Crucea aproapelui să-i dăm mângâiere, iar pe a noastră s-o facem loc de întâlnire (I)

0
309

cruce si destinA apărut de curând cartea „Viaţa lăuntrică”, a Sfântului Teofan Zăvorâtul – şi are un capitol care se numeşte „Trei cuvinte despre Cruce”. Acolo e o învăţătură foarte scurtă şi clară despre Cruce. Spune lucruri pe care majoritatea le ştim din Sfânta Biserică, dar le spune foarte limpede.

Nu există o singură cruce pentru om, există mai multe cruci.

De ce? Pentru că omul încă n-a ajuns să fie unitar, să-şi unească toate forţele. Noi suntem traşi în mai multe direcţii, până acolo încât putem fi schizofreni sau să avem două personalităţi. Ȋn orice caz, spun specialiştii în ale psihologiei, avem mai multe eu-uri. Aceste tendinţe ale noastre sunt mult mai puternice când suntem tineri.

Când le vorbeam la un moment dat unor elevi despre bucuria de a depăşi lupta instinctelor mi s-a spus: „Ştiţi ce, vă rog să mă iertaţi: sunteţi şi maică, şi femeie, şi bătrână. Să vedeţi ce greu e când eşti băiat şi eşti tânăr”. Adevărat. Dar porunca nu-i dată numai pentru babe, porunca e dată pentru toată lumea şi Cel care a dat porunca sigur dă şi puterea şi priceperea. Aceasta este taina Crucii: în clipa în care eu primesc greutăţile vieţii, tot ce mă trage pe mine în toate direcţiile, dacă le privesc în sine (nu ca pe o cruce), atunci nu mai pot, am căzut.

E un bolovan pe care-l port în spate, care e crucea tâlharului. Şi îl hulesc pe Dumnezeu, că zic: „Dacă n-ai grijă să-mi faci mie parohie, eu trebuie să mă descurc”. Dar dacă vreau să fie cruce, dacă accept crucea, zic: „Doamne, facă-se voia Ta!”. Şi atunci, din momentul acela de moarte (Crucea înseamnă moarte) noi trebuie să ne rugăm până murim. Mori fară parohie, mori fără fata asta, dar mori cu Hristos. Şi o să vedeţi, culmea minunii e că nu mori, eşti mai viu după aceea.

Mântuitorul n-a venit să desfiinţeze suferinţa.

Aşa că, prima cruce despre care vorbea Sfântul Teofan Zăvorâtul este crucea formată din crucile exterioare alcătuite din suferinţe şi necazuri. Majoritatea oamenilor ajung la Mântuitorul cu aceste cruci, mai ales în vremurile noastre. De ce? Pentru că, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, cine nu face nevoinţă de voie, o face pe cea de nevoie. Dumnezeu ne iubeşte şi nu vrea să ajungem la El nepregătiţi, nu vrea să ne pierdem pe cale. Şi ştie că doar Crucea ne mântuieşte.

Ȋn afară de asta, viaţa pe acest pământ este suferinţă. Mântuitorul n-a venit să desfiinţeze suferinţa; dacă a şters lacrima de pe tot obrazul este nu pentru că nu mai avem motive de lăcrimat. Dimpotrivă, ne-a zis limpede: „în lume necazuri veţi avea” şi a mai zis: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. N-a zis „Dacă veniţi la Mine, vă scap; pe ei îi omor şi vă las numai pe voi”, nici n-a zis „n-o să mai plângeţi”, ci, dimpotrivă, a zis „fericiţi cei ce plâng”. Dar noi răstălmăcim şi zicem: „Doamne, dar noi am fost la biserici, am aprins 9 lumânări la 9 biserici, 9 duminici la rând…”.

“Boala m-a ajutat să mă întâlnesc cu Dumnezeu”.

Taina Crucii nu poate fi pricepută din afară. Ea poate fi pricepută doar dinăuntru. Altfel cum am putea explica că după necaz suntem mai profunzi şi mai delicaţi? Oamenii credincioşi şi necăjiţi sunt de obicei mai blânzi, mai răbdători. Am cunoscut, bolnavi care spuneau „înainte am trăit ca un dobitoc. Boala m-a făcut om.

