Cultura, „drumul sufletului către sine însuşi”

0
1099

cultura-drumul-sufletuluiCuvântul cultura constituie unul dintre cele mai complexe cuvinte, având în vedere că fiecare interpretare a lui cuprinde elemente programatice şi normative.

Cuvântul cultura îşi are originea în lat. colere, care înseamnă a ara, a îngriji, a împodobi etc.

Sensul primar al culturii era cel al cultivării terenurilor agricole. Din punct de vedere teologic, cultura presupune libertatea umană. Spre deosebire de celelalte animale, omul poate să hotărască asupra activităţilor sale în mod liber. Cicero vorbea despre cultura animi, un concept preluat mai târziu de renaştere. Alături de acest concept exista şi acela de cultura deorum care indică asupra legăturii dintre cultură şi religie.

Conceptul de cultură stă însă în legătură cu conceptul de natură, în sensul unei naturi sălbatice, neprelucrate. Cultivarea înseamnă îngrijirea, modelarea naturii sălbatice. Ȋn acest context cultura proprie a fost înţeleasă ca fiind superioară celei străine. Fiecărei culturi îi este specifică această tendinţă de domesticizare expansiv agresivă. Vecinii, străinii, necredincioşii, barbarii, păgânii trebuie supuşi unui proces de cultivare, de ridicare la acelaşi nivel cu propria cultură. De aceea cultura are de a face cu omul, ea este prin sine un concept antropologic. Omul nu este numai creator al culturii – homo faber, ci şi produsul ei.

A. Gehlen, M. Scheler und H. Plessner vorbeau despre deschiderea omului faţă de mediul înconjurător şi despre faptul că omul este prin sine o fiinţă culturală.

Ceea ce este pentru animal mediul înconjurător aceea este pentru om cultura. Cultura este „a doua natură” a omului, o vocaţie intimă a umanului. Omul îşi împlineşte conditio humana şi setea sa ontologică prin cultura. In orientarea ei autentică este mereu liturgică, adică cu o profundă dimensiune religioasă.

Georg Simmel definea de aceea cultura ca „drumul sufletului către sine însuşi”, şi ca „desăvârşire a totalităţii lui”.

Conceptul de cultură a fost asociat în Europa, marcată de pretenţiele ei misionare şi coloniale de putere, cu concepul de civilizaţie. Pretenţia normativă a conceptului de cultură, în sensul idealurilor de educaţie şi de libertate au stimulat imperialismul european prin postulatul unei umanităţi sau al unui umanism european. În secolul al 19-lea în locul conceptului de cultură intră cel de naţiune, în aşa fel că pluritatea naţiunilor face posibilă o deconstruire a conceptului monolitic de cultură. Existând mai multe naţiuni, există mai multe culturi, care relativizează în pluralitatea lor sensul linear al procesului istoric. Pretenţia normativă a culturii monolitice, înţelese ca rezultatul sau ţinta progresului omenirii, este abandonată în favoarea unei concepţii descriptiv istorice a culturii individuale naţionale.

Cultura înţeleasă ca o suprastructură de ansamblu.

Astăzi se vorbeşte despre un concept de cultură istoric-morfologic ca sumă a formelor de viaţă ale unei populaţii, precum şi despre formele tipice de viaţă. Există deci o anumită tensiune; o schimbare de perspectivă între stilul cultural propriu şi cultura înţeleasă ca o suprastructură de ansamblu. Stilul cultural propriu, deşi înconjurat de fiecare dată de un peisaj cultural mult mai larg, este expresia etnocentrică a creativităţii istorice şi subliniază identitatea culturală şi favorizează autonomia culturală. Aceasta poartã deja expresia unui potenţial beligerant, de afirmare negativã de sine, prin contrast sau prin abstracţie de contextul european. Sublinierea propriului aport sau stil cultural poate însã, în acelaşi timp, să se integreze armonic într-o simfonie cultura europeană, prin sentimentul chenotic de afirmare a valorilor culturale universale umane.

Ȋn contextul european contemporan, cultura naţională, nu are voie să cadă pradă unui narcisism agresiv, în care afirmarea politică emancipatorică naţională devine un factor dominant cultural. Conştiinţa naţională trebuie să se depăşească pe sine în, sau să se renască sub formă de conştiinţă europeană. Acesta nu înseamnă suicid cultural sau abandonare a identităţii culturale naţionale. Reprezinta lărgirea ei vie, prin deschiderea corectă spre conştiinţa unităţii universale.

