„Ajutaţi-mă să vă pot ajuta”

0
178
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
 credinta-Ce ne puteţi spune despre practicile orientale? Pot fi şi acestea o poartă spre mântuire?

-Dragă, mântuirea e în Hristos, nu există mântuire în afară de Hristos. Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie (vol. I), are un cuvânt: „Credinţa neclintită este un turn întărit şi Hristos Se face toate celui ce crede”. Asta înseamnă că credinţa noastră ne duce în legătură cu Domnul Hristos.

Cine-l are pe Domnul Hristos nu mai are nevoie de alte practici. Sfântul Apostol  Pavel, vorbind despre tăierea împrejur pe care unii o socoteau ca esenţială şi necesară, spune că în Hristos suntem tăiaţi împrejur.

A te întoarce sau a te duce la practici orientale înseamnă să-L părăseşt pe Hristos, deşi unii cred că nu-L părăsesc sau unii spun că L-au găsit pe Hristos în practicile orientale. Dar să ştiţi că „Hristos” pe care l-au găsi acolo nu-i Hristos cel adevărat. Cei care-L au pe Hristos n-au motive să se ducă de la superior la inferior, n-au ce căuta acolo. Eu, dacă aş crede că yoga mi-e necesară pentru mântuire, aş face şi eu yoga. Or nu cred că e necesară pentru mântuire. Dacă-L am pe Hristos, am totul.

Şi apoi, pe Dumnezeu nu-L întâlnim prin mijloace tehnice. Rugăciunea lui Iisus nu trebuie socotită un mijloc tehnic, ci un mijloc de angajare. Or prin mijloace tehnice din acestea, prin exerciţii nu poţi să-L găseşt pe Dumnezeu. Dumnezeu Se descoperă celor curaţi cu inima: „Fericiţi ce-i curaţi cu inima, că aceia-L vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

-Un tânăr poate fi bun creştin şi totodată să fie un bun membri al partidelor politice sau un bun legionar?

-Dragă, dacă-i creştin cu adevărat, nu poate fi decât creştin adevărat. Poate să lucreze spre bine unde crede el că-i locul lui spre bine, dar să ştiţi că angajările acestea în afară de creştinism poate că cer compromisuri să-i pun accentul pe lucruri care sunt împotriva creştinismului.

De exemplu, legionarii au făcut mult caz de creştinism, dar n-au ştiu să trăiască creştineşte. Adică ei purtau revolverul şi erau gata să omoare şi i-au şi omorât pe cei care au crezut ei că trebuie să nu mai existe. Or nu poţi să iei viaţa cuiva, avand credinta crestina. Creştinii trebuie să fie îngăduitori, înţelegători, iertători, buni; trebuie să poarte Crucea, nu revolverul.

Să vă spun ceva frumos, acuma mi-am adus aminte; sunt mai mult de treizeci de ani de-atunci, era Mitropolitul Nicolae Colan, episcop la Cluj. A avut o problemă cu un călugăr de la Mănăstirea Râmeţi şi i-a zis inspectorului de la Culte: „Domnule inspector, te rog să te ocupi un pic de călugărul acesta, că nu-l pot disciplina”. Dar inspectorul zice: „De ce-mi spuneţi mie lucrul acesta?!” Şi mitropolitul răspunde: „Pentru că dumneata porţi sabia”; deci mitropolitul n-avea sabie. Şi inspectorul respectiv zice: „Da, eu am: sabie, dar el are Crucea, şi nu pot să ridic sabia împotriva Crucii. Luaţi-i Crucea şi-atunci lăsaţi-l pe mâna mea, că am sabia”.

Deci nu se poate să fii şi cu Crucea, şi cu sabia.

-Ce se înţelege prin francmasonerie?

-Dragă, uitaţi-vă într-un dicţionar, că acolo scrie ce se înţelege…

 -Cum trebuie să luptăm cu copiii, în familie, pentru educaţia lor religioasă, fiindcă ei totuşi nu ascultă?

-Cam greu, fiindcă pe cine nu te-ascultă, nu-l poţi ajuta. Părintele Arsenie zicea: „Ajutaţi-mă să vă pot ajuta”.

Eu, înainte de a merge să primesc binecuvântarea pentru Teologie, m-am dus la Mitropolitul Mladin, care atunci era profesor şi toată lumea-i zicea „Părintele Mladin”. Şi avea o carte mare pe masă, o carte groasă, iar eu l-am întrebat ce carte e. Era o carte în limba germană, nu mai mi-aduc aminte titlul; şi Părintele Mladin îmi spune că în cartea aceasta se tratează problema că omul este fiinţa care poate zice „nu”.

