Cultura, în suferinţă

0
24

Cultura, în suferinţă

Un autor celebru relata recent o întrebare pusă de un cunoscut: de ce mal scrii cărţi, când e destul să ieşi din casă şi poţi să-ţi cumperi una după colţ? Să reţinem poanta, nu sofismul ce o face simpatică. Aceasta, deoarece, ia noi, din nefericire, nu mai este doar o poantă, ci ceea ce cred deja prea mulţi, remarcă scriitorui Andrei Marga.

Cultura, în suferinţăNu are rost scrisul de cărţi – spun aceştia. De aceea, sunt rare până şi discuţiile serioase despre cărţile care deschid orizonturi. Nici mass-media nu le mai întreţin sau le fac doar când este vorba de cărţi de propagandă.

În plus, însă, se consideră că nu are rost nici cititul. în definitiv, de ce să citeşti ce scrie altul, când ţi-e de ajuns ce gândeşti tu însuţi?

De altfel, România a şi ajuns la cel mai scăzut consum de cărţi pe locuitor de pe continent.

Da, este adevărat, la noi se iau doctorate. Nu-mi amintesc dacă Tony Blair, Schroder, Chirac sau Havel – ca să amintesc figuri notorii – aveau doctorat. Pe aceste meleaguri însă, sunt doctorate cu nemiluita, chiar dacă „doctorii“ nu prea ştiu să facă ceva în plus. Adesea, nici cei care conduc doctorate. S-au creat „universităţi“ şi „academii“ pentru a da doctorate cuiva. Se ridică în onoruri „academice“ inşi care nu au de fapt nimic de spus. Este autoflatare câtă vrei exact acolo unde personaje şi instituţii sunt împotmolite în nepregătire şi impostură.

Plagiatele? Încă nici nu s-a intrat cu adevărat în arhive, spre a vedea grozăvia. Doar la noi se calculează procente, ca şi cum nu ar fi plagiat şi cu 1%. Unii decidenţi s-au făcut autori de cărţi. În urma lor a rămas doar cearta celor care le-au scris şi cer acum favoruri văzând unde s-a căţărat „autorul“.

Nu are rost să punem cititul în răspunderea omului care abia îşi agoniseşte traiul. Mulţi ar citi, dar nimeni nu-i sprijină astăzi la modul organizat. Mai grav însă decât necititul, care este evident, s-a involuat spre comportamente primare ale decidenţilor. Faptul se îasă tot mai bine observat. Iată câteva exemple.

Nicăieri legea fundamentală nu spune totul, dar se poate gândi natural, cu bună credinţă, în prelungirea ei. La noi, nici Constituţia nu se mai citeşte la propriu, iar reaua credinţă este la tot pasul. Bunăoară, nu se observă că în Constituţie se prevede nu „stat de drept“, care poate fi şi nedrept, cum se vede bine în justiţia injustă ce s-a dezvoltat ca o molimă, ci direct „stat de drept democratic“. Se desfigurează, prin îngustarea înţelegerii, noţiunile de bază: statul de drept devine stat care serveşte vătaful, democraţia este aducerea la putere cu orice mijloc a unor acoliţi, independenţa justiţiei este apanaj al celor numiţi „magistraţi“, Uniunea Europeană este văzută ca un club.

Un obicei mai nou, se trimite la Curtea Constituţională să decidă până şi Bugetul! Azi-mâine, va trebui consultată Curtea asupra deplasărilor pe jos, căci Constituţia nu spune ceva în materie! Poate şi pentru mersul trenurilor!

Decidenţii nu par să aibă idee nici de concepţia propriului partid. Câţi liberali au citit marii economişti din lume, care sunt astăzi liberali – şi democraţi, desigur? Câţi ştiu liberalismul de astăzi? La Carpaţi, liberalismul de azi, în loc să se ocupe de lărgirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, are ca obiective vizibile să pună cătuşe rivalilor şi să servească anumiţi inşi. Nu se discută proiecte, ci cum să se căpătuiască cineva. Nici nu există capacitatea proiectării – mai uşor se ia ceva din lada de hârtii uzate şi se dă drept „proiect al educaţiei” sau „proiect de ţară”.

