Cu părintele Marcu (Costică Dumitrescu) ne-am cunoscut în luptă

0
162
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Desimagespre părintele Marcu Dumitrescu -Fachirul

(din mărturia dată de părintele Arsenie unui ucenic – Iulian Liţă)

Mai întâi de toate, cu părintele Marcu (Costică Dumitrescu) ne-am cunoscut în luptă. Ne-am împrietenit; ne-am împrietenit, pentru că eram cu mare plăcere într-o jertfire, în jertfă, în luptă, care ne cerea cu orice chip sânge. Era mai mărişor decât mine cu vreo doi-trei ani, însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal, nu mai contează vârsta. Contează mişcarea, eroismul, contează poziţia. A fost foarte rezistent în suferinţe. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, în timpul lui Carol al ll-lea, i l-a dat, pentru că suferind, suferea cu o răbdare nemaipomenită, fără vaiete. Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întâlnindu-ne foarte rar, pentru că eram izolaţi. Eu eram la Zarcă, el la fel; mai puteam comunica câte ceva prin Morse, prin Perete.

Am avut cea mai frumoasă părere de om de jertfă despre părintele Marcu, faţă de mulţi cu care eram obligaţi să ne întâlnim, să trăim, să plănuim. Nu era vorba de o negustorie în luptă. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fără discuţie, având în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru. Eram foarte ataşaţi de numele acesta de neam. Chiar şi Căpitanul făcea foarte mult caz, că neamurile vor veni toate la Judecată. Am avut o ocazie să asist la o discuţie de oameni trăitori, legionari, în afară de închisoare. Ne spuneau ei: „De unde ştie Căpitanul despre neamuri?” într-adevăr, se spune în multe părţi că neamurile vor veni la Judecată şi vor fi judecate neamurile şi inşii. Deci, părintele Marcu nu era un om care să fi făcut, repet, negustorie cu lupta lui.
Am plecat la mănăstire dintr-o nebunie pentru Hristos. M-am călugărit cu multă râvnă, că dacă nebunia pentru Hristos nu există, nu poţi să rezişti. Aici te pierzi, ca să te poţi regăsi în poziţie îngerească. Nu la multă vreme, a venit la mănăstire şi părintele Marcu, la Slatina. Pe mine m-au arestat la Slatina, mănăstirea ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu. M-au luat din biserică, unde slujeam, la două noaptea, şi m-au dus la Miliţia din Suceava. L-am auzit într-o celulă alăturată pe părintele Marcu, era şi el arestat. Părintele Marcu a fost arestat pentru trecutul său legionar, eu însă
am fost judecat pentru că fac parte din Rugul Aprins, cât şi din Garda de Fier. M-au condamnat 40 de ani, să fie siguri că acolo voi zace în veci. Fără discuţie, s-a observat că ne-a apărat Dumnezeu grozav, deşi noi, din partea duşmanilor, eram mereu pe listele lor negre.
L-am vizitat ca monah, pentru că era foarte hotărât pentru Hristos; era într-o chilie, alături de părintele Cleopa, dar nu se putea mărturisi la el, pentru că părintele Cleopa se temea. M-a chemat printr-o scrisoare, să vin să-l mărturisesc, şi m-am dus sute de kilometri, de la Techirghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta că ar fi făcut parte dintr-o echipă, atunci când a fost omorât Armând Călinescu; a fost şi el invitat, dar nu a primit să I facă parte din echipa respectivă, el contând în I lumea legionarilor de mare ţinută ca un om de jertfă. Noi doream o jertfă interioară continuă. Nu a fost vinovat. Mi-a spus că s-a discutat că aş fi făcut şi eu parte, dar nu e adevărat.
Eu i-am spus: „Fii liniştit, nu-i nimic, prigoanele nu s-au terminat, pentru că cine fuge de prigoană fuge de Dumnezeu, cum spune Sfântul Teodor Studitul. Şi Biserica are încă nevoie de prigoane.” II pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă – a fost monah simplu. Mergea încovoiat cu un mic baston, şi se ocupa de stupii Mănăstirii Sihăstria.