Să ştiţi că dacă cineva zice „nu” în faţa ta, când trebuie să zică „da”, nu-l mai poţi ajuta. Poţi să-l ajuţi numai pe omul care se lasă modelat.

-Este păcat să participi la o nuntă cu lăutari, la restaurant. Ne afecteaza credinta?

-Dragă, sunt nişte uzanţe sociale care nu trebuie socotite toate păcat. Sf. Apostol Pavel zice că „toate sunt curate pentru cei curaţi” (Tit 1, 15); Dacă eşti curat, poţi să stai şi într-un loc unde s-ar părea că e ceva care nu se potriveşte cu credinţa ta sau cu convingerile tale. Însă gândiţi-vă, de pildă,  oamenii nu sunt toţi la măsurile la care se găseşte unul sau altul, şi atunci  nu înseamnă că ei trebuie să se orienteze după tine, ca să facă lucrurile la măsurile la care eşti tu. Tu însă, la măsurile la care eşti, te poţi coborî, dacă este cazul la măsurile la care trăiesc oamenii, fară să fie păcat.

Gândiţi-vă la pilda cu fiul risipitor: când fratele fiului risipitor a venit,  de la camp şi a auzit cântece şi jocuri, nu voia să intre. S-a interesat despre ce-i vorba, pentru că a auzit cântece şi jocuri (cf. Luca 15, 11-32). Păi, dacă nu trebuia să fie, de ce erau? Aşa că totuşi lucrurile trebuie privite cu un pic de lărgime.

-Cum se explică faptul că, atunci când postim şi citim Psaltirea, avem necazuri mai multe şi lumea se răzvrăteşte asupra noastră?

-Nu ştiu dacă-i chiar aşa… Cred că şi în alte vremuri e la fel, numai că zicem noi că dacă-i post, de-aia se întâmplă aşa; însă necazuri pot să vină şi în alte vremuri. Mai mărturisesc unii că în vremea postului se răscolesc necazurile. Credinta e mai slaba. Poate că vrăjmaşul e mai mult la lucru sau noi suntem mai sensibilizaţi, sau nu mai avem rezistenţa pe care trebuie s-o avem şi luăm atâta în seamă şi nu le raportăm noi cum trebuie.

-Dacă ura este un păcat, este păcat să urăşti răutatea şi ura din jur?

-Nu. Răutatea e bine s-o urăşti. „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, dar Legea Ta o îubesc”,  zice psalmistul (Ps. 118, 163). Adică noi nu-l urâm pe făptuitor, ci urâm răutatea în sine. Dacă e legată răutatea de făptuitor, îl dorim bun şi nu-l  urâm, nu-l îndepărtăm, dar răutatea în sine o urâm şi nu vrem să existe, nici la noi şi nici la altul.

-Cazi în păcatul mândriei dacă dispreţuieşti ura şi răutatea din jur?

-Nu, cum să cazi in păcatul mândriei? Păi atunci nu mai faci nimic! Doar posibilitatea de a te mândri e şi când faci, şi când nu faci.

-Un om, cu cât e mai aproape de Dumnezeu, îşi dă seama de păcătoşenia sa. Eu sunt la început, deci, dacă mă pot lăuda cu ceva, mă pot lăuda cu păcatele şi cu neputinţa mea.

-Apăi, să nu te lauzi cu păcatele şi cu neputinţa!

-S-a întâmplat ca, după ce am gândit sau am făptuit un păcat, să mă rog şi să simt că nici măcar nu aş avea acest drept, aşa de căzut mă simţeam. Mi-era efectiv ruşine şi mi se părea ca o neruşinată îndrăzneală să mă rog; totuşi m-am rugat, cu gândul că nu trebuie să cad pradă deznădejdii. Am păcătuit sau nu?

-N-ai păcătuit, să te rogi şi mai departe!

-Există viaţă şi pe alte planete?

-Nu ştiu, eu cred că nu.

-Ce credeţi că l-a făcut pe Nietzsche să exclame: „Dumnezeu este mort”?

-Păcatele lui!

-Consideraţi că ar fi bine ca preoţii să iasă cu cărţile sfinte pe câmp şi să facă rugăciuni pentru ploaie? Când eram copil, eu ştiu că acest lucru se făcea şi ploile veneau la vreme.

-Dragă, se poate şi acum, nu-i nicio oprelişte!

-Vi s-au pus o mulţime de întrebări! Sfinţia voastră ce întrebare aţi avea pentru noi?

