Lupta cu patimile este o cruce aducătoare de mare bucurie, îndrăzniţi!

Crucea lăuntrica, spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, sunt lupta cu patimile, cu poftele. Aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni 5, 24), „cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele”. Acesta este stadiul în care se află cei mai mulţi tineri. Pentru că crucea necazurilor este mai mult pentru cei maturi care n-au avut grijă să se lupte cu patimile şi mai ales cu resentimentele, cu neiubirea (aceasta este patima cea mai cumplită), cu neiertarea. Nu iertăm nimic.

Dacă m-am gândit la Dumnezeu, am crucea.

Lupta cu patimile este specific tinerească, răstignirea poftei şi a patimii. Patima fricii o răstignesc, îl chem pe Mântuitorul în frica mea şi merg cu ea. Mie îmi tremură picioarele şi El îmi zice „sunt cu tine până la sfârşitul veacului”. Şi uite aşa mergem prin lume şi prin necazuri.

Mă tulbură o fată; răstigneşte-ţi această poftă. Ce înseamnă s-o răstigneşti? Nu înseamnă să iei medicament sâ nu te mai emoţioneze fetele, că devii anormal. Trebuie să fim tineri, vii; e minunat să mă impresioneze fetele, e minunat să mă impresioneze băieţii, de ce să mor? Dumnezeu a pus bucuria în noi, în inima noastră, în privirile noastre. Doar pofta trebuie răstignită, nu şi bucuria. Sunt viu, „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”. Dacă m-am gândit la Dumnezeu, am crucea. El a venit a lucrat în mine cu puterea Crucii Lui. A intrat în iadul din mine şi mi-a transformat pofta în gând curat, în bucurie curată.

Dar ştiţi ce se întâmplă? Nu ne-ndurăm. Povestea cineva că s-a trezit dintr-un vis erotic într-un moment foarte critic, nu se mai putea face nimic. Efectul (visului) urma să se termine în stare de veghe. Şi nu voia; şi atunci a zis: „Doamne, dar eu nu vreau asta; eu pe Tine te vreau!”. Ȋn clipa aceea s-a întrerupt acest proces, acest fenomen. Asta-i răstignirea. Deci pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil. Dar mi-a povestit aşa: „Totuşi, mă gândeam, n-am nici o vină, nu am vrut eu, am visat, ce-ar fi să las, că e bine, e plăcut”.

Pocăinţa este nădejdea că împreună cu Tine, Doamne, voi birui!

După aceea ştiţi ce urmează: regretul, părerea de rău, ruşinea, disconfortul şi aşa mai departe. Pocăinţa nu-i regret, regretul este un sentiment distructiv, pentru că duce la deznădejde. Pocăinţa este nădejdea că împreună cu Tine, Doamne, voi birui! Răstignirea poftelor şi a plăcerilor o puteţi face când sunt uşor de făcut. Când par o nimica toată. Nu începeţi cu mândria; e ea prima patimă, dar ea e ultima pe care o biruim. Ȋncepem cu lăcomia pântecelui. De aceea începem cu post. Nu începem cu cele foarte grele, începem întotdeauna cu cele mai mici ca să ne dea Dumnezeu puterea Lui, să le învingem pe cele mari.

A treia categorie de cruci, despre care Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că nu îndrăzneşte să vorbească, este crucea duhovnicească, care constă în totala predare în voia lui Dumnezeu, când trăim după modelul Sfântului Apostol Pavel care spune: „m-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, sau în altă parte, în Filipeni, spune – este extraordinar din punctul acesta de vedere – „cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră”.

Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi. Lucrarea lui Dumnezeu este şi Să vreau şi să săvârşesc, după a Lui bunăvoinţă. „Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume”. Aici ne aduce predarea în voia lui Dumnezeu. în clipa în care ne-am predat în voia lui Dumnezeu, toată puterea lui Dumnezeu este în noi.

Unu – necazurile, doi – crucea lăuntrică,  trei – te laşi puţin în voia lui Dumnezeu.

Când luptăm cu patimile, noi încă îi oferim proiectele noastre lui Dumnezeu: îl învăţăm noi cum să ne ajute! De aceea, cea mai corectă atitudine şi cuprinzătoare rugăciune este „miluieşte-mă” pentru că numai Dumnezeu ştie ce anume îmi trebuie. Noi nu ştim, nici ce să-i cerem, nici ce ne face bine. Mitropolitul Antonie de Suroj spunea că, atunci când era copil, voia să facă şi el minunea pe care o făcea un unchi al său în fiecare seară când, după ce se i ruga îndelung, îşi scotea dinţii şi îi punea într-un pahar cu apă! Se ruga şi el mult şi cu patos şi apoi trăgea de dinţişori dar aceştia nici nu se clinteau.

