur. Trăiau ca nişte împăraţi, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa: „În locul veşmintelor de aur erau îmbrăcaţi cu virtutea, în locul sceptrului împărătesc ţineau fericirea nemuririi, în locul stemei imperiale purtau cununa dreptăţii.”

–  Cu adevărat, ca nişte împăraţi erau, dar, desigur, ca nişte împăraţi duhovniceşti.

–  Da, bine zici că trăiau ca nişte împăraţi duhovniceşti, trăiau ca nişte dumnezei. Căci ne spune Sfânta Scriptură că au fost creaţi după chipul Său (Fac. 1, 27). Nu erau, desigur, Adam şi Eva nişte dumnezei, ci trăiau ca şi Dumnezeu, trăiau în comuniune cu Acesta.

Aceasta era starea lumii şi a omului înainte de cădere, starea paradisiacă.

 Deci era o viaţă desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, o lume foarte frumoasă şi sfântă.

–  Da, şi la o astfel de viaţă ne cheamă Dumnezeu.

–  În Raiul care ne aşteaptă?

–  Nu numai atunci, ci şi acum.

–  Dar acum putem trăi precum Adam şi Eva?

–  Putem, căci dacă n-am fi putut, nu ne-ar fi cerut Dumnezeu să ne întoarcem şi să devenim ca nişte copii şi, desigur, aceasta ne-o aşază ca o condiţie pentru a intra în împărăţia Cerurilor.

Ca o condiţie?

–  Exact, ca o condiţie. Ascultă ce spune Hristos: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce si nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt. 18, 3). Ne cere deci să fim şi să trăim precum copiii, nu precum aşa-zişii oameni mari. Să-L trăim pe Dumnezeu cu inima noastră.

Aşa face întotdeauna copilul şi aşa vrea Dumnezeu să trăim şi noi toţi, din inimă. Omul mare se mişcă mintal, egoist, din interes, lumeşte, în păcat, în răutăţi. Când creşte şi încetează cu desăvârşire să trăiască din inimă, copilăreşte, atunci „ştie pe deplin ce face”, atunci funcţionează cerebral, cunoaşte deplin şi din experienţă, precum au cunoscut Adam şi Eva, după căderea lor, când au pierdut atârnarea copilărească, inimoasă de Dumnezeu. însă Dumnezeu ne vrea copii şi de aceea ne spune că, de nu vom deveni copii, nu vom putea intra în împărăţia cerurilor.

Şi ţie, copilul meu, inima ta cea copilărească este cea care îţi dă învoirea ei către orice chemare a lui Dumnezeu, cum făceau Adam şi Eva din inimă înaintea căderii. Inima ta deci să se încreadă în Dumnezeu, şi ea să răspundă copilăreşte la chemările voii lui Dumnezeu, nu mintea ta, care acum, după atâţia ani de făptuire păcătoasă, îţi poate spune, înveninată de către diavol, că primeşti în mod rău chemarea către voia lui Dumnezeu ca un copil, căci „nu ştii ce faci”, deoarece acum ai crescut şi trebuie să ştii ce faci. Precum să-ţi aminteşti că, atunci când vorbeşti din inima ta copilăreşte, atunci eşti adevărat. Atunci eşti un fiu binecuvântat al împărăţiei cerurilor, şi nu când vorbeşte „cel mare”, care a gustat deplin din fructul păcatului. Să fii aşa cum erau Adam şi Eva înainte de cădere şi cum erau legăturile lumii cu Dumnezeu întru începuturi.

Insă, din nefericire, precum ne istoriseşte Sfânta Scriptură, lucrurile lumii şi ale oamenilor nu au rămas aşa. Cum au ajuns, o vedem singuri. Lumea cea frumoasă a devenit o societate stricată, omul aproape desăvârşit şi sfânt a sfârşit ca un sub-om, ca să nu spunem un ne-om, iar natura s-a murdărit şi se strică în continuare, în timp ce îl otrăveşte şi pe om.

Ce şi cum s-au întâmplat acestea şi cum s-a schimbat lumea nu o putem afla singuri. Ne vor învăţa Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în continuarea discuţiilor noastre.

Desigur, părinte. Vă mulţumesc mult pentru răspunsurile luminătoare de până acum. Voi aştepta cu nerăbdare continuarea discuţiilor noastre. Binecuvântaţi!

– Domnul! Mergi cu bine!

Răspunsuri la întrebări ale tinerilor, Arhim. Spiridonos Logothetis

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here