Boala m-a ajutat să mă întâlnesc cu Dumnezeu”. Deci iată care este taina nevoinţei fãră de voie. În clipa în care ne smerim (e vorba de clipă nu de ani, dar sunt unii la care clipa durează 10 ani), în clipa în care zic „facă-se voia Ta”, în clipa aceea încetează necazurile exterioare. Dar suferinţa nu dispare. Pentru că cine nu mai pătimeşte, compătimeşte. Şi nu scăpăm. Trebuie să ne bucurăm în această suferinţă. Asta-i toată taina. Suntem în rătăcire atâta timp cât ne numim creştini şi fugim de durere…

Faceţi socoteala, fiţi buni negustori, că spune Sfântul Serafim să fim buni negustori, că şi harul se pierde şi se câştigă după anumite metode; trebuie să avem grijă. Dacă m-am sculat dimineaţă şi m-am răstignit pe mine, am înfipt Crucea Mântuitorului în orizontala la care eram eu aşezat şi m-am ridicat la chemarea Lui, cum mi-a fost ziua? Şi dacă am mai stat puţin şi mi-am făcut plăcerea cum mi-a fost ziua? Nu mai spun, când eşti tânăr, dacă mai stai un pic îţi mai trece şi altceva prin cap sau prin mână. E pericol mare, că diavolul începe întotdeauna cu puţin şi cu ceva bun şi sfârşeşte cu mult şi cu ceva rău. Sfinţenia se dobândeşte prin lucrurile mici.

„In lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”.

Dacă vrei să vezi dacă eşti creştin, nu trebuie să socoteşti de câte ori te-ai dus la biserică, că ar fi culmea să nu te duci la biserică, şi nici dacă ai făcut nu ştiu câte mătănii, ci să bagi de seamă de câte ori ai trântit uşa sau n-ai trântit-o, de câte ori ai luat-o înaintea altcuiva în autobuz, sau nu, deci la lucrurile extrem de mici. Sfinţenia este delicateţe; ori tinereţea stă foarte bine cu delicateţea. Copiii şi tinerii sunt prin excelenţă delicaţi: şi mâinile, şi privirile, şi faţa, chiar dacă avem coşuri suntem frumoşi oricum…

Cum Ȋi urmăm Mântuitorului cu necazurile şi suferinţele noastre, în calitatea lor de cruce? Ce zice Mântuitorul când vorbeşte despre necazuri? Zice: „în lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Ȋntr-un seminar cu tinerii, erau teologi nu boschetari, am întrebat „ce-ţi spune lucrul acesta?”.

„Păi, să îndrăznesc şi eu, că El a biruit lumea şi o să biruiesc şi eu”. Iată un nou mântuitor. Şi aşa, pornim noi să biruim, de acum mă scol dimineaţa tare şi după trei zile nu mă mai scol deloc, sau dorm 3 zile că sunt obosit. Ce s-a-ntâmplat Doamne, că doar eram plin de râvnă? Accentul este pus greşit. Zice: „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! Nu te mai strădui tu s-o biruieşti; am biruit-o Eu; vino la Mine, că Eu te odihnesc, învaţă de la Mine, vino să-ţi dau puterea Mea, vino să-ţi dau harul Meu. Am biruit-o, s-a terminat”. Dar noi nu! Ori nu ne trebuie victoria Lui, ori zicem „Lasă Doamne, că repetăm noi”. Astăzi duhurile răutăţii şi ale desfrânării sunt foarte active.

Această deschidere este jertfa mea.

Pe toate gardurile, în toate televizoarele, peste tot, sunt prezente imagini provocatoare. Şi totuşi, astăzi, un tânăr poate să doarmă cu o fată în pat într-o excursie, nu numai fară să păcătuiască cu trupul, dar nici cu gândul. Toţi aţi cunoscut această posibilitate a dumneavoastră de a fi camarazi, de a fi fraţi, de a birui. De unde vine această putere? De la Sfântul Antonie cel Mare care fugea de femeie, nici la masă nu stătea cu ea, darămite să meargă în excursie cu ea. Această biruinţă este tezaurul nostru. Dacă eu intru în Biserică, nu mai trebuie să fac ce-a făcut Sfântul Antonie cel Mare, nu mai trebuie să fac ce-a făcut Mântuitorul. Trebuie să primesc acest dar, iar primirea este şi ea o cruce.

