Crucea Ta, Doamne…

0
129
Translate in

crucea… Şi s-a pogorât din Rai – Pomul cel roditor de veşnicie; şi s-a făcut Cruce pentru noi oamenii şi pentru a noastră Mântuire; şi au despicat cu Ea Marea Roşie; şi au răstignit pe Ea Şarpele cel de aramă; şi au biruit cu Ea pe amaleciţi; iar mai pe urmă, au biruit porţile cele de aramă ale Iadului…

Lumea veche, păgână, cunoaşte Crucea doar ca pe o unealtă de tortură, pentru marii ei răufăcători. Lumea nouă, creştină, îi schimbă rostul, după răstignirea lui Hristos -Mesia, venerând-o în rugăciune, ca pe un obiect sfânt, simbol al jertfei şi al Mântuirii. Lemnul uscat s-a făcut astfel „pom roditor”, „scară spre cer” pentru toţi cei care vor să se desăvârşească în credinţă; şi fiecare are „Crucea lui”, astfel. Crucea dă curaj şi nădejde tuturor, ajutându-ne să îndurăm mai uşor suferinţele, căci ne ocroteşte prin Ea Dumnezeu. Noi cei de azi legăm destinul Crucii nu numai de Hristos, ci şi de Sfântul Constantin Cel Mare şi maica sa, Elena. In vremea lor, Crucea a dat izbândă creştinismului, făcând ca semnul Ei, pus pe stindardele împăratului să-l biruie pe Maxenţiu. La aflarea Sfintei Cruci, la înţelegerea marii puteri,   împăratul   Constantin   cel   Mare   a poruncit Episcopului Macarie, în anul 335, să arate semnul Crucii poporului, serbându-se astfel “înălţarea Sfintei Cruci”, la 14 septembrie. A doua sărbătoare a Crucii este în a treia duminică din Postul Mare, în amintirea ducerii Crucii la Ierusalim, de către împăratul Eraclie, în anul 628; iar a treia sărbătoare a Crucii este la 1 august, când la începutul postului Sfintei Marii, serbăm „Scoaterea Sfintei Cruci”. Astfel, Crucea este legată de marile noastre idealuri creştine şi a devenit similară cu lupta acestei omeniri pentru desăvârşire, prin „lepădarea de sine”.

Pentru noi, românii, Biserica a dat Şcolii un creştinesc îndemn de “Cruce-ajută” înscris pe pagina de început a cărţii de învăţătură, primele noastre şcoli fiind sub semnul cărţii religioase. Se citea pe Ceaslov şi Psaltire, se scriau buchiile în alfabet kirilic, aşa cum se obişnuia în cultura medievală a Europei de Est, iar abia din 1860 s-a introdus alfabetul strămoşesc latin, în scrisul românesc. Biserica însă apăra cu puterea credinţei fiinţa noastră naţională, cu osteneala oamenilor ei cărturarii dascăli, ca Diaconul Coresi, călugării Macarie, Eftimie şi Azarie, cronicarii de la Mănăstirea Bistriţa, prcum şi cu osteneala Mitropoliţilor învăţaţi, precum Varlaam – autorul Cărţii româneşti – Cazania (1643), ori ca Dosoftei – poetul Psaltirii în versuri(\613).

Şi-au adus o contribuţie la afirmarea culturii religioase naţionale în epocile următoare marii conducători bisericeşti precum au fost Mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei, Mitropolitul Grigore, al Valahiei şi Mitropolitul Andrei Şaguna, al Transilvaniei – ctitorind mari momente istorice ale veacului trecut, scriind cărţi de cult, tipărind Biblia, Istoria Bisericii Ortodoxe, şi Manuale de Teologie, înfiinţând şcoli religioase, tipografii, făcând însemnate donaţii testamentare, fiind generoşi, filantropi, îndurând prigoanele unor conjuncturi neprielnice, ctitorind totuşi, până la moarte.

După Marea Unire, cărturari ai Bisericii române, precum Arhiereul Irineu Mihălcescu şi Emilian Vasilescu au realizat Manuale de Religie pentru Şcolile de toate tipurile, cărţi documentate, accesibile şi educative, lucrări folositoare pentru aprofundarea culturii religioase, din “Liturgică”, “Istoria sfântă a Noului Testament”, din “învăţătura şi Parabolele Domnului Nostru Iisus Hristos”, ori “Noţiuni de catehism şi morală creştină”. Astfel, orizontul omului ca om se lărgea, prin această dimensiune religioasă a culturii lui şcolare, realizându-se o educaţie moral – creştină, prin lecturi religioase.

Apoi, după al doilea Război Mondial, Biserica şi oamenii ei şi-au luat Crucea şi au existat în mare prigoană, fără însă ca tăria credinţei să piară. Oamenii au botezat, au nuntit, au cunoscut Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, au zis Crezul şi alte Rugăciuni, dar Şcoala a pierdut Religia, ca aliat în lupta pentru desăvârşirea umană, încât se mai văd şi azi oameni şcoliţi, dar fără nici un Dumnezeu.

Pe urmă, după Revoluţia Română din 1989, Religia revenită în şcoală îi dă acesteia demnitatea ei pierdută. Oameni de cultură teologică editează, sub girul Patriarhiei Române, Manuale de Religie pentru toate nivelurile şcolare, se realizează emisiuni TV cu profil teologic – toate acestea având ca scop o regăsire de sine a omului, atât de expus conjuncturilor vieţii. Crucea lui Hristos îi călăuzeşte astfel pe toţi, aceeaşi Cruce, în cer şi pe pământ.

Jurnalul unui creştin, Preot Dragoş Munteanu,Prof. Rodica Teofănescu Cocan

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here