După mărturisire, nu rămâne alta, duhovnice, decât să păstrezi în taină păcatele şi să nu le dai îh vileag nicicând, nici cu vorba, nici cu scrisul, nici cu vreo mişcare sau cu vreun semn oarecare, chiar de ai fi în primejdie de moarte. Fiindcă ţie ţi se potriveşte ceea ce spune înţeleptul Sirah: „Ai auzit cuvânt? Să moară la tine” (Isus Sirah 19,10) şi iarăşi: „Către prieten şi către vrăjmaş nu povesti” (18, 8). Adică: auzit-ai un cuvânt de taină, să moară şi cuvântul odată cu tine şi să nu-1 spui nici prietenului tău, nici duşmanului tău, câtă vreme trăieşti. Si, încă, ceea ce spune Miheia:,,Nu vă încredeţi în prieteni, şi în cel de aproape nu vă puneţi nădejde, şi de acela care se sprijină pe pieptul tău păzeşte cuvintele gurii tale” (7,1). Că de le vei da în vileag, mai întâi nu ţi se mai îngăduie să slujeşti sau, mai bine-zis te cateriseşti pe deplin, potrivit cu canoanele bisericeşti, iar potrivit cu legile lumeşti eşti aruncat în temniţă pentru toată viaţa ta şi ţi se taie şi limba. în al doilea rând, te faci pricină să nu se mai spovedească creştinii (la tine), temându-se să nu le dai pe faţă păcatele, precum s-a întâmplat pe vremea lui Nectarie patriarhul Constantinopolului şi nu au voit să se mai spovedească creştinii, deoarece un duhovnic a dat îh vileag păcatul unei femei (Socrate, cartea V, cap. 19) şi a văzut şi a pătimit după acestea dumnezeiescul Gură de Aur, până ce să-i înduplece să se mărturisească. Iar câtă pedeapsă îţi aduce acest lucru ţie, care eşti pricinuitor, este cu neputinţă să-ţi înfăţişez prin cuvinte.
Cuvânt de pe urmă
Aceste puţine (cuvinte) care ţi le-am însemnat aici, duhovnice, sunt cele mai de temei şi mai trebuincioase pentru îndeletnicirea ta duhovnicească. Şi să nu încetezi să cugeti pururi asupra lor, fiindcă îţi vor fi de mare folos. Să nu încetezi, iarăşi să citeşti şi Cartea despre mărturisire a lui Hrisant al Ierusalimului, învăţătura către duhovnic, canonul 12 al sinodului întâi, cel de al o sută doilea al sinodului al şaselea, canoanele 2, 5 şi 7 ale celui din Anghira, canoanele 1 şi 2 ale celui din Laodiceia, canoanele 4, 5, 7 şi 8 ale Sf. Grigorie al Nişei, canoanele 2,3,74,84 şi 85 ale Marelui Vasile, fiindcă aceste canoane slujesc cu deosebire îndeletnicirii tale. Deopotrivă, să citeşti neâncetat şi sfătuirea pe care o facem celui ce se pocăieşte, fiindcă trebuie să o cunoşti tu cel dintâi ca să o poţi da învăţătură celui ce se pocăieşte şi, mai cu seamă, celor care nu ştiu carte ca să o citească.
Pe lângă aceasta îţi spunem că, dacă eşti iscoditor şi cercetezi bine feluritele pricini care au să te întâmpine, acest duh iscoditor şi această lucrare te vor face, cu timpul, să înveţi mai multe şi multe încă ce nu sunt scrise în cărţi. Fiindcă, potrivit cu Sirah, cel mult încercat ştie multe şi cel neâncercat ştie puţine. „Omul învăţat multe a cunoscut, şi cel care ştie multe înţelepţeşte va grăi. Cel care nu a învăţat ştie puţine” (34, 9—10).