Această deschidere este jertfa mea. Eu scap de necazuri în clipa în care am zis „Doamne, Tu ai biruit; dă-mi mie biruinţa Ta!”. Şi atunci nu mă interesează dacă am necazuri sau nu. Eşti Tu cu mine sau am fugit de Tine? Eşti cu mine în necazul acesta sau am fugit de Tine? încercaţi măcar în necazurile mici; faceţi din ele locul de întâlnire cu Mântuitorul. Sunt mult mai minunate necazurile decât non-necazurile. Nu le căutăm, că atunci e păcat. Şi în orice caz nu faceţi exerciţiul acesta cu aproapele. Ce-ar fi acum părintele să se ducă acasă şi să-i spună preotesei sale: „Uite, acum necăjeşte-te, îţi mai fac şi eu câteva necazuri, că sunt mântuitoare”. Asta nu! E vorba de necazul meu, de crucea mea. Crucea aproapelui s-o uşurăm, s-o îndurăm, să-i dăm mângâiere, iar pe a noastră s-o facem loc de întâlnire.

Taina biruirii necazurilor.

Cu cât eşti mai tânăr şi cu cât eşti mai hărţuit, cu atât Dumnezeu îţi dă mai multă putere. Cu o condiţie: ca tu să intri în relaţie cu El, să fii în El şi El în tine. Gândiţi-vă, dintre Apostolii Mântuitorului cine stătea cu capul pe pieptul Lui? Cel mai tânăr. Iată care e locul dumneavoastră. De câte ori aţi stat cu capul pe pieptul Mântuitorului? Nu trebuie să visăm, să ne imaginăm, ci pur şi simplu ţi-e capul greu de gânduri, ţi-e capul greu de griji, aşează-l pe pernă cu gândul la Mântuitorul. Şi zi „Doamne, Iisuse Hristoase, nu-mi trece durerea de cap şi nu-mi intră nimic în cap la materia asta”. Şi o să vedeţi că la examen faceţi mai bine, pentru că El face minuni în capul care se culcă pe pieptul Lui. Dar dacă te culci pe fiţuică, ai căzut!

Aici e taina biruirii necazurilor. Aveţi prieteni, aveţi rude, aveţi colegi; când sunt necăjiţi încercaţi să-i sfătuiţi să-şi aducă aminte că Mântuitorul a biruit lumea şi că noi nu trebuie decât să primim această biruinţă, să primim acest dar. Nu există reţetă, nu există metodă. Uneori nu trebuie decât să zici „Doamne ajută”, dar noi uităm în momentul cel mai important, în momentul de tensiune uităm să-I cerem ajutorul. Ne aducem aminte seara sau dimineaţa, slavă Domnului că ne aducem şi atunci aminte.

„Doamne, Te rog, vindecă-mă de patima asta!”

V-am spus parcă povestea că era un călugăr foarte îmbunătăţit, dar nu putea să scape de mânie. A plâns la icoană şi a zis: „Doamne, Te rog, vindecă-mă de patima asta!” şi a primit în inima lui răspuns de la Mântuitorul: „Gata, ţi-am dat putere, ai scăpat de mânie”. Şi a ieşit afară şi în mănăstire erau doar trei persoane care nu-l înfuriaseră niciodată. Şi s-a întâlnit cu ei şi l-au înfuriat de moarte… S-a întors deznădăjduit şi a zis: „Doamne, de ce?”. „Ca să ai ocazia să foloseşti puterea pe care ţi-am dat-o. De ce n-ai folosit-o?”. Noi nu încercăm deloc.

Zicem „n-am mai putut”. De unde ştii că n-ai putut? Ai încercat? Ai ţinut piept păcatului până la sânge? Este o chestiune elementară. Când eşti la rugăciune nu mai poţi de somn – că atunci e cel mai dulce somnul când eşti la rugăciune! – dar după ce te duci în pat poate mai dai drumul puţin la televizor. Dar dacă vrei cu adevărat să te rogi, după două minute de moţăit în rugăciune te scoli. Este un prag de punere la încercare în care Dumnezeu îţi zice „Să vii cu Mine dacă vrei, nu dacă poţi”. Ȋnţelegeţi, putinţa nu e a noastră, al nostru este să voim. Voinţa este pârghia, voinţa este cea prin care zicem „Vreau, Doamne! Ajută neputinţei mele!”, „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.

El a biruit şi noi trebuie să primim această biruinţă.

