Pentru a fi cetăţean al acestei Împărăţii trebuie ca în viaţa ta să respecţi legile Împărăţiei Cerurilor, să respecţi Constituţia Împărăţiei Cerurilor. Şi spuneam că această Constituţie a Împărăţiei lui Dumnezeu este cuprinsă în aşa numita Predică de pe Munte, în capitolele cinci, şase şi şapte din Evanghelia după Matei.
Capitolul cinci începe cu fericirile, fericiri care subliniază calităţile sufleteşti care le are un cetăţean al acestei Împărăţii. Un om care face parte din Împărăţia lui Dumnezeu este un om cu multă bună cuviinţă, „sărac cu duhul”, adică modest. El plânge pentru păcatele sale, el este blând, el flămânzeşte şi însetează de dreptate, este milostiv, este curat cu inima, este făcător de pace şi de multe ori e prigonit pentru dreptate, prigonit pentru viaţa sa bună.
Un asemenea om, zice Mântuitorul Iisus Hristos, este lumina lumii şi sarea pământului. Cu faptele sale, cu bunătatea sa, cu vieţuirea sa, răspândeşte împrejur lumină, este o binecuvântare pentru semenii săi şi este şi sare a pământului. În ce sens? Noi ştim bine că bucatele pentru a se păstra trebuie sărate. Carnea pentru a se păstra trebuie sărată, altfel se umple de viermi, se strică şi se descompune.
Or, e clar, noi trăim într-o lume destul de stricată, intrată în descompunere din punct de vedere moral. Cine totuşi mai dă o consistenţă, un gust, un miros plăcut acestei lumi ce a intrat în stricăciune? Sarea, adică credincioşii buni, deoarece pentru rugăciunile lor, pentru viaţa lor, Dumnezeu ţine lumea.
Tot în Predica de pe Munte, care constituie o Constituţie a Împărăţiei lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că n-a venit să anuleze cele zece porunci din Vechiul Testament, ci ele rămân valabile, însă trebuie înţelese mult mai duhovniceşte, mai înalt decât erau înţelese înainte. Trebuie pătruns la rădăcina răului, trebuie înlăturate cauzele răului. Ca să nu comiţi o greşeală trebuie să înlături circumstanţele în care ea se poate produce. De aceea, Mântuitorul luând poruncile, aşa cum am mai aflat deja, le aprofundează, le dă un înţeles superior.
De exemplu, le spunea Mântuitorul ucenicilor: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi!” Însă, Eu vă zic: „Nici să nu vă mâniaţi pe fratele vostru!”. De ce-a zis Mântuitorul lucrul acesta? Pentru că la ucidere, la omor se ajunge din mânie, din irascibilitate, din ceartă, din vrajbă. Iată, că Divinul Învăţător pătrunde la cauza păcatului. Sau: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu desfrânezi!”. Însă, Eu vă spun că nici nu trebuie să poftiţi”, să nu priviţi cu poftă la frumuseţe străină. Merge la rădăcina răului.
După ce Mântuitorul Iisus Hristos ia pe rând toate poruncile, ajunge la ceea ce este mai sublim în creştinism: la porunca iubirii. Un mare teolog român, care a murit în temniţa din Aiud, este vorba de Părintele Ilarion Felea, a scris o carte şi a şi intitulat-o aşa: Religia iubirii. Creştinismul este religia iubirii.
Vom zăbovi asupra câtorva versete din Evanghelia după Matei.
În capitolul cinci, citim: „Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăşmaşul tău!”. Iar Eu vă zic vouă: „Iubiţi pe vrăşmaşii voştri. Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă. Faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc ca să fiţi fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
\Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au, nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, cu ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”.
E mare porunca iubirii! Iubirea, la apogeul său, îi cuprinde şi pe vrăşmaşi. Şi pe cei ce ne fac rău trebuie să-i iubim. Să ne rugăm pentru toţi.
De fapt, Sfinţii Părinţi ne pun la îndemână şi anumite criterii după care ne putem autoverifica dacă am ajuns la o stare sufletească bună. Şi ei zic aşa: Eşti într-o stare sufletească bună atunci când îl poţi iubi pe vrăjmaş ca şi pe prieten, atunci când îţi este totuna dacă eşti lăudat sau bârfit şi atunci când îţi este totuna câştigul cu paguba. Frumos, dar foarte greu de îndeplinit!
Referitor la această mare poruncă a iubirii, care îl caracterizează pe cetăţeanul Împărăţiei lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a lăsat cuvinte pe care noi nu le putem atinge:
„Iar dacă ai cerceta cu de-amănuntul porunca aceasta, vei vedea că are un adaos care o ridică cu mult deasupra celorlalte, că Hristos n-a poruncit numai să iubeşti pe duşmani, ci să te rogi pentru ei. Ai văzut pe câte trepte ne-a urcat şi ne-a dus pe culmea virtuţii? Uită-te, numărând treptele de jos în sus:
Prima treaptă: să nu începi să faci rău; a doua: după ce răul a fost săvârşit, să nu răsplăteşti răul cu rău; a treia: să nu faci celui ce te-a supărat ceea ce ai suferit tu, ci să fii liniştit; a patra: lasă să ţi se facă rău; a cincea: lasă să ţi se facă mai mult rău decât vrea cel ce face răul; a şasea: nu urî pe cel ce ţi-a făcut aceasta; a şaptea: iubeşte-l; a opta: fă-i chiar bine; a noua: roagă-te lui Dumnezeu pentru el…
Morala Împărăției, Andrei Andreicuț
Jurnal Spiritual
V-ar putea interesa şi aceste articole
