Cunoaşterea rationala si Cunoaşterea adevarata
Lumea a fost creată de Dumnezeu ca o adevărată şcoală pentru virtuţi, precum ne spun şi Sfinţii Părinţi: lumea este făcută pentru a deveni Biserică.
Creată după principiul de la simplu la compus, extinsă şi circumscrisă ei, a fost văzută şi descrisă ca un Cosmos care este Biserică; o Biserică care trebuie din ce în ce mai adânc să integreze Cosmosul în ea.
Creaţia este întrepătrunsă cu sine însăşi, marele este cuprins în mic, iar micul este o parte a marelui. Toate sunt crescute una în alta; ele se află într-o interdependenţă care întrece orice imaginaţie, fiind aduse la viaţă prin voia şi puterea lui Dumnezeu. Luând în vedere această complexitate şi multilateralitate, ne dăm seama că ştiinţa este pusă în situaţia să-şi argumenteze permanent adevărul elaborat. Nici un savant nu ia ca adevăr rezultatele altcuiva, dacă nu sunt urmate de dovezi sau nu sunt confirmate prin experienţă. Chiar şi cele puse pe o bază raţională incontestabilă au nevoie de o confirmare empirică. Aceasta vorbeşte despre lipsa de certitudine.
Experienţa cunoaşterii nu este, o sumă de raţionamente sau o serie de postulate.
În baza acestora natura, ca mod de comunicare între Dumnezeu şi om, este examinată în cadrul unor limite riguroase, care impun restricţii în procesul de cunoaştere. Dumnezeu nu poate fi, însă, conceptualizat sau mărginit pe potriva raţiunii. Pentru a cunoaşte este nevoie de contactul viu al omului cu Dumnezeu. Iată de ce cunoaşterea raţională nu comportă certitudinea adevărului. Pentru a ieşi din această fundătură, ştiinţa contemporană admite şi implică fundamental credinţa.
Raţiunea autentică se împlineşte în credinţă. Atunci când raţiunea este supralicitată şi credinţa neglijată, se încalcă taina cunoaşterii şi omul este condus spre aparenţe. Şi, atâta timp cât se încearcă transpunerea supra-raţionalului în raţional, greşeala se ia drept adevăr.
Pe lângă aceea că este o virtute, credinţa mai este o şansă (unică) lăsată de Dumnezeu omului pentru a-l ajuta să-şi redobândească puterile sufleteşti pe care le-a pierdut. În credinţă omul se reface pe sine ca instrument al cunoaşterii, se curăţă de răul păcatului care îl întunecă, se luminează, se sfinţeşte, se îndumnezeieşte.
Cunoaşterea adevărată, cea firească, îi descoperă omului realitatea în adâncul neajuns al profunzimii ei.
Ea implică inevitabil inima, centrul vieţii, care sintetizează toată energia sufletului şi a trupului. Cunoaşterea este o încredere profundă a inimii. Încrederea vine într-o inimă curată, trăitoare şi plină de viaţă, care îngăduie sălăşluirea Sfintei Treimi. Este singura modalitate de a cunoaşte.
Ceea ce Dumnezeu îi descoperă omului intră în conştiinţa lui; îi structurează corect sufletul, întru împlinirea sa şi cunoaşterea Adevărului. Lucrurile minunate aduse la cunoştinţă prin Revelaţia lui Dumnezeu sunt aspecte ale lumii, care nu pot fi verificate în laborator. Pe acestea oamenii în Duh le-au descoperit dintotdeauna. Cel aflat în plinătatea harului se face văzător nu numai ca orientare spre viitor, dar străbate şi în trecut, devenind prezent astfel la crearea lumii. Prin puterea lor de cunoaştere sfinţii ne-au descris creaţia în începuturile ei, au văzut zbuciumul şi necredinţa lumii de la sfârşit de veac, iar sihaştrii au trăit şi au supravieţuit din cuvântul lui Dumnezeu.
De când şi-a desfăcut prin păcat armonia interioară, omul s-a lipsit pe sine de posibilitatea cunoaşterii directe şi imediate a lumii exterioare.
Fiind forţat de starea sa, s-a limitat la cercetări raţionale. Nu mai este capabil să cunoască după vederea iniţială, nepervertită, a sufletului uman curat în începuturile lui. Şi-a pierdut vederea lăuntrică şi a coborât la alt nivel de cunoaştere, inferior celui primar. Prin stăruinţă şi perseverenţă reuşeşte să treacă de la o cunoaştere superficială doar la una mai amplă. Omul acceptă această modalitate nu ca pe o preferinţă a sa, dar ca pe o resemnare – din neputinţa de a contempla şi a cunoaşte altfel realitatea. Dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat în această stare, pervertirea l-ar fi unit definitiv de făptură.
Întruparea Cuvântului suprem a salvat fiinţa umană de la exterminarea spre care se îndrepta.
Această mişcare de apropiere a lui Dumnezeu de om, întru împărtăşirea vieţii prin Duhul Sfânt, inversează lucrurile. Lumina Sa revendicatoare se revarsă asigurând omului restaurarea lui ontologică. Lucrarea de regenerare a naturii umane nu era cu putinţă de realizat din iniţiativa omului. Trupul său, care înglobase în mod pregnant tot păcatul lumii, nu se mai putea îndrepta din legi. Era nevoie de o dăruire de viaţă, a iubirii desăvârşite, care nu este prezentă în nici o lege.
De-acum, revigorat de Lumina tămăduitoare a Cuvântului suprem, omul învinge strânsorile judecăţii sale înguste, celei după simţuri, transformând-o în judecata omului credincios. Evoluţia lui nu mai este predeterminată. Îmbogăţită spiritual prin puterea Adevărului divin, Cel mai presus de minte, omenirea trece la altă etapă de dezvoltare, marcată de aportul surprinzător al ştiinţelor.
Descoperirile ştiinţifice introduc completări şi modificări substanţiale în tabloul indistinct al lumii, deschizând perspectiva cunoaşterii riguroase a Creaţiei lui Dumnezeu. Odată cu acestea s-a mărit şi durata cunoaşterii. Acum, ca să-şi facă o închipuire de ansamblu despre cele din lumea înconjurătoare, omul are nevoie de tot mai mult timp şi începe învăţătura din fragedă copilărie.
Metodele cunoaşterii raţionale, dintre care cea mai aplicată este metoda ştiinţifică, îi permit omului să cunoască lucrurile într-un mod anevoios, însoţit de supoziţii şi presupuneri.
Mai întâi face aprecieri şi localizează obiectul cunoaşterii; apoi, pe baza lor, îşi desfăşoară cercetările după care încearcă să pătrundă şi să se descurce în complexitatea rezultatelor obţinute. Aşa decurge, ca atare, procesul de cunoaştere. Artificiile şi aparatele de măsurat inventate şi folosite pe parcurs îl ajută să se menţină pe tărâmul cunoaşterii raţionale. Se explică astfel necesitatea înfiinţării institutelor de cercetări ştiinţifice, a laboratoarelor şi birourilor de construcţii. Acestea au în sarcina lor perfecţionarea mijloacelor ajutătoare.
Citește și: https://jurnalspiritual.eu/adevarul-rational-intre-traire-si-constiinta/
”Repere ortodoxe în educație” , Valeriu Ionaș
Jurnal Spiritual