Putinţa nu e la mine, e la El. Or, când eşti tânăr, pericolul este să te crezi puternic, să te avânţi, de aceea Părinţii spuneau că pe cei cu râvnă multă îi mai trăgeau de picioare, pentru că ei credeau că ei sunt cei ce pot. Ca să creşti duhovniceşte şi să fii în siguranţă când eşti tânăr trebuie să fii mereu în ascultare şi să te foloseşti de orice umilire, de orice umilinţă, ca să dobândeşti smerenia. Uitaţi-vă, două colege care discută în autobuz, două studente sau eleve. Te-ngrozeşti. Sunt gata să se ia la bătaie pentru nimic. „Ţi-am zis că …?”. „Nu mi-ai zis!”. „Ba ţi-am zis, cum …?”.

„Nu, că mereu zici că mi-ai zis şi nu-mi zici”. Şi: „ba ţi-am zis”, „ba nu mi-ai zis” până la: „Nu mai vorbesc cu tine!” şi supărare mare. Supărare la care, într-un fel sau altul, a participat toată lumea din autobus pentru că vorbeau foarte tare… Aşa se întâmplă pentru că nu ne smerim deloc. Dacă nu voim, sau nu ştim, să consumăm creator energia acestor „ba nu” – „ba da” ne vom risipi întreaga viaţă fãră a cunoaşte bucuria la care suntem chemaţi! Să nu fie! Să ne trezim, să punem un nou început beneficiind de biruinţa lui Dumnezeu. El a biruit şi noi trebuie să primim această biruinţă urmându-L cu tot ceea ce numim cruce exterioară.

„Toată grija cea lumească să o lepădăm.”

Cum? Aşa, simplu: avem un necaz! Unde e acest necaz al meu? în mine, înlăuntrul meu, în trupul şi în sufletul meu. Şi Domnul unde este? Este şi vine în mine, în trupul şi în sufletul meu! Mă duc aşadar la Sfânta Liturghie, acolo unde El vine cu Trupul Lui şi cu Sângele Lui şi cu Duhul Lui ca să se întâlnească cu mine. Acolo mă duc. Acolo îmi duc crucea care e alcătuită din necazurile mele. Asta înseamnă să-L urmez pe El cu crucea, când crucea exterioară sunt necazurile.

Mă duc la Sfânta Liturghie şi nici măcar nu-I povestesc necazul meu, ci doar îi spun numele meu (pe pomelnic) şi când intră părintele cu Darurile şi cântăm la heruvic „toată grija cea lumească să o lepădăm” atunci eu degrabă îi pun la picioare toate poverile mele, îi dau Lui crucea mea. Toate greutăţile le punem acolo şi le lepăd, adică I le dau Lui. Apoi mă încredinţez Lui cu totul şi îl aştept să vină şi să Se sălăşluiască în mine prin Sfânta împărtăşanie şi să mă curăţească de toată întinăciunea, de tot egoismul, de toată patima cea producătoare de necazuri.

Aceasta este liniştirea, lepădarea îngrijorării, a grijii pentru „ce mă fac?”.

Apoi plecăm, ieşim „cu pace” dar crucea o luăm cu noi fară grija cea lumească, adică fară felul în care se îngrijorează lumea fară Dumnezeu. Fără îngrijorare, crucea devine uşoară, e aripă. M-a luat o simplă durere de cap. Dacă te agiţi: „Vai, dar mă doare, nu ştiu ce să fac” e de zece ori mai dureroasă. Dacă stai liniştit şi te rogi acolo sub ea (sub cruce), nici nu ştii când ai adormit şi te-ai trezit şi nu te mai doare. Aceasta este liniştirea, lepădarea îngrijorării, a grijii pentru „ce mă fac?”. Acum nu suntem singuri, Hristos este cu noi. El a biruit lumea. Primeşte-L şi dă-I crucea îngrijorărilor tale şi vei fi biruitor cu El, în El!

Crucile exterioare sunt peste tot. Oriunde te-ai întoarce le găseşti. Sunt unii care pleacă la mănăstire ca să scape de griji: dacă te însori ai copii, greutăţi, n-ai apartament, n-ai mobilă – la mănăstire stai acolo în chilie, ai scăpat. Dar ei fug de o cruce şi când colo găsesc altă cruce. Cruci sunt peste tot, nu scăpăm de ele. De aceea, noi trebuie să ne luăm crucea cu bucurie.

