Cugetările Sărmanului Dionis

0
43

Cugetările Sărmanului Dionis

Un poet sărac, singur cu cărţile lui, într-o casă neîncălzită în timp de iarnă, lipsit de bani, de vin, până şi de-o ţigară, aceasta este situaţia descrisă în poemul Cugetările sărmanului Dionis. Luând cunoştinţă de ea, cititorului nu-i rămâne decât să se întristeze, cuprins de compasiune faţă de poet, sau să se indigneze ca un lider sindical, protestând împotriva inechităţii sociale, care face ca un creator să trăiască în condiţii precare. Eminescu înlătură decis, de la primul vers, aceste posibilităţi de interpretare prozaic-umanitaristă a poemului. El dă tonul unei lamentaţii voioase pe tema sărăciei, în care de altfel se complace:

„Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!“

Se remarcă, încă o dată, un simţ al umorului, incompatibil, din perspectiva multora, cu eminescianismul. Calificat stereotip drept „pesimist“ de generaţii succesive de profesori fără vocaţie şi elevi plictisiţi, Eminescu devine adeseori subiectul unor reflecţii de genul „Ştiu că a fost un geniu, dar poeziile lui sunt prea triste.”

Nu numai că nu sunt prea triste, dar nu sunt triste.

Chiar şi în cele în care îşi exprimă dorinţa să dispară fără urmă, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată, poetul dezvoltă o energie morală ieşită din comun. Tristeţea sa nu seamănă cu întunericul, ci cu o intensă lumină neagră. Refuzul existenţei se arată a fi expresia unei mari vitalităţi ofensate. De altfel, o dovadă de vitalitate este chiar perfecţiunea poeziilor considerate „pesimiste”. Cine dispreţuieşte viaţa, cultura, comunicarea cu oamenii nu mai are resurse să caute cu ardoare „cuvântul ce exprimă adevărul.“ La George Bacovia pesimismul se infiltrează în chiar construcţia poemelor. Versurile sale din ultimii ani sunt propoziţii dezarticulate. Iar în cele din urmă nu mai găsim nici propoziţii, ci cuvinte disparate, vestigii ale dezagregării unei vagi voinţe de comunicare. La Eminescu, dimpotrivă, se investesc eforturi uriaşe pentru a ajunge la coerenţă şi monumentalitate.

Poetul, care pare un pesimist radical, este însufleţit, de fapt, de un optimism al creaţiei.

Cugetările Sărmanului Dionis

Dar chiar dacă nu credem în acest paradox, nu se poate să nu observăm ce multe momente de amuzament propriu-zis există în opera sa poetică, în toate variantele, de la umorul de idei şi până la comicul de situaţie.

„Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!“

Avem în acest vers un spectacol comic al decăderii. Garafa, de obicei plină cu vin, mai poate fi folosită doar ca suport pentru lumânări. Această schimbare a funcţiei unui obiect face parte din comedia sărăciei: cutia viorii ajunge cutie pentru nasturi, iar dantela de la rochia de mireasă a bunicii – cârpă pentru şters geamurile.

În mod similar, garafa, care face parte din recuzita unor momente sărbătoreşti, dionisiace (atenţie şi la titlul poemului, Cugetările sărmanului Dionis), capătă acum un rol umil.

Iar garafa însăşi… garafa este pântecoasă. Eminescu a găsit adjectivul care accentuează pitorescul situaţiei. Garafa pântecoasă evocă, fugitiv, dezlănţuiri orgiastice, cu băutori pântecoşi, ca Falstaff al lui Shakespeare sau Pantagruel al lui Rabelais. O garafă zveltă şi graţioasă, ca o cupă de şampanie, fie şi transformată într-un sfeşnic, n-ar fi avut nimic comic. Dar o garafă pântecoasă ne umple de voie bună şi creează o atmosferă de comedie care se păstrează până la sfârşitul poemului.

*

Tonul poemului Cugetările sărmanului Dionis este dat, cum s-a văzut, de primul vers: „Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!“

Tot ceea ce urmează este o comedie a sărăciei care n-are nimic din starea de spirit sumbru-vindicativă a oamenilor săraci. Pe poet îl amuză situaţia în care se află. Cum poate un poet să fie sărac? Îl poate atinge pe un poet sărăcia? El se simte, mai curând, un prinţ travestit în cerşetor.

