Creştinismul s-a transformat treptat în umanism

0
518

umanismÎn Europa Occidentală creştinismul s-a transformat treptat în umanism. În timp şi cu efort Dumnezeul-Om a fost micşorat şi în cele din urmă redus la om: la un om infailibil la Roma şi la un om mai puţin infailibil la Berlin. Astfel s-a dezvoltat un maximalism creştin-umanist occidental, un papism care îndepărtează totul de la Hristos, şi un minimalism, protestantism, care caută foarte puţin de la Hristos, iar adesea absolut nimic. Atât în papism, cât şi în protestantism omul L-a înlocuit pe Dumnezeul-Om atât ca valoare supremă, cât şi ca criteriu suprem.

S-a săvârşit o dureroasă şi nefericită corectare (îndreptare) a Dumnezeului-Om, a lucrării Sale şi a învăţăturilor Sale.

Papismul a luptat permanent şi cu încăpăţânare pentru a-L înlocui pe Dumnezeul-Om cu omul, până când prin dogma infailibilităţii papale Dumnezeul-Om a fost pentru totdeauna înlocuit de către omul infailibil. Căci prin această dogmă omul este limpede şi hotărât socotit a fi nu numai ceva mai mare decât un om ci chiar ceva mai mare decât Sf. Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade Ecumenice. Printr-o astfel de îndepărtare de Dumnezeul-Om, de Biserica ecumenică, papismul l-a întrecut pe Luther, creatorul protestantismului.

De fapt, cel dintâi protest radical împotriva Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolică, trebuie căutat în papalitate, nu în Luteranism. În cel dintâi protest se află şi cel dintâi protestantism.

Să nu faceţi vreo greşeală: maximalismul creştin-umanist occidental sau papismul este şi cel mai radical protestantism; căci el a transferat temelia creştinismului de la veşnicul Dumnezeu-Om la un om trecător. El a proclamat acest lucru drept principala sa dogmă, iar aceasta înseamnă principalul său adevăr, principala sa valoare, principalul său criteriu. Protestanţii au acceptat doar această dogmă în esenţa ei şi au dezvoltat-o la proporţii şi dimensiuni monstruoase.

 De fapt, protestantismul nu este altceva decât papismul aplicat la modul general, al cărui principiu fundamental este îndeplinit în viaţă de către fiecare persoană în chip individual. Urmând pilda omului infailibil de la Roma, fiecare protestant este un om infailibil duplicat, deoarece acesta pretinde infailibilitatea personală în materie de credinţă. S-ar putea spune că protestantismul este vulgarizarea papismului, dar lipsit de misticism, autoritate şi control.

Atunci când creştinismul, cu toate adevărurile sale infinite divino-umane, a fost redus la om, creştinismul occidental s-a transformat în umanism.

Acest lucru poate părea paradoxal, dar este adevărat datorită realităţii sale proprii indiscutabile şi de netăgăduit. Deoarece, în esenţa sa, creştinismul occidental este umanismul cel mai hotărât, întrucât el 1-a proclamat pe om fiinţă infailibilă şi a transformat religia divino-umană într-una umanistă. Că acest lucru este aşa, ne este arătat prin faptul că Dumnezeul-Om a fost alungat în cer, iar în locul Său rămas vacant pe pământ a fost numit vicarul şi reprezentantul Său: Vicarius Christi… Ce lipsă de logică tragică: să numeşti un vicar şi un reprezentant în locul omniprezentului Dumnezeu şi Domn? Totuşi, această lipsă de logică a devenit o realitate în creştinismul occidental.

Astfel, a avut loc o dezîntrupare de un anume tip, o dezîntrupare a Dumnezeului Celui întrupat, o dizolvare a divino-umanităţii Dumnezeului-Om.

Umanismul religios occidental L-a declarat pe omniprezentul Dumnezeu-Om a fi absent la Roma, drept care a fost numit în locul Său persoana unui om infailibil. Totul este de parcă umanismul îi spusese Dumnezeului-Om: „Retrage-Te din lumea aceasta în lumea cealaltă, pleacă de la noi, noi îl avem pe reprezentantul Tău, care Te reprezintă în chip infailibil întru toate”.