Tocmai vârfuri politice arată că nu ştiu ce este politica într-o societate modernă. Nu se discută argumente, ci tertipuri de strecurare în funcţii oe nu se înţeleg. Nu se elaborează programe alternative, ci doar obstrucţii la ale altora. Nu există vreo concepere a viitorului imediat, ci doar o descurcare. Fărădelegea s-a extins, încât „protocoalele de cooperare” ale judecătorilor, procurorilor şi serviciilor secrete sunt luate, ca nicăieri, drept parte a democraţiei.

Nu se cunoaşte dreptul constituţional nici sub alt aspect. La noi vor neapărat să facă legi cei care nu au nicio atribuţie în materie: procurorii, judecătorii, dacă se poate şi „strada”. Preşedintele SUA  atrăgea atenţia judecătorilor să nu facă legi prin decizii în tribunal. Ce se poate spune când, la Carpaţi, unii procurori şi judecători fac legi nu doar în tribunal, ci ies şi în stradă pentru aceasta? Unde-i cultura juridică? Sau este frica de tragerea la răspundere pentru distrugerile din ultimii 15 ani?!

Se acuză că gramatica le joacă feste unora de pe prima scenă. Este adevărat! Dar mult mai grav este faptul că însăşi logica le joacă feste celor care acuză. Erorile de argumentare – ad hominem, non causa pro causa, falsa identificare – trăiesc o renaştere. Să nu mai vorbim de erorile de pragmatică! Constatări factuale la care se răspunde cu ideologie, întrebări la care se răspunde cu ameninţarea sau mofturi sunt tocmai la cei care ar trebui să fie pilde în viaţa publică.

Deunăzi, la interviul cu candidata din România la funcţia de procuror-şef european a ieşit în relief, pentru cine e dispus să vadă, întreaga mizerie. Pe de o parte, înlocuirea culturii juridice cu slogane de politică curentă, substituirea faptelor cu comentarii normative, carenţe linguale şi, peste toate, ignorarea deliberată a stării de lucruri pot crea impresia că acesta este nivelul culturii aici! Pe de altă parte, să revendici, ca lider politic, că datorită parlamentarilor tăi, pătrunşi cum au pătruns în grupul care a votat, candidata a luat voturile în plus, atestă de-a dreptul încălcarea de reguli. Asta-i isprava?

În aceeaşi zi, preşedinta înaltei Curţi ţinea eseuri de prost gust la tribună, confundând trăiri personale cu raţiuni publice. Cine ajunge în asemenea funcţii, la noi, chiar crede că rătăcirile subiective trebuie ascultate. Confuzie care spune mult! Mai nou, incultura ia forma supuşeniei.Tot felul de parveniţi, care nu au realizat vreodată ceva cu forţe proprii şi nu au mişcat un deget pentru europenizare când era în dispută, mânuiesc ca pe un iatagan „argumente” de felul: „să vedem ce agreează Europa!”, „ai grijă să nu se supere!”. Evident, nu există în acest caz bun simţ civic, cultura este de mucava. Vocea unui funcţionar cu cravată este socotită mai importantă decât adevărul şi echitatea.

Unii decidenţi dau lecţii altora cu atât mal vehement cu cât sunt mai slab informaţi şi mal lipsiţi de cultură. Ca şi cum funcţia îl face pe ins cult, priceput, inteligent, chiar dacă spune inepţii sau ofensează pur şi simplu.

Sunt acestea doar câteva exemple de efecte ale inculturii. Multe altele pot fi uşor invocate, fiind, din păcate, zilnic, la îndemâna oricui.

Deja anii interbelici au avut o problemă cu responsabilitatea decidenţilor. Aceştia au fost aspru taxaţi. Totuşi, atunci ajungeau la decizii, prin forţa lucrurilor, ceva mai puţini şi mai pregătiţi. Ce putem spune acum, când selecţia este ocultă, iar pregătirea precară?

Se spune că aşa cum este cultura, aşa se trăieşte! Din nefericire, la noi se face din plin experienţa acestui adevăr, pe partea lui sumbră: câtă incultură, atâta irosire!

Nu se duce lipsă de idei şi de persoane pregătite şi cultivate în România. Doar că abia o democraţie meritocratică ar reuşi să le pună în valoare.

Lumea nr. 4/2019

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here