Da, grija copiilor este, de multe ori, o cruce grea pentru părinţi. Dar sunt şi tineri, copii, pentru care părinţii sunt adevărate cruci pentru că vin cu nişte valori care nu se potrivesc nevoilor unei vieţi duhovniceşti sau comportamente care dăunează însăşi vieţii fireşti. Ce faci când ai un părinte alcoolic, când ai un părinte vicios? Nici nu vă puteţi închipui ce comportamente distructive pot avea unii părinţi faţă de copiii lor şi câte răni sufleteşti îndură aceşti copii. Şi acestea sunt cruci pe care copilul sau tânărul care vine la Dumnezeu trebuie să şi le asume şi să i le încredinţeze Lui.

Persoana umană nu e tot una cu faptele lui dictate de energiile demonice.

Nici o poruncă n-a fost desfiinţată. Şi acest copil trebuie să împlinească porunca „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi vei avea viaţă lungă”. Şi te întrebi: „Doamne, cum să-l cinstesc dacă-i alcoolic şi vorbeşte urât şi o bate pe mama?”. Aici e taina omului pe care ne-o dezvăluie Hristos Dumnezeu: persoana umană nu e tot una cu faptele lui dictate de energiile demonice pe care şi le-a însuşit prin cădere. Dumnezeu nu ne cere să cinstim înjurăturile şi poziţia omului căzut, ci chipul lui Dumnezeu din el, persoana lui pe care diavolul a batjocorit-o prin viciu şi prin păcat.

Ne cere să urâm păcatul şi să-l iubim pe păcătos. Şi el va simţi că nu-l urâm pe el. De obicei, omul pătimaş ne urăşte pentru că simte că-l confundăm cu patima lui. Şi cu noi la fel: dacă nu facem deosebirea dintre patima noastră şi persoana noastră, vom fi complexaţi, vom fi deznădăjduiţi, vom crede că nu suntem buni de nimic şi vom muri m păcat şi deznădejde. Dar dacă vom afla şi vom crede că aşa cum suntem, suntem iubiţi de Dumnezeu şi că suntem buni pentru tot binele, adică suntem numai buni să-L primim pe Dumnezeu şi să ne sfinţim, vom putea să urâm şi să biruim păcatul care ne desparte de Dumnezeu. Când voi urî patima din mine şi mă voi iubi pe mine, cum zice psalmul „că m-ai făcut o făptură atât de minunată”.

Sunt o făptură minunată, n-am nici un merit, nu m-am făcut eu şi mulţumesc lui Dumnezeu şi mă bucur de minunea din mine, dar urăsc păcatul şi mizeria din mine, ca să pot ierta.

Vrăjmaşii noştri să fie crucea noastră.

Aceasta este o cruce: părinţii şi fraţii şi colegii, prietenii mei credincioşi să fie cruci, să nu fie duşmanii noştri. Şi vrăjmaşii noştri să fie crucea noastră. De ce să ne iubim vrăjmaşii? Pentru că ei sunt cruci mântuitoare pentru noi. Dacă vom vedea chipul lui Dumnezeu şi prin cel ce-mi face rău, atunci ochiul nostru s-a curăţit, atunci omul trece prin noroiul patimii din el şi din mine. Şi avem exemplul Mântuitorului, că deşi îi spune lui Petru „înapoia Mea, satano!” atunci când acesta, plin de îngrijorare, îl sfătuieşte să nu se jertfească, cu puţin timp înainte îi spusese că pe mărturia lui va clădi Biserica.

Nu ştia Domnul că Petru va cădea? Ba ştia, dar cunoştea şi faptul că, în ciuda slăbiciunilor şi a căderii şi a lepădării, el e Petru care va birui cu biruinţa pe care o va primi în, dar de la Domnul său. Ştia adâncul lui şi ştia că va fi Apostolul Lui şi că va muri pentru El şi că va propovădui până la marginile pământului. Aşadar, să vedem şi noi în aproapele nostru şi ceea ce nu se vede. Aceasta însemnă cruce: jertfesc ce „vad acum”, îl aduc pe Mântuitorul acolo şi încerc să-l văd cu ochii Lui.

Să zicem că te agresează cineva pe stradă. Chemăm pe Mântuitorul atunci, acolo: „Doamne, Tu îl iubeşti pe acesta. Fă ceva cu el şi cu mine”. Nu apela numai pentru tine, nu striga la Dumnezeu „scapă-mă pe mine şi pe el trăsneşte-l!”, că nu intervine Dumnezeu, nu vrea să-l trăsnească, îl iubeşte pe cel care mă ucide, îl iubeşte aşa cum mă iubeşte pe mine.