Această înlocuire a Dumnezeului-Om cu omul s-a dovedit practică prin înlocuirea perceptibilă a metodologiei creştine divino-umane cu metodologia umană, uneori în mod excesiv umană. De aici apare şi primatul filosofic al lui Aristotel în scolastică, de aici sofismul şi inchiziţia în etică, de aici diplomaţia papală în relaţiile internaţionale, de aici partidele clerice în politică, de aici statul papal, de aici iertarea păcatelor prin indulgenţe, de aici iezuitismul sub diferitele sale forme.

Toate aceste fapte ne conduc la concluzia: creştinismul umanist este, de fapt, cel mai ascuţit protest împotriva Dumnezeului-Om şi a axiologiei şi criteriilor Sale.

Cu adevărat, şi în acest chip, se simte dorul europeanului de a reduce totul la om ca valoare fundamentală şi drept criteriu fundamental.

Şi din toate acestea se naşte un idol: „Menschliches, Allzumenschliches”, (Omul în toate, Supraomul).

Reducând creştinismul la umanism, creştinismul este, neîndoelnic, simplificat dar în acelaşi timp anulat. Deoarece a avut loc în unele părţi o împăcare a creştinismului cu umanismul, s-ar putea crede că ici-colea în Europa de azi creştinismul umanist a fost înlocuit de o străveche religie politeistă. Strigătele indivizilor din lumea protestantă „înapoi la Iisus!” – sunt palide ţipete în noaptea neagră ca smoala a creştinismului umanist, care a abandonat valoarea şi criteriul divino-uman, iar acum se sufocă în deznădejde şi neputinţă. Şi din adâncurile veacurilor sfârâie cuvintele înţepătoare ale proorocului lui Dumnezeu, Ieremia: „Blestemat fie omul care se încrede în om” (Ier. 17: 5).

Într-o largă perspectivă istorică, dogmele occidentale cu privire la infailibilitatea omului nu sunt altceva decât o încercare făcută de către un umanism occidental muribund de a reînvia şi de se înveşnici. Este ultima transformare şi proslăvire finală a umanismului. După iluminismul naţionalist al secolului al XVIII-lea, n-a mai rămas nimic pentru umanismul european decât prăbuşirea lui în contradicţii şi neputinţă. Dar, într-o clipă tragică, umanismul religios a dat fuga în ajutorul său, şi prin dogmele sale ale infailibilităţii omului, a salvat umanismul european de la moarte sigură. Totuşi, chiar dacă a fost dogmatizat, umanismul creştin occidental nu putea cuprinde în sine toate contradicţiile primejdioase ale umanismului european, care sunt unanime în dorinţa lor unică: aceea de a-L alunga pe Dumnezeul-Om de pe pământ în cer.

Deoarece în cazul umanismului este un lucru fundamental şi imperios ca omul să fie valoarea şi criteriul suprem.

În concluzie, creştinismul este creştinism datorită Dumnezeului-Om, datorită ideologiei şi metodologiei Sale divino-umane. Acesta este adevărul fundamental pe care nu se pot face compromisuri. Acest adevăr fundamental a produs şi a dat naştere întregii criteriologii şi axiologii creştine.

Numai Hristos, în calitatea Sa de Dumnezeu-Om este valoarea supremă şi criteriul infailibil. Trebuie să fii sincer şi consecvent până la sfârşit; dacă Hristos nu este Dumnezeul-Om, atunci El este cel mai imprudent uzurpator, fiindcă El se proclamă pe Sine a fi Dumnezeu şi Domnul. Dar realitatea istorică evanghelică demonstrează fără tăgadă şi dovedeşte că Iisus Hristos este sub toate aspectele şi în orice chip Dumnezeul-Om desăvârşit. Deci, nu poţi fi creştin fără credinţă în Dumnezeul-Om şi în trupul Său divino-uman-Biserica, căreia El i-a lăsat întreaga Sa Personalitate minunată. Puterea de viaţă dătătoare şi purtătoare de mântuire a Bisericii lui Hristos se poate afla în personalitatea atotprezentă şi veşnic vie a Dumnezeului-Om. Orice înlocuire a Dumnezeului-Om cu vreun om oarecare şi orice selectare din creştinism a numai ceea ce se reduce la gustul şi intelectul individual al omului, transformă creştinismul într-un umanism superficial şi neputincios.

