Credință și știință. Univers în expansiune?

Teoria relativităţii verificată prin observaţie

0
345
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

Teoria relativităţii verificată prin observaţie

Teoria relativităţii- În 1927, George Edouard Lemaître, preot romano-catolic și om de știință, a venit cu ideea unui univers în expansiune ca alternativă la cel static. El își luase doctoratul la Cambridge sub Arthur Eddington, cel care a reușit să verifice prin observație o presupunere a teoriei generale a relativității, curbura luminii.

Încă din 1912 se descoperise efectul Doppler, adică variația frecvenței unei unde între o sursă și un receptor, din cauza mișcării receptorului spre sau dinspre sursă. Frecvența scade când observatorul se depărtează de sursă și viceversa.

univers 1Edwin Hubble a confirmat în 1929 că frecvența undelor roșii, de scăzută frecvență, este mai mare ca a celor albastre, semn că nebuloasele observate de el prin telescop se depărtează. Lemaître a calculat și rata expansiunii universului, destul de aproape de valoarea calculată de Hubble. Tot în 1929, Lemaître și Hubble au determinat că de fapt, ca la un balon care se umflă și pe care bulinele se distanțează unele de altele, galaxiile se îndepărtează unele de altele.

univers 2Universul lui Lemaître se extinde de la o mărime finită, nu chiar de la o singularitate sau de la un punct compact cu masa imensă, nu e încă un Big Bang.

Expansiunea unui singur atom a dus la întreaga masă a universului

În 1931, Lemaître postulează un univers cu un început temporal real, cu o expansiune a unui singur atom care poseda întreaga masă a universului, care fiind instabil, se divide în atomi din ce în ce mai mici printr-un proces radioactiv. Fred Hoyle ura ideea unui univers cu început, dar Big Bangul a fost stabilit aproape fără putință de tăgadă în 1965, prin observarea radiației cosmice prezise de teorie.

În 2011 s-a confirmat și că nu poate fi zero constanta cosmologică, că expansiunea crește în viteză, deci constanta e pozitivă.

univers 3Constanta cosmologică pare a fi o energie întunecată, asociată în general cu vacuumul din teoria quantumului, teoria celor foarte mici. Vacuumul e de fapt o zonă activă unde particulele vin spontan la existență și se anihilează.

 

Introducem noțiunea de Singularitate

– un punct în care densitatea materiei devine infinită pe măsură ce toată masa universului se comprimă într-un singur punct.

Stephen Hawking și Roger Penrose au descoperit că o singularitate este formată prin colapsul gravitațional la sfârșitul vieții unor tipuri de stele. Ceea ce rezultă este o gaură neagră, și găuri negre gigantice sunt singularități aflate în centrul galaxiilor.

Densitatea universului, care variază în timp, are o valoare critică; dacă e pozitivă peste un nivel măsurat, provoacă o curbură pozitivă și avem un spațiu finit; dacă e sub valoarea respectivă, provoacă o curbură negativă și spațiul este infinit.  În mod conventional, cosmologii definesc constanta Ω drept densitatea medie împărțită la valoarea critică. Dacă Ω = 1, spațiul este plat, dacă Ω > 1, spațiul este curbat pozitiv, iar dacă Ω < 1, spațiul este curbat negativ.

Constanta cosmologică (Λ) are anumite efecte:

Dacă Λ este negativă ajunge să nu mai reprezinte o forță de respingere ci de atracție și întărește gravitația. În acest caz, toatele modelele, indiferent de curbură, încep de la o singularitate, se extind până la o mărime maximă, apoi se prăbușesc într-o singularitate finală.

Dacă Λ este 0, universul cu o curbură pozitivă se extinde începând cu o singularitate și în final se prăbușește. Totuși, în universurile cu o curbură zero sau negativă, gravitația nu va fi suficient de puternică pentru a cauza prăbușirea și aceste universuri se vor extinde la nesfârșit, cu o rată a extinderii care tinde să aibă o valoare constantă. Rata extinderii descrește totuși în timp la cel cu o curbură zero.

Dacă Λ este pozitivă, așa cum pare să fie acum cazul, există câteva posibilități. După modelul lui De Sitter, universul ajunge să se extindă din ce în ce mai mult și mai repede, la nesfârșit. După al lui Einstein, în care valoarea Λ e fixă, universul este static și neschimbător, de o mărime constantă. Modelul inițial Eddington-Lemaître începe cu un univers după gândirea lui Einstein și se extinde la nesfârșit. Modelul Lemaître care a dat naștere la teoria BigBangului are Λ mai mare decât a lui Einstein. Începe în chip exploziv, dar rata expansiunii încetinește, ca apoi să se intensifice. Aceasta deoarece la început gravitația micșorează rata expansiunii, apoi Λ preia conducerea expansiunii și domină gravitația din ce în ce mai mult.

 

Universurile lui Einstein, Eddington-Lemaître și Lemaître au curbură pozitivă

Deoarece universul prezent este foarte aproape de a fi plat, rămâne o mare provocare să se determine dacă e chiar plat sau foarte ușor curbat, pozitiv sau negativ. Oricum, chiar și în anii 30 ai secolului trecut, existau deja câteva răspunsuri științifice la o parte din întrebările pe care și le puneau cercetătorii.

Interesant de observat că există o anumită artă în aceste teorii și modele care nu au încă pretenția de veridicitate și acuratețe absolută. Fizicienii caută formule matematice cât mai simple care să le pună în practică teoriile, dar vor și o anumită estetică a acestora, nu doar corectitudine a calculelor, ceea ce implică un anumit fond cultural aperceptiv care le influențează demersul, fie și foarte discret și în linii foarte mari.

Creștinismul nu are o problemă să accepte un univers finit, dar în expansiune, care pornește de la o singularitate și nu pare să aibă un sfârșit în expansiunea lui. Sfârșitul lumii nu va veni pe linia legilor universului, ci pe cea a legii morale, a cărei dezintegrare și redefinire discreționară din partea omului va duce la inițiativa Părintelui ceresc de a înnoi toate. Însuși Mântuitorul, apoi Sf. Petru, arată că gândind lumește, se poate ajunge la negarea existenței lui Dumnezeu (Psalmi 9: 24-31; 13: 1-2) sau a intervenției Lui (Luca 17: 26-27; II Petru 3: 1-10), dar de fapt, lumea plină de gândurile, de rațiunile Lui, va trebui să-și împlinească scopul hotărnicit la creație. Intervenția dumnezeiască de la creație și judecată are caracter singular, iar știința se ocupă în special cu lucruri repetate, având o cauză și un efect, ori începutul lumii, dacă se acceptă existența lui, nu are cauză lumească, iar sfârșitul, în afară de o eventuală ciclicitate, luare de la capăt, nu are consecințe previzibile.

 

Ortodoxia oferă răspuns la întrebări fundamentale,

ca de ce? În ce scop? Ce avem de făcut? Cum devenim în stare să facem? Pe măsură ce granițele statale și culturale devin din ce în ce mai flexibile și permeabile, ea își recuperează și vocația de a îngloba și interpreta cu gânduri vrednice de Dumnezeu, cum o făcea Sf. Vasile în Hexaimeronul său, roadele cercetării științifice în stadiul actual, cu maxim de credibilitate, prin aleșii lui Dumnezeu din fiecare generație. (Va urma)

Pr. George Chirița

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi:

Credință și știință. Expansiune da, început nu?

Credință și știință. Reglajul fin al universului

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here