Rugaciunea e legea fărădelegii.

Dumnezeu iubeşte pe monstrul care-şi violeazã copilul; îl iubeşte ca şi pe copilul violat. Este îngrozitor, minte noastră se clatină sub această durere. Dumnezeu nu iubeşte, urăşte ce face omul acela, dar îl iubeşte pe el şi-l aşteaptă să se mântuiască de răul care-l robeşte. Şi voieşte ca tu să lucrezi împreună cu El la mântuirea ta şi la mântuirea aceluia.

Noi trebuie să avem grijă de copiii care sunt atât de expuş violenţei din familiile dezorganizate şi decăzute. Chiar dacă n putem intra în familiile lor să-i scăpăm, putem să ne implic prin programele şi legile care îi apără, şi putem să ne rugăm pentru ei.

Ajutaţi-i cu rugăciunile dumneavoastră. Sunt atât de chinuiţi şi, fară ajutor, vor deveni şi ei nişte chinuitori. Aceasta e legea fărădelegii. Noi putem să intrăm acolo cu dragostea şi rugăciunea noastră şi să-i sprijinim pe cei care merg în mijlocul lor. Indiferenţa şi dispreţul nostru pot fi la fel de ucigătoare ca şi violenţa care i-a aruncat în stradă şi în păcat. O să vă spun acum ceva foarte dureros.

Nu vreau să osândesc, ci doar încerc să-mi plâng durerea şi neputinţa pentru dumirire şi conştientizare: După o slujbă a Sfântului Maslu cu şapte preoţi, având nevoie de un duhovnic pentru nişte prieteni boschetari care voiau să se spovedească, i-am întrebat pe părinţi: „Primiţi nişte tineri din aceştia la spovedanie?”. Şi unul mi-a răspuns: „Aici, ca să îmi fure icoanele?”. O, Doamne! Dacă Mântuitorul stătea să-Şi păzească icoanele, rămânea singur în rai! Oare pentru ce Şi-a dat El viaţa? Oare pentru ce este prezent în icoanele din Sfânta Biserică? Doar ca să le ferecăm în argint? Şi icoana vie, care este omul?

Spaima de cruce este în oameni!

E nevoie să ne recuperăm credinţa şi îndrăzneala pentru a câştiga un suflet. Tot răul pleacă de la faptul că-i confundăm pe oameni cu faptele lor şi-i considerăm irecuperabili. Nimic nu m-a durut mai tare decât atunci când mi-a zis cineva: „Maică, ăştia n-au nici o şansă, sunt irecuperabili”. Eu nu cred asta despre nimeni. Ştiţi de ce? Pentru că acum mulţi ani în urmă, o persoană din Biserică mă credea şi pe mine irecuperabilă. Şi totuşi, iată că am ajuns să fiu bucuroasă la picioarele Crucii! Atunci, cum aş putea să cred despre cineva că n-are nici o şansă? Nu există om care să n-aibă nici o şansă, dar trebuie ajuns până la ei, trebuie ca ei să audă că Mântuitorul îi iubeşte aşa cum sunt, ca ei să nu mai fie aşa cum sunt.

Spaima de cruce este în oameni, este în noi: nu vrem să suferim nimic, şi suferim foarte tare ori de câte ori lucrurile nu sunt aşa cum ne-ar plăcea nouă. De multe ori ne ducem la Dumnezeu doar ca să-I scoatem ochii cu crucea noastră şi să-L facem servitorul nostru. Gândiţi-vă că-L folosim ca pe un sclav: Doamne dă-mi aia, dă-mi aia, dă-mi aia, vezi că mi-a luat casa foc, vezi că nu mi-am plătit impozitele, vezi că nu mi-am plătit întreţinerea, vezi că nu mi-a venit fata acasă. Există acest pericol de a face din Dumnezeu un slujitor al domnului care sunt eu. Eu m-am făcut pe mine însumi domn şi El, Domnul, trebuie să-mi slujească.

Avem nevoie de o trezire, de o schimbare a atitudinii faţă de  crucea noastră.

Să învăţăm s-o preţuim ca loc de întâlnire cu Dumnezeu, ca loc în care primim Bucuria Lui. Experimentaţi şi veţi vedea că bucuria e dincolo de ce-şi poate imagina mintea omului mort de frică.

Meşteşugul bucuriei, Maica Siluana Vlad

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here