Imun din naştere la orice formă de degradare, poetul examinează cu detaşare şi cu umor camera în care locuieşte, curtea care se vede pe fereastră, vrăjmăşia iernii, care prin tradiţie face acută sărăcia. Şi se mai observă şi pe sine, înregistrând contrastul comic dintre ideea sublimă de bard, de inspiraţie şi realitatea brutală a unei vieţi lipsite de bunuri materiale: „Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!/ Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde/ Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde -/ Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.“

Cuvântul „sărman“ din titlul poemului este folosit într-un sens ironic.

Aşa l-ar putea considera un om obişnuit pe un poet, „sărman“. Dar poetul, în sinea lui, nu se consideră nici sărman, nici calic, nici necăjit, nici nevoiaş, nici oropsit. Pentru el până şi sărăcia este un spectacol plin de culoare. (Putem să ne gândim, prin similitudine, şi la „bietul Ioanide“ al lui G. Călinescu, personaj care este în realitate un arhitect genial, proiecţie a lui G. Călinescu însuşi, şi care trebuie mai degrabă admirat decât compătimit.)

Ne încântă, şi în acest poem, faptul că Eminescu ştie să vadă.

Am fi văzut noi vreodată, cu ochii noştri, cât de caraghioasă este o banală lumânare aprinsă din care se preling stropi de ceară? Învăţăm de la poet să o vedem şi dintr-o perspectivă comică: „Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde“.

Şi tot ceea ce urmează este o suită de înregistrări ale pitorescului sărăciei: „scârţie de vânt fereasta“, „în pod miaună motanii“, „la curcani vânătă-i creasta“. Lipsesc cu desăvârşire din casă şi ţigările şi, pentru a ne face să ne reprezentăm această catastrofă, tot în registru comic, poetul parafrazează o replică celebră din Shakespeare: „Un regat pentr-o ţigară, s-împlu norii de zăpadă/ Cu himere!”.

Comicul creşte calm, ca un bulgăre de zăpadă prin rostogolire. Poetul nu se mai satură să adauge noi şi noi secvenţe din comedia sărăciei. Foarte mult îl amuză curcanii rebegiţi din curte, care nu renunţă la atitudinea lor solemnă. Aceasta aduce oarecum cu poeţii scufundaţi în sărăcie: „La curcani vânătă-i creasta/ Şi cu păsuri melancolici meditând îmblă-n ogradă“.

La fel se priveşte şi pe sine, amuzat de propria-i neajutorare în faţa frigului:

„Uh! ce frig… îmi văd suflarea – şi căciula cea de oaie/ Pe urechi am tras-o zdravăn – iar de coate nici că-mi pasă/ Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă/ De năvod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.“

Eminescu are o imaginaţie prospectivă, cu ajutorul căreia vede departe în spaţiu sau în timp. Imaginaţia lui este un telescop fabulos, destinat cercetării universului în toate dimensiunile sale, fizice şi metafizice (la alţi poeţi imaginaţia fiind doar fantezie, narcisist-graţioasă). Este o adevărată surpriză ca o asemenea imaginaţie să fie folosită jucăuş, într-un moment de amuzament. Disproporţia este de efect, place, ca atunci când un cântăreţ de operă interpretează un cântec de petrecere sau o balerină intră în hora unor copii. Extraordinara minte a unui poet de geniu, capabilă să-şi imagineze originea Universului, folosită pentru reprezentarea condiţiei de… şoarece, iată o inadecvare expresivă şi simpatică:

„Cum nu sunt un şoarec, Doamne, – măcar totuşi are blană,/ Mi-aş mânca cărţile mele — nici că mi-ar păsa de ger…/ Mi-ar părea superbă, dulce, o bucată din Homer,/ Un palat, borta-n părete şi nevasta – o icoană.“

Poetul solidar cu şoarecii care îi rod cărţile! O asemenea situaţie îl poate cuceri chiar şi pe cel mai ursuz cititor. Numai într-o povestire a lui M. Sadoveanu vom mai regăsi o complicitate la fel de excentrică şi înduioşătoare, între proprietarul unei case şi hoţul care jefuieşte acea casă (care pentru proprietar nu mai înseamnă nimic, după ce a fost părăsit de soţia lui).

Alex Ștefănescu – Eminescu poem cu poem

Alte articole aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here