Şi, iarăşi, ştiind că purtarea de grije şi iconomia sufletelor întru care ai fost deprins, este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor, potrivit cu Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, să nu te leneveşti: „Căci blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă” (Ieremia 48,10). Ci urmează pe păstorul acela care se străduie să scoată din gura leului nu numai oaia întreagă ci chiar de se întâmplă să fie şi numai două picioare sau o bucată din urechea ei, cum grăieşte Amos: „Precum ciobanul scapă din gura leului două şolduri de carne sau un vârf de ureche, aşa vor scăpa fiii lui Israel!” (3, 12). Aşa şi tu, duhovnice, pe cât stă în puterea ta, nevoieşte-te, cu mii şi mii de mijloace, să scoţi din gura leului, celui numai cu mintea cuprins, pe nefericiţii păcătoşi, chiar dacă sunt cu totul putrezi şi deznădăjduiţi din pricina păcatelor. După cum te învaţă şi Ioan Scărarul când spune: „Ia seama dar, iubitule, să-ţi arăţi întreaga ta silinţă şi dragoste şi căldură şi purtare de grije şi rugăminte către Dumnezeu, pentru cei foarte rătăciţi şi zdrobiţi, căci celor cu boli si vătămări însemnate, fără îndoială că si răsplată foarte mare li se dă” (Cuvânt către păstor). Intr-un cuvânt îţi spunem, duhovnice că raiul şi iadul, viaţa şi moartea, mântuirea şi pierzania sufletelor, în mâinile tale stau. Şi, dacă prin buna ta îndreptare, acestea se vor mântui, vei auzi cuvântul: „Dacă vei scoate lucru de preţ din cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea” (Ieremia 15, 19). Iar dacă, dimpotrivă, din pricina îndreptării tale celei greşite şi a nepăsării tale se va pedepsi unul dintr-însele, vei auzi cuvântul: „Cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta” (Iezechil 3,18).
Iar dacă pofteşti, duhovnice, să arăţi o dragoste adevărată şi părintească faţă de fii tăi duhovniceşti, străduieşte-te să te faci pe tine însuţi grabnic la umilinţă şi la lacrimi, aşa încât nu numai să te mâhneşti pentru cei păcătoşi, ci şi să verşi lacrimi, suferind împreună cu ei, de nenorocirea lor, fiindcă aceste lacrimi ale tale au mare putere, deoarece nu numai că sunt semn al mişcătoarei tale iubiri pentru cel păcătos, dar îl îmblânzesc şi pe Dumnezeu faţă de păcatele acestuia şi-l îndeamnă şi pe cel mai învârtoşat păcătos şi mai lipsit de smerenie, să se smerească pentru păcatele sale, văzându-te pe tine, cel ce nu le-ai săvârşit, cum plângi pentru ele. Îl încredinţează de dragostea pe care i-o porţi şi-l fac să primească cu uşurinţă, îndreptarea pe care vrei să i-o faci.
Ia aminte, însă, să nu arăţi vreun semn de mâhnire sau de tristeţe sau de lacrimi, în vreme ce ţi se mărturiseşte, după cum ţi-am spus şi mai înainte, ci să te mâhneşti şi să lăcrimezi după ce s-a sfârşit mărturisirea, când trebuie să-l sfătuieşti şi să-i dai canonul.
Sfătuirea cea de pe urmă a duhovnicului către cel ce se pocăieşte
Iar, după ce s-au săvârşit toate (acestea), îl sfătuieşti pe cel ce se pocăieşte în acest chip: „Află, fiul meu, că astăzi ai primit cel de al doilea botez, prin Taina Mărturisirii şi a Pocăinţei, după cum socoteşte sfânta Biserică a lui Hristos. Drept aceea, ia aminte să nu-1 întristezi iarăşi cu alte păcate. Fiindcă, după cum cela ce va apuca să se spurce cu ceva şi se va spăla, apoi iarăşi se spurcă, nu foloseşte cu nimic de faptul că s-a spălat, în acelaşi chip nu foloseşte nici aceluia care s-a spălat în baia pocăinţei şi a mărturisirii, apoi iarăşi cade în aceleaşi păcate. Sabie, aşadar,’fiul meu, trebuie să foloseşti, adică să iei hotărâre statornică în inima ta, că te vei mulţumi mai degrabă să mori, de mii de ori, decât să mai păcătuieşti iarăşi şi să superi pe Dumnezeu. Şi, de acum înainte, începe să te porţi ca un creştin şi ucenic al lui Hristos. Deoarece adevărata pocăinţă este nu numai să părăseşti faptele rele, ci şi să le săvârşeşti pe cele bune, după cuvântul ce spune: „Abate-te de la rău şi fă binele”. Te-ai dezbrăcat de veşmântul necurat al păcatului şi te-ai îmbrăcat cu cel curat al darului dumnezeiesc. Pentru aceasta, fereşte-te să nu te mai dezbraci de acesta şi să-1 îmbraci iarăşi pe acela. Ci grăieşte, împreună cu Cântarea’Cântărilor: „Haina eu mi-am dezbrăcat: cum s-o îmbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar?” (Cântarea Cântărilor 5,3). Temându-te ca nu cumva, păcătuind, să ajungi în ziua Judecăţii mândrie diavolului, iar lui Hristos ocară şi necinste; ceea ce este mai împovărător pentru tine decât oricare altă pedeapsă, cum spune Marele Vasile. Mergi dar pe drumul păcii. „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ti fie ceva mai rău” (loan 5, 14).
Carte foarte folositoare de suflet, Sf. Nicodim Aghioritul
Jurnal Spiritual
