Cultura Duhului de Ieromonahul Rafail (Noica). Cuvânt înainte

0
32

Cultura Duhului de Ieromonahul Rafail (Noica). Cuvânt înainte.

+ ANDREI Arhiepiscop al Alba luliei

Două erau, până odinioară, felurile prin care cuvântul se împărtăşea: graiul viu, şi slova scrisă.

Graiul viu era cândva „caracteristic”, poate, îndeosebi propovăduirii. Se căuta literal „inspiraţia,” însuflarea. Adică, în duh de rugăciune, cel ce propovăduia încerca să „prindă” ceea ce Duhul voia să împărtăşească celui sau celor de faţă (cf. Mat. 10, 19-20; Marcu 13, 11; Luca 12, 11-12).

Aceasta implică neapărat o părtăşie, o comuniune în dragoste cu cei de faţă; trebuie să se simtă „pulsul” duhovnicesc al auditoriului, iar cuvântul face ecou stării lui de duh, receptivităţii, aşteptărilor lui, ba chiar se „naşte” din acestea.

Gânduri vin, dispar, se „ivesc,” se mai pierd; mintea este uneori mai ageră, alteori se mai „stinge.” Frazele nu întotdeauna decurg în secvenţă riguros logică, ci se înfiripează mai ales acea părtăşie, acea comuniune, în care cuvântul se împărtăşeşte de la inimă la inimi ca „energie” de viaţă (cf. loan 6, 63); în care cuvântul se „trăieşte,” adesea dincolo de conţinutul lui strict informativ.

În „cultură,” acesta este cu precădere domeniul poeziei, dar şi în alte forme de literatură se mai regăsesc cel puţin „frânturi” ale acestor caracteristici ale cuvântului ca „energie,” ca împărtăşire.

Slova scrisă îşi are legile ei. Cuvântul aci trebuie să decurgă ca o secvenţă logică, începând de la introducerea temei, de la premise, ideea dezvoltându-se treptat până la fireasca ei încheiere. Se impun nişte rigori gramaticale, de timp al verbelor, de persoană, şi altele, în parte şi pentru că lipseşte posibilitatea expresivităţii prin gesturi, prin intonaţii.

„Cultura,” de mult deja, distingea în literatură mai multe genuri. Mulţumită progresului tehnologiei postmodeme, un nou „gen” vine să se adauge acestora, pe care îmi vjne să-l numesc „genul magnetofonar”.

Acesta ia naştere din uşurinţa cu care acea anume „bâzdâganie” îţi papagalizează fiecare „hm, hm” şi „hapciu” (uneori pierzându-se, în zgomote de fundal, cuvinte esenţiale), şi cu care ţi le redă, orişicând, cu pretinsă absolută exactitate; ceea ce şi înclină pe contemporanii noştri, pe lângă copiile aproape infinite ce se pot face şi înmulţi, să le transpună şi pe hârtie, aproape identic, şi astfel să scoată „cărţi” în toată regula, lipsite însă de regulile şi rigorile literaturii clasice.

Rezultatul este o slovă scrisă cu oarecari efecte – şi pretenţii – de cuvânt viu, în realitate un fel de surogat de amândouă, o „corcitură” care se adeverează a fi „nici – nici.”

Acestui „gen” aparţine şi cartea de faţă, şi cea precedentă sub acelaşi nume de autor.

În ciuda dorului de a împărtăşi cu întreg neamul meu acele lucruri care au fost lumina şi comoara vieţii mele, temeiul nădejdii şi năzuinţelor mele, nu fără de sfială, ba chiar ruşine, am îngăduit să se dea tiparului prima carte; şi m-am lăsat convins – sau poate silit – să se repete experienţa şi cu aceasta.

Ruşine nu atât pentru monstruozitatea culturală, cum poate fi socotit (pe drept cuvânt) acest nou „gen,” cât pentru aproximativismul, necesar legat de el, în parte şi din pricina procedeelor realizării lui: nu literatură, nu „cultură” este Cultura Duhului, ci cuvânt de mântuire.

Pentru gravitatea acestei teme, în realitate, fiecare cuvânt este, potenţial, de importanţă, nu doar extremă – ultimă, căci de „bătaie,” nu doar lungă – vecinică. A lăsa acest cuvânt în soarta „magnetofonaricei” îmi apare uneori ca ceva apropiat de un „kamikazism” duhovnicesc.

Şi totuşi… „Duhul unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine, şi unde merge” (Ioan 3,-8); iar în virtutea acestui fapt, adesea, mai „păcătoasă” este rigoarea scrisului decât libertatea graiului viu faţă de cerinţele Duhului pe care nimic nu-L poate conteni.

Şi, de unde, cu cuvântul, adesea te uimeşti, ba chiar te îngrozeşti „unde dai, şi unde crapă”; dar, pe de altă parte, cu Duhul, chiar şi aceasta poate să lucreze surprinzător de constructiv. Şi poate, întru această nădejde, cu această rugăciune, am şi vorbit, am şi lăsat să se publice cuvintele împărtăşirii mele.

Sau, cum zice dicţionarul francez Larousse. „Je sème à tout vent”( Emblema dicţionarului francez „Larousse” este grafica unui chip de fată care suflă într-o păpădie, însoţit de cuvintele „Semăn la tot vântul”.(n.a.)) – şi eu „semăn la tot vântul”, nădăjduind că acolo unde este „între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14), şi acel Duh al „bunăvoirii” va lucra – mântuire, şi nu pierzanie; şi aceasta poate mai mult, şi mai desăvârşit decât orice pretins „simţ de răspundere” mi-aş putea asuma eu.

Cu acestea, mă încredinţez, nu „publicului,” ci „bunăvoirii” fraţilor mei şi surorilor întru Domnul; nu unei omeniri amorfe şi impersonale, ci personal ţie, suflete care îmi citeşti rândurile acestea. Şi, de „crezi,” sau de „nu crezi” tu, nădăjduiesc în Cel ce te vede acum, şi Care ştiu cu câtă iubire îţi poartă de grijă în toată clipa (ştiut sau neştiut ţie), ca să-ţi însufle în inimă şi în suflet „cuvânt al vieţii celei vecinice” (loan 6, 68), fie cu ajutorul, fie şi fără ajutorul, dar fie şi în ciuda cuvintelor pe care voi să le împărtăşesc.

I.R.

Alte articole aici.

Ieromonahul Rafail (Noica), Cultura Duhului, Editura Reîntregirea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here