Şi se întrista că Dumnezeu nu-i ascultă rugăciunea! Cam aşa sunt multe din rugăciunile noastre, cam asta- i cerem noi lui Dumnezeu. De aceea e bine să zicem „miluieşte- mă, cum ştii Tu, Doamne!”. Şi ca să nu cădem în deznădejde că nu vom ajunge niciodată pe treapta crucii duhovniceşti, unii Părinţi zic să le trăim pe toate, cât de puţin, pe măsură şi în ritmul în care ne vin. Aşa, ca la vals aş spune. Care-i ritmul valsului? 1,2,3-1 1,2,3. Aşa şi cu crucile astea: unu – necazurile, doi – crucea lăuntrică,  trei – te laşi puţin în voia lui Dumnezeu. Şi aşa înveţi să devii uşor şi la dans, înveţi să te laşi condus de Dumnezeu Care prin toate lucrează.

Avem nevoie să învăţăm ce este omul, care este taina lui şi cum lucrează harul cu noi.

Un alt pericol aflat în calea tânărului este ispita de a „lăsa crucea jos”. Aceasta este o ispită venită dintr-o neputinţă firească a omului căzut. Puterile omului, chiar dacă e tânăr, sunt limitate.  Această nevoie de a lăsa jos crucea să nu vă ruşineze, dar să fiţi atenţi la ce e de făcut. Zice cineva „nu mai pot să postesc” şi  leapădă, pe faţă sau mai pe furiş, crucea postului.

Ce trebuie să  facă un tânăr când şi-a lepădat crucea, indiferent care cruce? Să fie atent la el şi să vadă: are vreun câştig? Şi va vedea că are numai pagubă. Să fie vigilent şi onest cu sine. Să guste, să cunoască ceea ce trăieşte şi să vadă cum e viaţa lui când merge la biserică şi cum e când nu merge; cum e când respectă poruncile şi cum e când nu respectă poruncile. Aşa se va deştepta repede şi va învăţa multe şi  la timp din propria experienţă dacă nu poate duce lupta din credinţă şi încredere în Făgăduinţa Domnului. Acesta este avantajul tinereţii.

O altă tentaţie când eşti tânăr, şi nu numai, este să te orientezi după ceea ce simţi. „Dar nu simt nimic la rugăciune, la Sfânta împărtăşanie, spun unii tineri. Ce să fac?” Avem ce face. Avem nevoie să învăţăm ce este omul, care este taina lui şi cum lucrează harul cu noi.

Cu timpul, poate dă Dumnezeu să vedem focul care este El.

La început, harul se face simţit şi noi trăim bucuria prezenţei lui Dumnezeu fară nici un efort din partea noastră ca să gustăm şi să dorim să fim cu Dumnezeu şi ca Dumnezeu. Apoi, harul se retrage, nu se mai lasă simţit şi lucrează numai în ascuns, ca omul să ducă liber lupta cea bună pentru dobândirea simţirii celei duhovniceşti. Cele dumnezeieşti le simţim cu simţurile duhovniceşti care sunt în duhul nostru hrănit, luminat de Duhul Sfânt. Pe măsură ce înaintăm pe Cale şi creştem duhovniceşte va veni şi simţirea duhovnicească. Cu timpul, poate dă Dumnezeu să vedem focul care este El. Acum lucrăm cele ale credinţei şi atenţiei la Cele Sfinte. Această atenţie este trezirea despre care vorbeşte Apostolul: „treziţi-vă cei ce dormiţi şi nu fiţi morţi şi Hristos vă va lumina pe voi”.

Ca să gustăm bucuria sfântă la vremea tinereţii, trebuie să potolim mereu focul oricărei înflăcărări, chiar dacă ni se pare duhovnicească pentru că, de fapt, e doar sufletească, doar sentimentală. Când simţiţi că flacăra creşte, daţi focul puţin mai mic. Dacă simţi că fata ţi-e prea dragă şi-ţi vine s-o strângi tare în braţe, dă-te o jumătate de metru mai departe şi roagă-te. Atunci ai să vezi ce delicată e, ce mâini frumoase are. O să vezi că e o icoană vie a Maicii Domnului.

Lupta cu patimile este o cruce aducătoare de mare bucurie, îndrăzniţi!

Meşteşugul bucuriei, Maica Siluana Vlad