Credinţa – temelie a vieţii duhovniceşti – partea I

cruce_62Unde este credinţa voastră? (Luca 8,25)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iubiţi credincioşi, începem în dimineaţa aceasta o serie de cuvântări, pe care le voi ţine în săptămâna aceasta, până vineri dimineaţă inclusiv, pentru tabăra care s-a organizat aici, cu bunăvoinţa conducerii mănăstirii. O să am în vedere două dintre cele mai importante virtuţi ale vieţii noastre duhovniceşti, şi anume credinţa şi iubirea. Deci genericul acestei tabere, din acest punct de vedere, este „Credinţă şi Iubire” sau „Credinţă lucrătoare în iubire”. M-am gândit că ar fi bine să ne oprim cu gândul, cei care ne-am adunat aici, asupra credinţei şi asupra iubirii, ca să începem cu aceasta şi să susţinem cu aceasta viaţa duhovnicească. Bineînţeles că toate câte ni se cer sunt importante, dar toate câte sunt importante se bazează pe credinţă, pe credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, pe credinţa în Evanghelie, pe credinţa în Dumnezeu, pe credinţa în Maica Domnului, pe credinţa în sfinţii lui Dumnezeu, pe credinţa în Tainele Bisericii. Toate încep de la credinţă, se realizează prin credinţă şi mai ales în iubire; în iubire, care este o poruncă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea mai mare dintre poruncile câte ni le-a dat nouă Dumnezeu. Deci va fi vorba despre credinţă şi iubire. Şi asta cu atât mai mult cu cât credinţa ne duce în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, în aŞa fel încât credinţa noastră este un mijloc de a ne întâlni cu Domnul Hristos, de a-L avea pe Domnul Hristos în fiinţa noastră, în inima noastră.

Credinţa este un dar de la Dumnezeu şi în acelaşi timp o lucrare a sufletului omenesc. Importanţa pe care o are credinţa o putem cunoaşte din ceea ce e scris în Sfânta Evanghelie. De fapt, Sfânta Evanghelie nu este o teorie a credinţei, ca să cauţi un capitol anume despre credinţă, dar sunt multe afirmaţii în Sfânta Evanghelie, din care înţelegem noi cât de importantă este credinţa pentru viaţa duhovnicească. Va fi vorba şi despre întrebările pe care le-a pus Domnul Hristos celor pe care i-a avut în faţă, în legătură cu credinţa, şi care au ajuns până la noi, şi despre unele răspunsuri ale celor întrebaţi de Domnul Hristos despre credinţă. Mi-am început cuvântarea aceasta de acum cu o întrebare a Domnului Hristos pusă ucenicilor Săi, care, fiind în furtuna care se iscase pe mare, erau îngrijoraţi, erau neliniştiţi, aveau în gând posibilitatea de a-şi sfârşi viaţa în acea împrejurare. Domnul Hristos dormea în corabie când s-a pornit furtuna, adormise înainte de a se porni furtuna, iar ucenicii L-au trezit, spunând: „învăţătorule, pierim!” (Luca 8, 24), ca şi când ar fi zis: „E gata cu noi! Furtuna asta e aşa de puternică, încât s-ar putea să nu mai scăpăm din ea”. Şi atunci, Domnul Hristos a certat vânturile şi marea, iar furtuna s-a potolit; şi a zis Domnul Hristos către ucenicii îngrijoraţi, către ucenicii frământaţi, învolburaţi, după mărturia Sfântului Evanghelist Luca: „Unde este credinţa voastră?” (Luca 8, 25). Dacă voi sunteţi îngrijoraţi, dacă voi sunteţi neliniştiţi, dacă voi credeţi că vi se sfârşeşte viaţa în împrejurarea aceasta de furtună, unde vă e credinţa? Nu credeţi că Eu pot potoli furtuna? Nu credeţi că furtuna aceasta e o ameninţare ca să se vadă cât de puţină credinţă aveţi? Unde-i credinţa voastră? Ucenicii s-au mirat de faptul că s-a potolit furtuna prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. La aşa ceva, ei nu s-au aşteptat. Şi pentru că nu s-au aşteptat, s-au mirat. Şi s-au întrebat, ei între ei: „Cine este Acesta, de care ascultă şi vânturile şi marea?” (Luca 8, 25). Deci întrebarea Domnului nostru Iisus Hristos: „Unde este credinţa voastră?”, a fost pusă într-o împrejurare grea, Domnul Hristos s-a referit la o împrejurarea grea, la o împrejurare ameninţătoare şi ar fi vrut Domnul Hristos ca ucenicii să aibă credinţă şi să nu se îngrijoreze, să nu se impacienteze. Şi dacă ei totuşi s-au îngrijorat, dacă ei totuşi s-au neliniştit, dacă ei totuşi s-au tulburat, dacă totuşi s-au simţit ameninţaţi, însemna că nu au credinţă sau că nu au destulă credinţă. Domnul Hristos i-a întrebat: „Unde este credinţa voastră?”. De ce nu vă manifestaţi credinţa voastră şi în împrejurări de felul acesta? Poate că dacă erau împrejurări liniştitoare prin ele însele, nu s-ar fi pus problema credinţei: „Credem sau nu credem?”. Oricum, Domnul Hristos aştepta de la ucenicii Săi credinţă. „Unde este credinţa voastră?”. N-aveţi o credinţă lucrătoare, n-aveţi o credinţă liniştitoare, n-aveţi o credinţă care să izgonească din sufletul vostru furtuna de gânduri, furtuna de nelinişte, de tulburare. Această furtună trebuia izgonită din sufletul ucenicilor prin credinţa lor. Fără îndoială că ucenicii au avut totuşi credinţă, pentru că L-au urmat pe Domnul Hristos şi L-au urmat pe Domnul Hristos pentru că au crezut în El; dacă nu ar fi crezut în El, nu L-ar fi urmat. Dar nu aveau atâta credinţă încât să aibă şi linişte izvorâtă din credinţă. Am găsit cândva, undeva, nu mai ştiu unde, o afirmaţie care mi-a plăcut foarte mult şi pe care v-o pun şi vouă în atenţie: „Măsura credinţei e măsura vieţii”; cu alte cuvinte: „Cum îţi este viaţa, aşa îţi este credinţa”. Nu poţi să ai în suflet o credinţă puternică şi să trăieşti o viaţă de nelinişte, o viaţă de nemulţumire, o viaţă de îngrijorare, o viaţă de tulburare, pentru că credinţa adevărată izgoneşte îngrijorarea, izgoneşte neliniştea, izgoneşte nemulţumirea, izgoneşte orice fel de nelinişte din suflet. Iar „biruinţa care a biruit lumea – scrie Sfântul Evanghelist Ioan în întâia sa Epistolă sobornicească – este credinţa voastră” (cap.5, 4). Credinţa care vă dă siguranţa, credinţa care vă încredinţează că nu sunteţi singuri, credinţa aceea care aduce seninătate, credinţa care alungă frica, credinţa care ne ţine în legătură cu adevărurile de credinţă şi cu Cel care a adus credinţa.

Bucuriile credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here