-Dacă sunteţi oameni cumsecade.

-În ce condiţii credeţi că ar putea avea loc unirea dintre cele două Biserici, Ortodoxă şi Catolică?

-Unirea o face Dumnezeu. „Când Cel Preaînalt, coborându-Se, a amestecat limbile, atunci a despărţit neamurile; iar când a împărţit limbile cele de foc, într-o unire pe toţi ne-a chemat” (Condacul Pogorârii Sfântului Duh). Noi credem că unirea se face prin puterea lui Dumnezeu. Prin puterea omului se face depărtarea. Pe mine m-a întrebat cineva dacă eu cred că sunt diferenţe mari între catolici şi ortodocşi. Şi-am zis că diferenţele nu-s mari, dar sunt organizaţi pe diferenţe, aşa încât diferenţele mici devin mari.

-Cum poţi persevera în dreapta credinţă ortodoxă, în situaţia când eşti nevoit să trăieşti mai mulţi ani în străinătate, în afara rugăciunii?

-Ȋn străinătate e cam greu… Zicea Părintele Arsenie că acolo-i mai bine pentru trup, iar aici, pentru suflet. Păi, ce-ţi alegi!

-În toate religiile se spune că Iisus Hristos este şi va fi Mântuitorul. Deci, dacă oamenii ştiu, de ce continuă să fie adepţii altor religii şi nu devin drept-credincioşi?

-Dragă, dacă omul e format pe o idee, greu îşi schimbă ideea în care se găseşte; pentru că ideile aduc structuri, iar diferenţele nu sunt atât pe idei, ci pe idei întrupate, pe structuri. Iar când eşti mulţumit cu ceea ce ai, nu mai cauţi altceva.

-Dacă un om susţine că are credinţă, dar nu obişnuieşte să meargă la Sfânta Liturghie, se mai poate spune despre acesta că are credinţă?

-Nu! Să ştiţi că eu, pe cei care nu vin la biserică, nici nu-i socotesc credincioşi. Chiar vin unii şi zic: „Părinte, dar eu fac asta şi asta, mă rog dimineaţa şi seara, mă rog acasă…”. Nu-s mulţumit! Pentru că ceea ce faci acasă nu e ceea ce se face la biserică, aşa încât a nu merge la biserică este un fel de lepădare de Ortodoxie.

Eu nici nu stau de vorbă cu cine nu merge la biserică… Prima întrebare pe care o pun la spovedit (după întrebările obişnuite: când te-ai spovedit ultima dată, dacă ai avut canon…) este: „La biserică mergi?” Dacă zice: „Nu merg”, nici nu mai stau de vorbă cu el; îi zic: dacă vrei să spui ceva, spune, dar să ştii că n-am ce vorbi cu tine, dacă nu mergi la biserică. Şi-i spun de obicei ce înseamnă să meargă şi ce înseamnă să nu meargă.

A venit unul, nu demult, şi-l întreb: când ai fost ultima dată la biserică? „Acum opt ani. – Măi, chiar opt, n-or fi trecut numai şapte? – Nu, părinte, că de când m-am cununat, n-am mai fost.” Adică el ştia că s-a cununat acum opt ani. Ei, cu unul ca ăsta nu ai ce face! Întâi trebuie să meargă la biserică şi după aia să vină să-l ajuţi.

-Ce trebuie să-i ofere un părinte copilului său, pentru ca acesta să fie crescut în frică de Dumnezeu?

-Exemple. Exemple bune, exemple de credinta religioasa. În viaţa de familie, în general, sunt nişte lipsuri, în sensul că cei mai mulţi cred că viaţa de familie este o viaţă în care chestiunea religioasă este o chestiune particulară. Or în viaţa de familie nu există nimic particular. Nici gândurile, ai putea să zici că nu-s particulare. Totul trebuie să fie împreună, al tuturor, aşa încât în familie trebuie să fie pusă în valoare şi credinţa religioasă.

„Unirea in credinta şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, sunt cuvinte care se spun la Liturghie şi la Cununie. De ce şi la Cununie? Pentru că sunt importante pentru cei care se cunună şi pentru că şi viaţa creştină trebuie să fie un fel de Liturghie. Nu se poate socoti că omul îşi împlineşte datoria atunci când, pentru a se ruga, se separă de celălalt, ci trebuie să se roage împreună (dacă nu se poate totdeauna, cel puţin din când în când, dar cât se poate mai des) şi să le dea şi copiilor exemple de rugăciune împreună.

Din ospăţul credinţei, Arhimandritul Teofil Părăian

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here