Totul este vechi sub soare înafara Persoanei Dumnezeului-Om Hristos. Doar El este nou şi veşnic nou. Acest lucru face ca Noul Testament să fie pururea nou, iar adevărul Noului Testament pururea nou şi veşnic. Prin urmare, nu se poate schimba sau preschimba ceea ce este veşnic tânăr şi nou în desăvârşirea sa divino-umană, Persoana Dumnezeului-Om. Ea este pururea egală cu sine şi consecventă cu sine. Deci, Evanghelia este pururea aceeaşi pretutindenea: aceeaşi pentru oameni pe pământ şi pentru îngeri în cer.

 Prin urmare, Dumnezeul-Om Hristos este singurul logos, singura raţiune, unicul sens al omului şi al creaţiei. Fără El a vorbi despre Dumnezeu este un lucru cu totul de neîngăduit în acest fel de lume şi în acest fel de fiinţă umană.

Dintr-un punct de vedere pur ontologic, Dumnezeul-Om nu este minunea, ci necesitatea acestui fel de lume şi a acestui fel de fiinţă umană. Astfel, se spune în Sf. Evanghelie faptul că, atunci când Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat „El întru ale Sale a venit” (Ioan 1: 11). Totuşi, cum suntem noi ai Săi dacă nu datorită sufletului nostru celui după chipul lui Dumnezeu? Mai departe se spune: „căci al Lui neam şi suntem” (Fapte 17-28) – nu în alt chip decât datorită sufletelor noastre celor zidite după chipul lui Dumnezeu. în plus, stă scris: Dumnezeu Cuvântul Logosul este „Lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1: 9). Atunci când, prin urmare, El S-a întrupat, El nu a venit printre străini, ci printre ai Săi. Recunoscându-L pe Dumnezeu-Omul, noi recunoaştem în mod indirect creştinismul omului, descendenţa dumnezeiască a omului, grandoarea divină a omului, şi, prin urmare, şi valoarea dumnezeiască şi inviolabilitatea Personalităţii umane. Dacă nu ar fi fost aşa, de ce nu am fost noi numiţi „cei” ai lui Dumnezeu Cuvântul şi „neam” al lui Dumnezeu?

De fapt, lupta pentru Dumnezeul-Om este lupta pentru om. Nu umaniştii, ci oamenii cu credinţă şi viaţă divino-umană luptă pentru adevăratul om, după chipul lui Dumnezeu şi în vederea asemănării cu Hristos.

Excepţionala importanţă a creştinismului pentru neamul omenesc constă în Dumnezeu-omenitatea Sa de viaţă dătătoare şi neschimbătoare, prin care El contemplă umanitatea în general şi o scoate din nimicnicie la lumina Fiinţei Celei atotdesăvârşite şi fundamentale .

Numai datorită puterii sale divino-umane este creştinismul sarea pământului, sare care-l păzeşte pe om ca nu cumva să cadă în plasa păcatului şi a răului.

Dacă creştinismul se dizolvă în felurite forme de umanism, el îşi pierde gustul, devine sare fără de gust care, după cuvintele cu totul adevărate ale Mântuitorului, nu mai e bună de nimic, decât spre a fi aruncată şi călcată în picioare de oameni.

Orice dorinţă şi încercare a creştinismului de a se uni, de a făuri o înţelegere cu duhul vremurilor, cu mişcările trecătoare ale feluritelor perioade istorice şi chiar cu partidele politice sau facţiunile conducătoare ale statului, îi răpeşte creştinismului acea valoare aparte care îl face singura religie divino-umană din lume.

 Nesupunându-L şi neadaptându-L pe Dumnezeul-Om Hristos la duhul vremurilor, ci supunând şi adaptând duhul vremurilor la duhul veşniciei lui Hristos, la umanitatea divină a lui Hristos – aceasta este unica misiune adevărată a Bisericii lui Hristos în lume, a Bisericii Ortodoxe şi Apostolice.

Doar în acest chip va putea Biserica să păstreze personalitatea de neînlocuit şi de viaţă dătătoare a Dumnezeului-Om Hristos, cea mai înaltă valoare din toate lumile văzute şi nevăzute şi din toate timpurile, trecute, prezente şi viitoare, căci El este valoarea supremă şi criteriul infailibil al tuturor.

Lupta pentru credinţă, Episcop Nicolae Velimirovici, Arhim. Justin Popovici

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here