Umberto Ecco înţelegea prin cultură un sistem de comunicaţie.

Fiecare cultură dispune de o sumă infinită de unităţi culturale, adică de semnificaţii care, în calitate de significante ale cuvintelor simbolice, structurează realitatea în câmpuri semantice şi de aceea specific culturale. Diferenţa specifică dintre culturi ar consta în accentuarea diferită a câmpurilor de semnificaţii. Cultura ca „mediu al lucrurilor comune” are un caracter conectiv, ea interpretând realitatea în mod specific, selectiv, în privinţa semnificaţiei ei colective.

Conectivitatea ontologică internă a unui sistem cultural, tentat de omogenitatea iluzorie, şi de izolarea solipsistă, îşi depăşeşte fragilitatea inerentă prin conştiinţa caracterului ei comunicativ.   Recunoaşterea   pluralităţii   culturale susţine mişcarea de autotranscendere a propriului sistem, în ciuda potenţialului  lui  protestatar.  Fiecare sistem este dedicat pierzării, atâta timp cât nu este gata de a se confrunta în mod deschis cu sistemele culturale limitrofe, de a comunica şi de a-şi depăşi prin aceasta graniţele culturale proprii. Abia prin această virtute comunicantă putem sesiza maturitatea ei responsabilă, intersubiectivă, precum şi capacitatea ei de dialog intercultural.

Cultura şi religia

O a doua rădăcina lingvistică a cuvântului cultură, comună cuvântului religie, este cea de cult – cultus, cultus deorum. Cultura are de a face cu depăşirea sau înălţarea omului deasupra nivelului pur material; depăşirea izolării într-o concepţie pur materialistă despre lume şi viaţă şi anume prin raportarea sa la Creator.

Religia constituie deci un element fundamental al culturii, chiar mediul acestei înălţări a omului peste condiţia biologică. Religia este definită de la Cicero până la Thomas von Aquin de la cuvântul relegere – a lega din nou, a aduna, în sensul respectării conştiincioase a datoriilor cultice faţă de divinitate. Religia este legătura, întâlnirea sau conectarea cu Dumnezeul adevărat, Creatorul lumii. Ea este de aceea, seva conectivităţii culturale, orizontul integrativ al culturilor.

Creştinismul poate fi numit pe bună dreptate protectorul umanităţii şi al culturii umaniste, dacă avem în vedere faptul că el, prin concepţia sa despre om, ca chip nemuritor al lui Dumnezeu, conferă omului o demnitate inegalabilă şi în acelaşi timp intangibilă, inviolabilă, respectiv sacrosantă.

Teologia ortodoxă contemporană trebuie să dezvolte o teologie teocentrică a culturii.

În contextul pluralismului confesional şi naţional european, realizarea unităţii creştinismului nu mai este posibilă printr-un ideal al culturii de autoritate bisericească, în sensul unei culturi unitare, absolutiste. Depăşirea războiului cultural al luptei dintre culturi, a imperialismului civilizatoric, poate fi realizată fie prin recunoaşterea principială a pluralismului, fie printr-o sinteză culturală europeană. La aceasta ne ajută şi conştiinţa diferenţei eshatologice dintre speranţă şi împlinirea speranţei în împărăţia slavei viitoare. Această diferenţă eshatologică ajută la o anumită distanţare critică faţă de toate formele  de  realizare  concretă  a  culturii  precum  şi de idolatrizarea acesteia.

Teologia ortodoxă contemporană trebuie să dezvolte o teologie teocentrică a culturii. Ea trebuie să sublinieze această diferenţă eshatologică faţă de toate formele de cultură, precum şi posibilitatea anticipării „culturale” a situaţiei eshatologice prin harul Duhului Sfânt. Religia nu are voie să fie degradată la un subsitem al societăţii, precum o face Niklas Luhman, sau la o sferă a culturii. Nu religia este un subsistem al societăţii sau al culturii;  culturii îi este proprie o dinamică religioasă, o întrebare ontologică şi eshatologică, uneori chiar inconştientă, despre sensul vieţii.

Cultura priveşte ca şi religia întreaga realitate a omului, deoarece omul este fiinţa însetată de sens. Omul este – cum spunea Ernst Cassierer un animal symbolicum, o fiinţă simbolică.

Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here