îmi amintesc că, ieşind de la părintele din chilie, pe un coridor m-a întrebat cineva despre Mişcarea Legionară, ce este. l-am spus: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail” şi i-am spus troparul: «Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele.» „Asta era Garda de Fier”, i-am spus.
Ultima dată m-am întâlnit cu el la Aiud, pe un coridor. Ne-au scos din celule pentru o conferinţă. Au început să vorbească tot dintre ai noştri, per-vertiţi, în cadrul reeducărilor. Era o sală mare, şi eu m-am ridicat în mijloc şi le-am spus: „Ce vorbiţi voi, ce ştiţi voi despre Evul Mediu? Evul Mediu a fost teocentrist, l-a pus pe Dumnezeu în frunte -m-am repezit la ei -, pentru nişte papi nenorociţi acuzaţi Biserica lui Hristos şi virtuţile creştine?”
Aşa s-a terminat conferinţa şi m-am întâlnit cu părintele Marcu pe un coridor şi i-am spus: „Ai grijă de tine, nu te lăsa.” Dar el a înţeles să aibă grijă să nu trădeze, l-am spus că nu mă refer la trădare, ar fi fost o jignire pentru el, ci să aibă grijă de el, să nu postească aspru, dacă găseşte o bucată de pâine să o mănânce. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici, la Aiud, nu se mai punea problema Mişcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credinţa în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor, mai înalt decât celălalt. De Legiune s-au lepădat mulţi, dar nu erau pentru mine nişte căderi de mântuire. Mişcarea Legionară trebuia privită ca urmând întocmai învăţătura creştină. Şi aici s-a greşit mult din partea unor legionari cu uciderile, nu şi-au dat seama. Acestea au adus răzbunări şi au omorât toată elita. Aceasta nu era elita Mişcării Legionare, era elita neamului nostru.
Mă gândesc la o figură uriaşă: Gheorghe Clime. Era inginer silvic, l-am cunoscut şi l-am avut la mare evlavie. Când s-a pus problema Bisericii, eram de faţă, Codreanu a spus: „îl fac pe Clime patriarh.” Era capabil oriunde îl puneai, era grozav. Era mai în vârstă decât noi, poate şi decât Căpitanul. Am meditat mai târziu asupra momentului, Clime era în stare de orice, oriunde îl puneai. Eu sunt cleric şi văd importanţa unui patriarh în Biserică. E vorba mai întâi de toate de o trăire creştină ireproşabilă, să nu mai arunce cineva în Hristos şi în Biserica lui pentru conduita negativă, să nu zic stângace, a conducătorului suprem.
în închisoare rugăciunea era singura hrană, singurul motiv de supravieţuire. în închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscaţi, aşchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subţire şi ne băgau iarna; acolo era primejdie şi vara. Răcitorul era o celulă fri-goriferă, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; puteai să stai pe putina de necesităţi de la 10 seara la cinci dimineaţa; în rest trebuia să stăm în mişcare. Noi nu aveam putere nici să suflăm.
Am avut momente foarte interesante acolo, aveam o curiozitate binecuvântată, să văd cum iese sufletul; nu a ieşit. Ultima condamnare la răcitor a fost de şapte zile, dar m-au ţinut numai cinci, pentru că mulţi au murit. Eram controlaţi des dacă trăim. Eram fiecare în celula noastră. Dacă era încă unul era bine, pentru că ne mai lipeam unul de altul, ne mai încălzeam. Sunt sigur că îngerii din ceruri erau geloşi pe noi, pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră.
S-au întâmplat multe lucruri, semne care sunt greu de spus. Nu se pot spune. Lucrurile acestea, dacă s-au întâmplat, cel dintâi lucru pe care trebuie să-l respecţi este să nu vorbeşti, pentru că le iei toată frumuseţea duhovnicească. S-a văzut că Dumnezeu este alături de noi. Dar nu se poate fără jertfă. Nu se poate fără cruce; asta a fost, asta o recomand şi aşa vreau cu orice chip să trăiesc. Şi cruce înseamnă să duci ce nu-ţi convine. Marea greşeală a oamenilor în lume este că nu suportă suferinţa şi nu înţeleg că este singura acţiune, singura preocupare, singura trăire împotriva a tot ce este rău de sub patronarea diavolului.
Prin cruce a mântuit lumea Hristos. Crucea este cel mai lăudat lucru al pământului. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret şi a spus ucenicilor Săi să ajungă la ţărm cu corabia, a început o furtună mare şi mari valuri acopereau corabia; ucenicii erau disperaţi şi au spus: „Scoală, Doamne, că pierim.” Au stat valurile la porunca Mântuitorului şi le-a spus: „N-am dat Eu porunca bine? Am dat-o bine, dar voiaţi fără valuri, voiaţi fără jertfă, voiaţi fără cruce.” Asta spun: „Cine fuge de prigoană fuge de Dumnezeu”, zice şi Sfântul Teodor Studitul. Şi, repet: Biserica are nevoie de prigoane, pentru că te trezeşte, te ţine prezent şi e luptă. Avem pe Maica Domnului, avem înger păzitor, avem cunoştinţă mare, putem fi dumnezei după har.
Orice clipă poate fi un timp grozav de important pentru mântuirea noastră şi, dacă nu trăim clipa prezentă, nu o trăim nici pe următoarea şi aşa mai departe. Deci prezenţă continuă, nu mă refer la nevoinţe, ci să ardă inima în noi, cu orice chip. E singurul timp pe care îl avem, fiind considerat cel mai mare dar de la Dumnezeu faptul că trăim.

Viaţa părintelui ArseniePapacioc, Tesament, cuvinte de folos

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here